Credință

Diamantul cu 1000 de feţe. La ce nu te-ai gândit când ai citit relatarea biblică a Creaţiei

todayApril 6, 2021

Background
share close

Născut în Africa, la intersecţia dintre trei culturi (arabă, franceză și evreiască), Jacques Doukhan a crescut într-o familie de evrei. La 18 ani a descoperit Evanghelia creștină și a devenit creștin adventist de ziua a șaptea, cu bucuria că în această biserică nu a fost nevoie să-și renege rădăcinile. Adventiștii, ca și evreii, respectă ziua Sabatului și „au aceleași idealuri de viaţă“, rezuma explicativ dr. Doukhan.

În această biserică, prof. dr. Doukhan a descoperit fascinaţia Evangheliei creștine în lumina cărţilor ebraice ale Vechiului Testament. L-a marcat, după cum mi-a spus în timpul discuţiilor care au avut loc cu ocazia acestui interviu, valoarea unor profeţii biblice care s-au împlinit în istorie. Aflat la o vârstă venerabilă, Jacques Doukhan mi-a mărturisit că lucrurile acestea continuă să îl impresioneze.

Descoperirea Evangheliei creștine s-a produs cât încă eraţi în nordul Africii?

Da. M-am născut în Algeria. Textul care m-a captivat este din Daniel 9. E un pasaj pe care încă îl studiez. E un text enigmatic, bogat, profund și complex. Acest text mi-a deschis un nou orizont.

Care a fost acel text?

Profeţia despre cele 70 de săptămâni, din Daniel 9. De atunci tot scriu despre asta. E profeţia despre Unsul, Mesia, care avea să vină într-un moment special, ca răspuns la nevoia poporului Israel, la o dată anume. Acest text m-a surprins și a reprezentat începutul călătoriei mele de descoperire a credinţei în Iisus, Mesia.

Am observat frumuseţea Scripturii și faptul că nu vorbește doar minţii și inimii, ci vorbește și despre perioada în care trăim și despre speranţă. Sunt cuvinte vii, care dau viaţă în același timp. Scripturile, pe care m-am deprins să le numesc Cuvântul lui Dumnezeu, au devenit parte din viaţa mea. Mi-am dedicat viaţa studiului Scripturii, interpretării, punerii de întrebări și examinării ei minuţioase. Una dintre cele mai preţioase descoperiri pentru mine a fost importanţa Creaţiei și felul în care ne influenţează idealurile, modul de viaţă și speranţele.

Se pare că a fost o experienţă fericită să puteţi rămâne fidel moștenirii credinţei dumneavoastră, dar să vedeţi împlinirea acestei moșteniri în persoana și misiunea lui Iisus din Nazaret.

Nu aș spune că a fost în totalitate fericită. Mi-a adus, desigur, multe bucurii, dar a fost, de multe ori, o luptă, o aventură. Mi-am pus multe întrebări și încă o fac. Au fost momente de bucurie, dar au fost și provocări, tensiuni, probleme, uneori chiar o luptă, nu doar cu mine însumi sau cu familia, ci chiar și cu cei din jur, cu unii creștini care nu au înţeles ce este important.

Creștinismul, privit în contextul lui istoric, evocă multă durere. Este o experienţă dureroasă, însă, cu trecerea timpului, oamenii înţeleg că poţi recunoaște adevărul biblic fără să-ţi negi moștenirea. E totuși dificil. Pentru o vreme nu știi cine ești. Până la urmă descoperi o identitate care transcende cele două tabere, fiind înrădăcinată în altă parte. Practic, te afli în exil peste tot. Străin și călător. Ajungi însă mult mai aproape de esenţa Cuvântului pe care îl studiezi.

Aţi spus deja despre Creaţie că este fundamentală. De ce relatarea Creaţiei din Biblia ebraică este atât de importantă? Aproape fiecare popor, fiecare familie de triburi păstrează miturile sale primordiale sau legende despre originea lumii. Ce face ca relatarea biblică a Creaţiei să fie distinctă?

Voi începe cu o informaţie de bază. Dacă veţi studia mitologia originilor și o veţi compara cu istoria prezentată în Biblie, veţi observa că sunt două genuri literare diferite. Toate celelalte nu vorbesc despre Creaţie, ci despre o poveste a Creaţiei. Sunt relatări secundare care fac referire la Creaţie pentru a transmite un mesaj existenţial sau o idee. Biblia este singurul text vechi care prezintă în mod clar un raport al Creaţiei. Acesta este scopul lui și chiar se identifică singur ca fiind o relatare despre Creaţie, în concluzia pasajului: „Aceasta este genealogia istoriei cerurilor și pământului“.

Avem, deci, o relatare istorică a unui eveniment care a avut loc în trecutul îndepărtat, cu care am pierdut contactul. Am studiat și celelalte relatări despre origini: texte egiptene, mesopotamiene. Ceea ce uimește la raportul Creaţiei este faptul că e complet, are o structură frumoasă, este bine construit. Celelalte sunt doar menţionări disparate. Fac aluzii la începuturi, dar nu au o structură atât de elaborată. Aici avem un text poetic foarte frumos, care prezintă istoria completă.

În tradiţia biblică, Creaţia a fost privită ca un element fundamental. Faptul că Scripturile canonice, Biblia, încep cu Creaţia este, din punct de vedere literar, punctul de plecare. Nu începe așa doar pentru că este o enumerare cronologică, ci pentru că este ceva important. Apoi avem multiplele referiri la ea pe tot cuprinsul Scripturilor. De exemplu, avem o singură definiţie a credinţei în toată Biblia.

Și ea ne conduce la Creaţie!

Da, sigur: „Și credinţa este… o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, așa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.“ (Evrei 11:1.2) Creaţia reprezintă baza credinţei biblice. Dacă nu crezi în Creaţie, nu ai speranţă. Speranţa fără credinţă în Creaţie nu funcţionează. Creaţia stă la baza multor convingeri și a multor adevăruri în gândirea biblică – adevărul despre speranţă, despre ceea ce vom deveni, despre modul în care trăim.

Aș dori să vă întreb ce ne spune Creaţia despre Creatorul Însuși, despre Dumnezeu?

De fapt, aceasta este prima afirmaţie din versetul din Geneza 1:1, care este format din șapte cuvinte. Întâlnim aici ritmul cifrei 7. Avem cele șapte zile.

Primul vers, care este și primul verset, este compus din șapte cuvinte, care dau ritmul. Interesant este că al patrulea cuvânt, cuvântul din mijloc, este cuvântul „Dumnezeu“.

Punctul culminant.

Avem trei cuvinte înaintea lui și trei după el. În mijloc avem Elohim – Dumnezeu. Până aici, fără să intrăm în chestiuni mai complicate, putem verifica această observaţie și la nivelul literelor. Avem de două ori șapte litere până la mijloc și tot de două ori șapte litere după. În modul în care acest text a fost psalmodiat, citit – în tradiţia evreiască, Biblia este ca un cântec – există câteva note, accente pe cuvinte. Accentul cel mai important, atnah, care separă cele două părţi ale acestui verset, corespunde cuvântului „Dumnezeu“, ceea ce implică faptul că la cuvântul „Dumnezeu“ cântăreţul sau preotul din vechime, și chiar cel de azi, pune accentul pe acest cuvânt și repetă, se oprește și face o pauză, pentru a arăta că Dumnezeu este cel mai important cuvânt al acestei relatări. Acesta este mesajul despre Dumnezeu.

Ce altceva mai putem afla despre persoana, caracterul și puterea lui Dumnezeu dacă citim mai departe relatarea Creaţiei?

Vorbind despre alte relatări ale istoriei începuturilor noastre, când citim despre dumnezeul care a creat în alte tradiţii, prima observaţie este faptul că acel dumnezeu a creat cu scopul de a i se sluji. A creat oameni pentru ca ei să devină sclavii lui și să-l slujească. Dumnezeul din Biblie i-a creat ca El să le slujească. I-a creat ca să le dea hrană. Celălalt i-a creat ca ei să-i dea lui hrană.

Avem un Dumnezeu care creează pentru a iubi, pentru a avea o relaţie, pentru a salva. Dumnezeu vrea să devină personal. El a coborât la noi. Nu este un Dumnezeu care a rămas în lumea Lui. El a creat o relaţie și i-a făcut pe oameni după chipul Său, adică i-a creat capabili să comunice cu El, să aibă o relaţie cu El, deși diferiţi totuși de natura Lui. E un Dumnezeu măreţ și puternic, însă și un Dumnezeu iubitor și personal. Această tensiune se observă de la începutul Bibliei.

Biblia spune că Dumnezeu l-a creat pe om bărbat și femeie, după chipul Său. Cum putem înţelege acest lucru?

Sunt mai multe aspecte. Unul dintre ele este faptul că fiecare om este o individualitate unică. Aceasta este explicaţia expresiei tehnice folosite în acest context. Dumnezeu a creat oameni, nu un alter ego. Iată un alt lucru diferit în raport cu zeităţile, care au creat din ele un alter ego. Acest Dumnezeu a creat persoane distincte. Prima expresie a caracterului Său este individualitatea, unicitatea, deosebirea. Această deosebire face posibilă relaţia. El a creat un cuplu, un bărbat și o femeie, care sunt diferiţi și care, în baza acestei deosebiri, pot avea o relaţie. În acest fel, ei sunt după chipul lui Dumnezeu. Ceea ce ne face diferiţi și unici este o dovadă a existenţei lui Dumnezeu. Nu putem să-I demonstrăm existenţa, pentru că El este mai presus de raţiunea noastră. Însă faptul că, de-a lungul timpului și până astăzi, fiecare individ este unic nu e ceva ce vine de la sine. Asta indică faptul că există o Mână, o Persoană în spatele tuturor lucrurilor, un Creator.

https://semneletimpului.ro/religie/teologie/creationism/Evoluţie și creaţie. Mai aproape de miezul controversei

Citește și: Evoluţie și creaţie. Mai aproape de miezul controversei

De fapt, Biblia începe cu două capitole care vorbesc despre Creaţie din două perspective diferite. Sunt două relatări complementare, paralele. Ele sunt legate prin faptul că au aceeași structură și anumite paralele, ecouri ale unor cuvinte care corespund acelorași momente etc. Însă, în același timp, avem două perspective opuse. În prima relatare apare Dumnezeul Elohim, Marele Dumnezeu, Dumnezeul dumnezeilor, un Dumnezeu transcendent, aflat undeva departe, în timp ce omul ocupă doar o zonă mică. Din ziua a șasea, El dispare în infinit.

Însă în a doua relatare despre Creaţie avem de-a face cu o focalizare. Dumnezeu face ceva ce n-a mai făcut în toată creaţia. Intră în contact și îi atinge pe oameni. Stabilește o legătură. Chiar îi sărută, potrivit textului din Geneza 2:7. El intră în relaţie și vorbește cu ei. Chiar și numele lui Dumnezeu se schimbă. De la Elohim-Yahweh ajungem la Adonai, care implică o relaţie personală.

El este Marele Dumnezeu, care locuiește în ceruri, dar este și Dumnezeul care a venit la noi. De aceea acest Dumnezeu este special.

Avem un Dumnezeu puternic, mare, dar și personal, iubitor, plin de milă. Tensiunea acesta îmi permite să mă închin Lui, să intru în legătură cu El. Este diferit, dar intră și în relaţie cu mine. Asta face ca relaţia mea cu El să fie posibilă. Dacă ar fi fost prea departe, nu aș fi putut avea o relaţie cu El. Dacă ar fi fost prea aproape, nu mai era Dumnezeu. Prea adesea, chiar în creștinism, accentuăm unul dintre aspecte în detrimentul celuilalt. Biblia începe cu această tensiune, cu acest echilibru.

Ce ne spune Creaţia despre natură?

Natura și trupul nostru, care face parte și el din natură, constituie un dar de la Dumnezeu. Și iudaismul, și adventismul au înţeles un adevăr fundamental, și anume valoarea Creaţiei. Creaţia este un dar de la Dumnezeu. În creștinismul tradiţional se observă un dispreţ. Natura este dispreţuită. Carnea este discreditată. De aceea mântuirea înseamnă eliberarea din trup. De aceea se ţine duminica. În postul Paștilor se proclamă eliberarea din trup. Pentru că trupul e rău, de aceea se serbează duminica.

Dar în înţelegerea biblică, creaţiunea e bună, e un dar de la Dumnezeu. Mântuirea este împreună cu creaţia, nu din creaţie. Dacă creaţia nu este recreată, nici noi nu suntem. Nu avem sufletul, pe de o parte, și trupul, pe de altă parte, trupul fiind rău și sufletul, bun. Creaţia prezintă crearea sufletului și a trupului. Ele sunt strâns unite. Când murim, nu mai există trup și de aceea nici suflet, pentru că ele sunt una. Iată încă o învăţătură care derivă din relatarea Creaţiei. Ea afirmă unitatea fiinţei umane și, în același timp, ne îndeamnă să-I mulţumim lui Dumnezeu care ne-a creat și să ne bucurăm de darul Creaţiei. Datoria noastră este să ne bucurăm de trup, de darul lui Dumnezeu și să fim responsabili faţă de aceste daruri: trupul, natura.

Putem extrage învăţături despre stilul de viaţă din relatarea Creaţiei?

Așa cred. Relatarea Creaţiei vorbește despre facerea omului, care implică trupul, ceea ce înseamnă că e necesar un răspuns la nivelul trupului, tot atât de mult ca și al spiritului nostru, cele două fiind inseparabile. Cuvânt ebraic pentru spirit este ruach, care apare la începutul Creaţiei, „Duhul se mișca…“, reprezintă principiul spiritualităţii. Același cuvânt se folosește și pentru Duhul lui Dumnezeu, dar și pentru viaţă. „A respira“ reprezintă principiul vieţii. Cine nu trăiește nu poate fi o persoană spirituală. Ca să fii o persoană spirituală trebuie să fii în viaţă și să ai o sănătate bună.

Așadar, Creaţia presupune o anumită filozofie despre cum să trăim. Apostolul Pavel spune mai târziu că „trupul vostru este templul Duhului Sfânt“, al vieţii. El face un joc de cuvinte. Când spune „templul Duhului Sfânt“ înseamnă „templul lui ruach“, adică al vieţii. Avem darul vieţii și suntem responsabili pentru viaţa noastră. Principiile sănătăţii, ceea ce beau, ceea ce mănânc, reprezintă tot credinţa într-un Dumnezeu Creator. Când Daniel a fost în exil și i s-a cerut să bea și să mănânce ceva anume, el a refuzat. Pentru a-și justifica poziţia, a citat din Geneza 1, din relatarea Creaţiei.

Aţi menţionat că în toată Biblia, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, avem multe referiri la Creaţie. Aţi putea aminti câteva dintre ele?

De fiecare dată se face referire la Creaţie cu un anumit scop, adică pentru a transmite o învăţătură. De exemplu, referiri apar în literatura de înţelepciune, cum ar fi cartea lui Iov. Iov suferă și are întrebări legate de destinul său. Dumnezeu răspunde la întrebarea pe care el o ridică. La întrebarea: „Unde ești, Doamne? De ce mă zdrobești?“, Dumnezeu îi descrie Creaţia. Găsim acolo multe referinţe la Creaţie. În primul rând, El vrea să spună: „Eu sunt un Dumnezeu care creează, nu care distruge“. Un al doilea adevăr este că soluţia este o nouă Creaţie.

În cartea Proverbe, în capitolul 8, avem un poem despre Creaţie, care începe cu aceleași cuvinte ca și relatarea Creaţiei. „La început“ – sunt aceleași cuvinte. Avem iarăși șapte trepte, șapte secţiuni, care reflectă ritmul relatării Creaţiei. Apoi ni se spune: „Acum, fiilor, iată ce trebuie să faceţi!“ Trebuie să fiţi înţelepţi, să urmaţi calea Domnului, să fiţi credincioși. Așadar, credinţa în Dumnezeul Creator devine motivul pentru care trăim o viaţă neprihănită.

Sabatul este și el o referire la Creaţie. Ne aducem aminte că nu eram nimic, iar acum existăm. Asta apare în Exod 20. Un alt text este Deuteronom 5, unde evreii își amintesc că erau sclavi, iar acum sunt liberi. De aceea avem Cele Zece Porunci. Este interesant faptul că sunt zece porunci, care sunt ecoul celor zece cuvinte ale Creaţiei. Dumnezeu a vorbit de zece ori în relatarea Creaţiei. „Dumnezeu-Elohim a spus“ se repetă de zece ori. În același fel, avem zece cuvinte, ca și cum cele zece cuvinte sunt ecoul faptului că am fost creaţi să păzim Legea lui Dumnezeu. În mijlocul Celor Zece Porunci avem porunca a patra, care ne reamintește de Creaţie.

https://semneletimpului.ro/religie/teologie/creationism/Cum să studiezi corect Biblia

Citește și: Cum să studiezi corect Biblia

În plus, structura întregii Biblii, canonul întreg format din Vechiul și Noul Testament, începe cu relatarea Creaţiei și se termină cu recrearea, cu o altă creaţie. Aceștia sunt cei doi stâlpi ai Scripturii. Aceste afirmaţii structurale, de început și de sfârșit, amândouă fiind creaţie, se regăsesc în nenumărate rânduri în Biblie. Începutul și sfârșitul se referă la același lucru. Geneza începe cu Creaţia și se termină cu Ţara Făgăduinţei, ca aluzie la înviere. Torah la fel, se termină cu menţiunea că nu se știe unde este mormântul lui Moise. Vechiul Testament începe cu Creaţia, iar la sfârșitul Cronicilor apare iarăși Ţara Făgăduinţei. Cartea Isaia începe într-un fel cu Creaţia și se termină cu recrearea. Cartea Maleahi se termină cu revenirea Domnului. Așadar, creaţia apare la început, la sfârșit, în toată Scriptura, în viaţa noastră, în Sabat. La fiecare sfârșit de săptămână ne amintim de Creaţie.

Destul de timpuriu în istorie, Sabatul a fost înlocuit cu o altă zi. De asemenea, se observă o depreciere a relatării Creaţiei. Ce a iniţiat acest proces? Desconsiderarea Sabatului a dus la pierderea Creaţiei sau au dispreţuit Creaţia și, ca rezultat, au renunţat și la Sabat?

E o întrebare foarte bună, dar dificilă. Cred că această chestiune a stat la baza separării dintre creștini și evrei. Ea a marcat și diferenţa dintre identitatea creștină și identitatea evreiască. Este strâns legată de numirea creaţiei, în timpul Evului Mediu și în toată istoria creștinismului, drept contemptus mundi, „dispreţul faţă de lume“, de natură, de trup, de fire. Orice era material era considerat rău.

Promotorii acestei concepţii au fost niște creștini conduși de Marcion, un gnostic. El a fost considerat eretic pe atunci, însă a avut o influenţă considerabilă în creștinism. Chiar în timpul Reformei, Martin Luther a spus că nu creaţia este importantă, ci mântuirea. Harul este mai important decât Legea. E același mod de gândire.

Harul te scoate din trup, în timp ce Legea este cea care face trupul să fie viu.

A existat o disociere, un dualism, ca efect al influenţei grecești, care a afectat cu siguranţă. De aceea, în creștinism avem tendinţa de a înălţa spiritualul faţă de material, de a vorbi despre eliberarea spirituală din material.

Duminica este afirmarea acestei convingeri, că spiritul este eliberat din închisoarea trupului, în timp ce, prin Sabat, afirmăm valoarea Creaţiei. Păzind sâmbăta, recunoaștem valoarea Creaţiei și darul lui Dumnezeu, în timp ce, păzind duminica,declarăm mântuirea din Creaţie. Probabil acesta este fermentul misterios care i-a făcut pe creștini să justifice înlocuirea sâmbetei, Sabatul, ca afirmare a Creaţiei, cu duminica, ce semnifică mântuirea sau salvarea din această Creaţie rea.

Când citim Scripturile, înţelegem că mântuirea este privită în contextul Creaţiei. Creaţia face parte din procesul salvării. Nu putem fi mântuiţi spiritual, ci doar în Creaţie. Tocmai de aceea vorbim despre o nouă Creaţie.

Mulţi creștini cred că, atunci când mor, sufletul se duce în cer. De ce ar avea nevoie de Creaţie, de înviere!? Sufletul e deja acolo. Din punct de vedere biblic, este un non-sens. Nu poţi fi mântuit afară din trup, deoarece trupul face și el parte din salvare. Aceasta este poziţia mea. Adevărul biblic nu este „un adevăr spiritual“. Adevărul biblic implică tot sinele meu. E un adevăr istoric. Mântuirea, din punct de vedere biblic, înseamnă că voi fi mântuit istoric, cu adevărat. Odată ce am înţeles acest lucru, vom înţelege și că Sabatul face parte din ecuaţie.

Sabatul e un semn prin care îmi sincronizez viaţa, timpul, ritmul concret și trupul cu credinţa mea. Astfel, credinţa mea devine o parte din timpul meu, din trupul meu, din ritmul trupului meu.

Astăzi, poate mai mult ca oricând, cred că oamenii au nevoie de Sabat. În primul rând, trebuie să se bucure de darul lui Dumnezeu, să înveţe să primească această Creaţie, să se odihnească, să-și facă timp. Trăim într-o perioadă de mult stres și e nevoie să ne luăm timp pentru relaţii, pentru meditaţie, pentru recreere. Să ne luăm timp pentru timp. Acesta este, poate, cel mai relevant mesaj astăzi, când nu mai avem timp și am pierdut noţiunea timpului. Chiar și cei care păzesc Sabatul nu mai știu cum să-l ţină. Chiar în timpul Sabatului, ei sunt ocupaţi cu păzirea lui și nu mai primesc binecuvântarea lui Dumnezeu. De fapt, mesajul Sabatului vorbește despre Dumnezeu care lucrează pentru ei. Unii au transformat Sabatul într-o lucrare pentru Dumnezeu. Mesajul Sabatului este un mesaj foarte relevant și foarte necesar pentru vremea noastră.

Este evident că sunteţi cucerit de lucrurile despre care ne vorbiţi.

Această credinţă îmi influenţează și îmi conduce viaţa, dar singurul lucru pe care îl știu cu siguranţă este că, potrivit promisiunii făcute în Scriptură, în Isaia, în Apocalipsa, Dumnezeu va veni și îmi va șterge lacrimile, va vorbi cu mine, mă voi putea bucura de viaţă și voi avea relaţii cu oamenii. Voi putea trăi din plin. Iată ceea ce știu. A-mi imagina cum va fi întrece cu mult imaginaţia mea.

Vă mulţumesc foarte mult. A fost fascinant să purtăm această discuţie.

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Adrian Bocăneanu

Rate it

Previous post

Devoțional

Ioan Ciobotă: Suntem în căutarea cetății viitoare

5 aprilie 2021 „Căci noi n-avem aici o cetate stătătoare, ci suntem în căutarea celei viitoare.”(Evrei 13:14) Video AICI. Ce poate să însemne o cetate? O cetate poate să însemne odihnă, pace, siguranță, liniște, relații cu ceilalți din cetate. Dar spune despre noi, creștinii, urmașii lui Cristos, că suntem în căutarea cetății viitoare. Nu suntem pentru acest pământ. Noi suntem cetățeni ai Cerului, moștenitori ai Cerului, împreună cu sfinții. Dacă […]

todayApril 6, 2021 3

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%