Desiderius Erasmus | Persecuțiile și libertatea religioasă

Secolul al XVI-lea, un timp în care persecuţia religioasă și războiul erau frecvente, a fost martorul unor schimbări de proporţii. Una dintre vocile schimbării a fost Erasmus din Rotterdam, „un campion al păcii și al toleranţei religioase“.

Despre omul Erasmus nu sunt prea multe de spus. Aceasta și pentru că viaţa l-a ţinut aproape de cărţi și majoritatea lucrurilor pe care un asemenea om le lasă în urmă sunt texte. Cum a ajuns între cărţi este interesant. Eruditul olandez a fost copilul din flori (de aici și ironia prenumelui său Desiderius, „cel dorit“) al unei spălătorese și al unui preot. S-a născut în 1466. În primii ani de școală a trăit într-un orășel unde episcopul îi trăgea pe roată pe prizonierii de război, în public.

După ce și-a pierdut ambii părinţi în ciuma bubonică din 1484, Erasmus a ajuns într-o mănăstire augustiniană, unde și-a petrecut cea mai mare parte a timpului în bibliotecă. Când a crescut, unii contemporani îl considerau cel mai abil scriitor al vremii. Deși a trăit în multe ţări europene (Franţa, Belgia, Anglia, Italia, Elveţia, Germania), scria în latină, limba supranaţională a elitelor educate, pe care Erasmus o stăpânea cu măiestrie. Acesta nu era în dialog cu masele, ci, în primul rând, cu regii, cu prinţii, cu oamenii bisericii și cu cei învăţaţi. Oricum, pe masa acestor categorii privilegiate se aprindea flacăra persecuţiei și a războiului și tot aici trebuia stinsă.

O perspectivă asupra divergenţelor

„Misiunea și înţelesul vieţii lui Erasmus era orânduirea armonioasă a contrariilor în spiritul umanităţii“[1], este evaluarea lui Stefan Zweig. Dar cum să faci asta când catolicismul din epocă „îndrepta“ tot ce era „strâmb“, iar odată cu debutul Reformei Protestante și alţi protagoniști își asumă rolul de cerber al credinţei adevărate, fie la nivel local, fie la nivel zonal? Evident, prin scris. Probabil că cea mai cunoscută operă a lui Erasmus este Elogiul nebuniei[2].

Baza teologică a concepţiei din această carte este că numai mărturisirea prostiei și neștiinţei prigonitorului duce la iertare, pace și reabilitarea relaţiilor dintre două părţi aflate în opoziţie.

Aaron se scuză faţă de Moise pentru rebeliunea sa și a Mariei prin faptul că păcatul lor a fost comis din nechibzuinţă (Numeri 12:11). Regele Saul îi cere iertare lui David în cuvintele: „Am lucrat ca un nebun“ (1 Samuel 26:21). La rândul său, regele David se roagă lui Dumnezeu să-i ierte păcatele făcute din neștiinţă (Psalmii 19:12).

Exemplul suprem vine din rugăciunea lui Iisus de pe cruce: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac“ (Luca 23:34). Apostolul Pavel, de asemenea, îi scrie lui Timotei că, deși a fost un persecutor al bisericii, a căpătat îndurare fiindcă lucra din neștiinţă (1 Timotei 1:13).

Erasmus putea fi extrem de virulent, caracteristică totuși obișnuită în epocă. I-a ironizat pe papii vremii că, deși se pretind moștenitori ai lui Petru, nu-I spun lui Iisus ca apostolul: „Iată că noi am lăsat totul și Te-am urmat“ (Marcu 10:28; Luca 18:28). Nu, pentru că ei au moștenit terenuri, cetăţi, impozite și principate, iar acestea erau apărate cu un zel nemaiîntâlnit, chiar dacă aceasta presupunea ca „braţele lor părintești și sfinte [să verse] râuri de sânge creștin».

Erasmus continuă cu îndrăzneală: „Din cauză că biserica lui Hristos s-a întemeiat prin sânge, s-a întărit prin sânge și prin sânge a crescut, pontifii chibzuiesc că trebuie să verse și ei sânge pentru a o cârmui și apăra, de parcă Mântuitorul n-ar mai fi ori nu i-ar mai sta în puteri să-i apere pe ai Săi după cum a făcut-o întotdeauna.“[3] Aflând de lucrarea lui Niccolo Machiavelli (1469-1527), Il Principe, Erasmus a fost extrem de afectat de concepţia scriitorului italian, conform căreia treaba statului este să se extindă teritorial și să-și poarte războiul.

Erasmus a replicat în 1516 (anul în care și-a publicat și Noul Testament grecesc) prin Institutio principis Christiani (Educaţia unui principe creștin), în care argumenta în favoarea păcii și armoniei pe care conducătorul creștin trebuie să le asigure. Mai târziu îi scria ducelui de Saxonia că e de preferat să tolereze sectele religioase decât să aibă parte de un război religios.[4] Nici pe Martin Luther, nici pe Thomas More nu îi accepta pentru vederile lor politico-religioase care includeau folosirea forţei la nevoie.

Echidistanţă și neutralitate

În niște notiţe personale, Erasmus descria deviza după care acţiona: „Știu că e mult mai ușor să se răscolească patimile decât să fie potolite. Și, deoarece nu în toate domeniile mă încred în propria mea raţiune, prefer să mă abţin de la a mă pronunţa în deplină siguranţă asupra felului de a gândi al altora.

Dorinţa mea este ca toţi să lupte laolaltă pentru izbânda cauzei creștine și a Evangheliei aducătoare de pace – și-anume, să lupte fără violenţe și numai în sensul adevărului și al raţiunii, ca să ne înţelegem atât în ce privește demnitatea preotului, cât și asupra libertăţii poporului, pe care Domnul nostru Iisus îl dorea liber.“[5]

Deoarece era ademenit să treacă de partea lor atât de catolici, cât și de protestanţi, Erasmus a adoptat tactica neutralităţii și a amânării unui răspuns definitiv. O adeziune categorică de-o parte sau de alta i s-a părut o trădare de sine.

Caracterul său inflexibil și echidistanţa i-au adus în ochii multora reputaţia unui om slab și indecis. Erau destui care afirmau că Erasmus est homo pro se[6] (Erasmus este un om pentru sine însuși). Cel mai rău însă a fost că, deși a murit catolic, Inchiziţia spaniolă i-a condamnat cărţile, Conciliul din Trent i-a condamnat, în 1546, Noul Testament grecesc, iar papa Paul al IV-lea l-a catalogat drept „conducătorul tuturor ereticilor“[7].

Cu toate acestea, libertatea religioasă și de conștiinţă a avut de câștigat de pe urma activităţii lui Erasmus. La întrebarea cum să se poarte biserica cu ereticii, Erasmus nu a avut mereu un răspuns definitiv, dar dominanta gândirii sale a fost descrisă în următoarele cuvinte: „Sensibilitatea sa pedagogică îl motivează aproape ca niciodată să nu renunţe la speranţa că ar putea fi chemaţi înapoi prin învăţătura cuvântului spiritual, singura armă a bisericii.

La urma urmei, prin definiţie, biserica este compusă dintr-un amestec de bine și rău. Prin urmare, răbdarea cu păcătoșii, răbdarea membrilor rătăciţi și chiar toleranţa faţă de eretici sunt un semn al însăși constituţiei sale.“[8] Cuvântul lui Dumnezeu rămânea cea mai ascuţită și potrivită sabie. Iar Erasmus a înţeles că, dacă ea dă greș, nu e cazul să se apeleze la forme de represiune, fiindcă acestea nu respectă spiritul Evangheliei.

Te-ar putea interesa și: Reforma și Contrareforma | Originile diversităţii și ale libertăţii religioase (III)