Trăim într-un sistem economic al cărui principal combustibil este creditul. Din acest motiv, sintagma: „o lume fără credit” sună cel puţin straniu.
Este ca și cum ai fi zis, acum 40 de ani, „o lume fără petrol”. și totuși, astăzi nu mai gândim așa, și încercăm să proiectăm o lume mai puţin dependentă de petrol. În plus, trebuie să recunoaștem că, într-adevăr, creditul este un combustibil pentru economie, însă este unul care poluează.
Primul dintre efectele poluatoare ale creditării este tocmai acela că dă acces mult mai ușor tuturor jucătorilor de pe piaţa financiară la bani – bani fără acoperire în economia reală. Ecuaţia este destul de simplă: să presupunem că doresc să-mi achiziţionez o casă; la preţurile de azi, bineînţeles, nu-mi voi permite să cumpăr. Am însă 25% din valoarea ei, iar pentru restul mă duc la o bancă pentru un credit.
Trăim într-un sistem economic al cărui principal combustibil este creditul.
Banca, la rândul ei, își dorește să dea cât mai multe credite, motiv pentru care va face apel la o altă bancă, mai puternică, pentru a obţine banii care-i măresc puterea de creditare; aceasta din urmă va face, la rândul ei, același lucru, apelând la o bancă superioară. În acest fel, se creează un lanţ care se termină la banca centrală, cea care are capacitatea să dea tuturor, pentru că poate emite monedă. Astfel, prin sistemul de credit, masa monetară crește, fără a fi justificată de nimic altceva decât de dorinţa băncilor de a împrumuta mai mulţi bani, care aduc cu ei dobânda aferentă.
Citește și: Cum să scăpăm de datorii
Mecanismul este simplu: mai mulţi bani împrumutaţi înseamnă mai multă dobândă atât pentru băncile comerciale, cât și pentru cele centrale. Pe de altă parte însă, un efect direct al creșterii masei monetare este creșterea preţurilor.
Practic, în mod normal, oricât de mulţi bani ar exista în economie, ei trebuie să acopere valoarea totală de bunuri și servicii prezente în acea economie. În acest context, nu este de mirare că, odată ce creditul pătrunde pe o piaţă, preţurile încep să crească exponenţial. Spre exemplu, în perioada anilor 2003-2004, odată ce piaţa de credite s-a relaxat în România, preţurile apartamentelor au crescut într-un ritm ameţitor; astfel, în mai puţin de trei ani, preţurile au crescut de mai mult de zece ori.
Sintagma: „o lume fără credit” sună cel puţin straniu.
În aceste condiţii, creditul poate fi considerat cu greu o facilitate, așa cum îl numesc mai toţi jucătorii pieţei financiare. Practic, confortul pe care creditul îl creează – acela de a avea acces la mai mulţi bani – este, în realitate, o himeră, pentru că tot el alimentează și creșterea preţurilor, ceea ce ne pune în situaţia de a cumpăra cu mai mulţi bani același produs.
Există, totuși, o facilitate pe care creditul o creează: îmi dă posibilitatea de a avea ACUM, „prin credit”, ceea ce aș putea avea „puţin mai târziu, prin economisire”. Din păcate, și aceasta este o facilitate falsă. În cazul în care nici eu, nici alţii nu am putea lua un credit, preţurile ar fi rezonabile, iar noi am putea, cel mai probabil (cei mai bătrâni își aduc aminte) să ne cumpărăm un apartament în trei-cinci ani de economisire.
Creditul îmi dă bunul acum, însă doar în folosinţă, având dreptul asupra bunului doar la încheierea celor câteva decenii de plată a ratelor.
Astfel, creditul îmi oferă utilizarea unui bun pe o perioadă de trei-cinci ani (timpul de care aș avea nevoie ca să economisesc) și îmi cere, în schimb, 25-30 de ani de rate, care însumate reprezintă, din cauza dobânzii, de trei ori valoarea apartamentului. Este oare o afacere bună? Și dacă da, pentru cine?
Pe de altă parte, creditul ca mod de viaţă concentrează puterea economică în mâna băncilor și, în special, în mâna băncilor centrale. Realitatea pe care o trăim cu toţii de câteva luni încoace este un bun exemplu în acest sens. Odată ce sistemul bancar a întâmpinat probleme, toată economia a îngheţat și toată lumea și-a îndreptat atenţia către băncile centrale.
Posibilitatea de a avea ACUM, „prin credit” este ceea ce aș putea avea „puţin mai târziu, prin economisire”.
Un alt aspect negativ al creditului este că încurajează și chiar formează „bule de săpun” în economie, așa-numitele „economic bubbles”. Mecanismul de creditare forţează emiterea de monedă scriptică, având la bază ideea că economia reală va acoperi această emisiune pe durata creditului. Această presupunere nu este însă, în general, corectă – iar o dovadă în acest sens e situaţia în care ne aflăm. Și pentru că realitatea nu poate fi manipulată cu bani fără acoperire, este doar o chestiune de timp până ca această „bulă de săpun” să se spargă.
Economiștii știu asta și se așteaptă ca periodic, odată cu frenezia pieţelor de credit, bulele artificiale economice să se spargă. Până la urmă, nu averile reale se pierd în asemenea contexte catastrofale, ci doar creditele – care oricum erau „fum” – sunt șterse, nu înainte ca averea reală să fie redistribuită în vistieriile celor care deţin drepturile prin credit asupra bunurilor creditatului. Din nou aș întreba: este, oare, o afacere bună, și dacă da, pentru cine?
De ce suntem atât de nerăbdători, atât de dornici de a avea totul acum?
Pe lângă aspectele pragmatice, materiale, mă gândesc de asemenea la multiplele aspecte, tot pragmatice, dar de această dată morale, pe care creditul le implică. În primul rând, creditul creează un sistem în care creșterea preţurilor și a valorii totale a creditelor aduce profit celor care sunt deţinătorii drepturilor asupra dobânzilor. Este o formă mai subtilă de schemă piramidală.
Sistemul de credit are mult mai multe efecte asupra noastră decât reiese la o privire centrată pe aspectele economice. De multe ori mă întreb: de ce suntem atât de nerăbdători, atât de dornici de a avea totul acum? De ce copiii noștri, deși abia împlinesc 16-18 ani, deja se visează mari patroni, neglijându-și educaţia și formarea caracterului? Mai tot timpul văd copii care din fragedă pruncie vor totul cât mai repede – fie că este vorba de obiecte, distracţii sau sexualitate. Totul acum, nimic mai târziu.
Cine poate măsura însă efectul unei lumi pe credit – totul în avans, acum – asupra lor?
Mai au părinţii – a căror viaţă este pe datorie pentru că și-au dorit totul acum – autoritatea morală de a le cere copiilor lor să aibă răbdare, să aștepte, pentru când este timpul potrivit? Este oare legitim să cer copilului meu să aibă răbdare cu banii sau cu relaţiile sexuale, pentru ca întâi să acumuleze cunoștinţe și experienţă de viaţă, când eu nu am răbdare să acumulez nimic și vreau totul acum, doar pentru că se poate?
Te-ar putea interesa și: Pași către finanţe de familie solide
De multe ori dăm vina pe un sistem corupt – și este –, însă uităm că noi suntem cei care îl alimentează, cu dorinţele noastre pe care le vrem împlinite acum, peste noapte. Cred că, dacă ar trăi Solomon azi, probabil ar repeta mereu și mereu: „Toate își au vremea lor”. Și poate că am înţelege că există un curs natural și moral al vieţii: întâi acumulezi și apoi te bucuri de ceea ce ai.
Post comments (0)