Relații

De la ranchiună la iertare. Cum își rezolvă creștinii conflictele

todayMarch 22, 2021 3

Background
share close

Lipsa conflictului nu reprezintă neapărat un semn de maturitate spirituală, așa cum sunt tentaţi să creadă unii creștini. Modul în care gestionăm conflictele spune însă multe despre modul în care înţelegem rolul harului, iertării și reconcilierii într-o lume a păcatului.

Conflictele înghit felii consistente din timpul și energia noastră. În plus, atunci când suntem prinși în menghina unui conflict, pierdem oportunitatea de a ne angaja în lucruri mai constructive, punctează avocatul și autorul creștin Ken Sande, dezvăluind că există un risc major pe care și-l asumă creștinii conflictuali: „Atunci când creștinii se luptă între ei, aceste bătălii pun în umbră tot ce încearcă  să spună lumii despre Hristos.”

Pe de altă parte, conflictele de tot felul și eșecurile relaţionale par inevitabile, atâta timp cât suntem oameni imperfecţi care interacţionează cu oameni la fel de imperfecţi, în condiţii deloc ideale.  „A fi în viaţă înseamnă a fi în conflict”, susţine scriitorul John Ortberg, observând că, oricât de complex ar fi un conflict, primul pas spre rezolvarea lui începe admiterea faptului că există o problemă în relaţie, chiar dacă respectivul conflict nu este unul deschis.

Poate fi conflictul o oportunitate?

În sine, conflictul nu este un lucru rău. Dimpotrivă, el poate fi instrumentul prin care putem recalibra o relaţie, așezând-o pe un fundament mai bun – de empatie, de înţelegere reciprocă, de integritate, după cum subliniază pastorul Brent Hutchinson. Deși uneori conflictele ne pot ajuta să creștem și să înţelegem mai bine pe cei din jur, alteori activează temeri și fac să supureze răni mai vechi, motiv pentru care suntem tentaţi să măturăm sub preș dezacordurile sau să renunţăm pur și simplu la o relaţie.

Secretul păstrării relaţiilor de prietenie nu constă în negarea sau ocolirea conflictelor, ci într-o abordare constructivă, punctează psihologul Marisa Franco. De fapt, potrivit studiilor, conflictele deschise, în care cei implicaţi nu se blamează reciproc pentru problemele care au tensionat relaţia, aduc o serie de beneficii.

Persoanele care gestionează în mod sănătos un conflict se bucură de mai multă popularitate și suferă mai puţin de depresie, anxietate și singurătate.

Pentru unii oameni, însăși ideea conflictului este la fel de terifiantă ca un dezastru natural, dar conflictul poate fi sănătos pentru o relaţie, subliniază Elizabeth Dorrance Hall, profesor la Universitatea din Michigan. Pentru a ne schimba percepţia asupra conflictului trebuie să înţelegem însă în ce constă utilitatea lui, scrie Hall. Într-o relaţie de cuplu, de exemplu, conflictul semnalează nevoia unei schimbări și oferă o oportunitate de a rezolva problemele care există în relaţie. În al doilea rând, conflictul este o dovadă a faptului că vieţile partenerilor sunt (încă) interdependente. În al treilea rând, ar trebui să știm că un conflict este rareori declanșat de incidentul care pare să-l fi provocat, explică Hall. În consecinţă, aceasta poate fi o ocazie pentru a discuta despre straturile mai adânci ale unei nemulţumiri care pare să fi fost activată de incidente mărunte.

Iertarea care ne vindecă

Citește și: Iertarea care ne vindecă

O serie de studii realizate de cercetătoarele Amie Gordon și Serena Chen au arătat că înţelegerea punctului de vedere pe care-l are partenerul într-o dispută transformă conflictul dintr-o experienţă negativă într-una pozitivă. Mai mult, cercetătoarele au ajuns la concluzia că, inclusiv în situaţiile în care un conflict marital nu se rezolvă, partenerii rămân la fel de mulţumiţi de relaţia lor dacă simt că opiniile și sentimentelor lor au fost înţelese.

Calea biblică de rezolvare a unui conflict

Potrivit psihologilor, oamenii aleg trei căi de a răspunde unui conflict: fie se retrag din faţa lui (și experimentează sentimente de vină, neagă, evită, ignoră sau amână să recunoască deschis existenţa conflictului), fie răspund într-un mod războinic (manifestând agresivitate, insultând sau blamând adversarul sau colportând bârfe despre acesta), fie abordează pașnic conflictul, căutând restaurarea relaţiei și restabilirea armoniei.

Creștinii ar trebui să aleagă mereu ultima cale, aceea a restaurării, notează Brent Hutchinson, dar acest lucru este posibil doar atunci când înţeleg modul în care Dumnezeu a gândit comunitatea – ca pe o reflectare a unităţii și iubirii care există în sânul Sfintei Treimi.

Biblia conţine instrucţiuni clare cu privire la modul în care trebuie să procedăm atunci când relaţiile noastre ajung în impas.

De fapt, aceste reguli sunt atât de simple încât și un copil le poate înţelege, notează scriitorul John Ortberg, care analizează etapele unui demers trasat de însăși porunca lui Iisus: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l între tine și el singur. Dacă te ascultă, l-ai câștigat pe fratele tău.” (Matei 18:15) Deși pasajul vorbește despre modul în care trebuie abordat păcatul, Ortberg crede că el se aplică foarte bine și rezolvării conflictelor în general.

Iisus plasează responsabilitatea primului pas asupra urmașilor Săi,  chiar și atunci când vina deteriorării unei relaţiei nu le aparţine. Motivul acestei însărcinări i se pare evident scriitorului: este nevoie ca oamenii care preţuiesc comunitatea să se implice în rezolvarea eșecurilor relaţionale, într-o lume cu „un surplus de arme și un deficit de pacificatori”.  Această căutare a făptașului de către cel ofensat, care urmărește restaurarea relaţiei cu Dumnezeu și cu semenii, este marca iubirii iertătoare, atât de rare și de neînţelese într-o epocă a concentrării pe sine.

Poate că ultima persoană cu care ne dorim să dăm ochii este cea cu care suntem în conflict, dar sfatul biblic este să mergem la ea, înainte ca resentimentele să prindă rădăcini în inima noastră. În ce ne privește, am prefera să mergem la un prieten care să ne compătimească pentru nedreptatea suferită, dar, pe cât de tentantă, pe atât de păguboasă este implicarea unei terţe persoane într-o problemă cu care nu are nimic de-a face. Atunci când vorbim despre ceea ce ne tulbură, rezultatul nu se traduce în diminuarea tristeţei (sau mâniei) noastre, explică psihologul Carol Travis. De fapt, efectul este invers: cu cât povestim mai mult despre supărarea pe care o resimţim, cu atât emoţiile noastre negative se amplifică, ajungând din nou la intensitatea din momentul incidentului care le-a generat. Pe deasupra, în timp ce împărtășim cu alţii istoria care ne-a lezat, dezvoltăm ostilitate faţă de persoana cu care suntem în conflict, spune Travis.

Sensibilitatea este unul dintre factorii-cheie ai gestionării unui conflict, notează Ortberg, subliniind regula de aur a gestionării unei neînţelegeri: tratează-l pe celălalt exact așa cum ai dori să fii tu tratat.

O altă regulă utilă în rezolvarea constructivă și de durată a conflictului este cea a celor zece procente, scrie Ortberge, observând că adesea, la capătul unei discuţii dificile, nu avem curajul să punem punctul pe i, numind exact comportamentul indezirabil al celuilalt. Motivul pentru care plonjăm în ambiguitate exact atunci când ar trebui să clarificăm ce este greșit în comportamentul celuilalt nu este dragostea pentru el, ci teama de agravarea conflictului. Realitatea este însă că avem nevoie de sensibilitate pentru a atrage atenţia asupra unui comportament nepotrivit, dar și de o dragoste curajoasă, care să ajute o persoană apropiată să facă schimbările de care are nevoie.

Scopul pe care trebuie să-l urmărim atunci când tratăm un conflict este refacerea relaţiei, conchide scriitorul, observând că reconcilierea nu este un proces simplu și aproape niciodată rapid, dar este diecţia în care Dumnezeu Se așteaptă să (ne) investim.

De la ranchiună la iertare

Uneori, conflictele se adâncesc în loc să se stingă, iar confruntarea cu privire la problema care a generat ruptura nu se soldează cu niciun efect pozitiv. Aparent, lucrurile ajung într-o fundătură, doar că Biblia ne arată un drum care se conturează atunci când nu mai există niciun indicator: iertarea.

Potrivit învăţăturii biblice, iertarea nu este o favoare pe care decidem să o acordăm sau nu, după ce am analizat critic comportamentul care ne-a rănit. În realitate, iertarea altora reprezintă o condiţie pentru a obţine, la rândul nostru, iertarea divină: „Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar, dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6: 14-15). Pilda robului nemilostiv zugrăvește foarte plastic atât neplăcerea lui Dumnezeu faţă de atitudinea neiertătoare, cât și consecinţele grave ale alegerii de a nu ierta.

Realitatea este că resentimentele pe care le avem faţă de cei care ne-au greșit sunt înrădăcinate în incapacitatea noastră de a fi uimiţi de dragostea pe care Dumnezeu o manifestă faţă de noi, păcătoșii, punctează pastorul John Pipper.

În cunoscuta sa prelegere, Condiţiile rugăciunii, filosoful și teologul Jonathan Edwards compara indisponibilitatea noastră de a ierta cu generozitatea nemărginită pe care o dovedește Dumnezeu faţă de noi. Atunci când suntem răniţi, poate că nu vom căuta ocazii în care să răspundem cu aceeași monedă, dar tentaţia majoră este de a nu mai căuta oportunităţi de a aduce binecuvântare, observă Edwards. Resentimentele noastre ne determină să refuzăm să fim generoși cu cei care ne-au greșit, în vreme ce continuăm să ne bucurăm de generozitatea Celui căruia Îi greșim cel mai mult.

„A fi creștin înseamnă a ierta pe cei care sunt de neiertat, pentru că Dumnezeu i-a iertat pe cei imposibili de iertat, atunci când te-a iertat pe tine”, puncta C.S. Lewis.

Există cel puţin patru promisiuni pe care le face iertarea autentică, scrie Ken Sande:

  1. Nu voi insista asupra incidentului care a avut loc.
  2. Nu voi folosi acest incident împotriva ta.
  3. Nu voi vorbi cu alţii despre conflictul nostru.
  4. Nu voi lăsa ca acest incident să intervină între noi și să ne schimbe relaţia

Al doilea motiv să ierţi: „Dreptatea” pe care n-o lași să moară nu te lasă să trăiești

Citește și: Al doilea motiv să ierţi: „Dreptatea” pe care n-o lași să moară nu te lasă să trăiești

Iertarea dă sens suferinţei noastre, nu doar o face suportabilă, subliniază Lourdes Morales-Gudmundsson, profesor la Universitatea La Sierra, într-o carte care analizează faţetele iertării autentice. Iertarea autentică este legată de responsabilitate, pe când falsa iertare are de-a face cu autoconservarea egoistă; iertarea adevărată împuternicește atât vinovatul, cât și pe cel căruia i s-a greșit, pe când iertarea contrafăcută îi privează pe amândoi de putere. Iertarea poate fi un proces dureros, dar unul dintre beneficiile sale este acela că ne invită să sondăm ceea ce se află în inima noastră și ne descoperă cât de asemănătoare pot fi slăbiciunile noastre cu acelea ale „greșiţilor noștri”, deschizând porţi către empatie, înţelegere și vindecare.

Iertare versus împăcare

Uneori facem confuzie între iertare și împăcare, scrie pastorul Shane Pruitt, explicând că această neînţelegere ne poate împiedica să iertăm pe cineva.

Iertarea este un act de credinţă, prin care cel vătămat ia povara amărăciunii și o încredinţează lui Dumnezeu, convins că doar El poate judeca perfect situaţii și persoane imperfecte. Acest act poate să aibă loc indiferent dacă cele două părţi implicate în conflict se întâlnesc sau nu. Pe de altă parte, reconcilierea este un proces diferit, explică Pruitt. Pentru a repara o relaţie care s-a frânt, este nevoie de două persoane care să ceară și să ofere iertare, să investească din nou încredere în relaţie și să fie dispuse să se schimbe, pentru ca relaţia să funcţioneze.

Iertarea reprezintă o necesitate în orice circumstanţă, dar refacerea relaţiei nu este întotdeauna posibilă și nici măcar o idee bună, dacă relaţia respectivă este primejdioasă sau toxică.

Atunci când ne întrebăm dacă nu cumva am iertat de prea multe ori, facem confuzie între iertare și reconstruirea relaţiei, dar și între iertare și dreptate, scrie Lourdes Morales-Gudmundsson. În realitate, iertarea are de-a face cu decizia de a elibera o persoană de mânia noastră și de așteptările noastre de a ni se face dreptate, și de a ne elibera pe noi înșine din cleștele emoţiilor negative. Este vorba despre a înlocui „matematica răzbunării” cu „iraţionalitatea harului”.

Celălalt nu poate stabili limite iertării mele, deși este adevărat că poate trasa limitele împăcării, observă Morales-Gudmundsson. Dacă persoana care a greșit nu își cere iertare și nu manifestă regret pentru ceea ce s-a întâmplat, o anumită formă de distanţare poate fi, în funcţie de situaţie, chiar recomandată, notează autoarea creștină. Doar că trebuie să ne analizăm cu onestitate pentru a stabili dacă iertarea noastră a fost autentică, sau ne folosim de imposibilitatea reconcilierii pentru a alimenta, de la distanţă, flacăra resentimentelor.

Iertarea presupune eliberarea de mânie sau amărăciune și capacitea de a dori binele celuilalt, de a te ruga pentru el și chiar de a acţiona în direcţia acestei rugăciuni atunci când sosește ocazia.

Am prefera ca iertarea să fie un eveniment singular, pe care să-l putem gestiona cu resursele noastre finite. În realitate, aceasta presupune un maraton de o viaţă, pentru că suntem răniţi în mod constant de ceilalţi și, cel mai probabil, îi rănim, la rândul nostru.

„Dacă fratele tău (…) păcătuiește împotriva ta de șapte ori pe zi, și de șapte ori pe zi se întoarce la tine și zice «Îmi pare rău!», să-l ierţi”, este învăţătura lui Iisus, care desfiinţează mărunta și meschina contabilitate umană. Iertarea nu a fost vreodată o alegere ușoară, și nici populară – cel mai probabil, nu pentru că greșelile semenilor ne rănesc prea mult, ci pentru că rănile Lui ne dor atât de puţin.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Carmen Lăiu

Rate it

Previous post

Devoțional

Mana de luni: Mergeți în instanță în ultimă instanță

CBMC International22 martie 2021 În secolul 21, America deține o distincție dubioasă: a devenit cunoscută pentru că a generat cele mai multe procese care au avut loc vreodată în orice societate. Acest lucru este evidențiat de numeroasele reclame de la TV, radio și din panourile publicitare, care promovează firme de avocatură, ce caută într-un mod agresiv clienți noi. Unii oameni spun că problema este faptul că sunt prea mulți avocați, toți dornici să se angajeze în litigii. Totuși, numărul avocaților […]

todayMarch 22, 2021 1

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%