Sunt momente în care simţim că viaţa e grea şi că unele provocări sunt peste puterile noastre. Dacă privim însă în jurul nostru, la oameni precum Ben Underwood, realizăm că suntem prea puţin conştienţi de darurile pe care le-am primit, dar şi de puterea imensă de a ne bucura de viaţă chiar şi atunci când suntem lipsiţi de aceste daruri.
Ben Underwood s-a născut în 1992, într-o zi de iarnă din însorita Californie. Până la doi ani, copilăria lui a fost una normală, marcată de personalitatea energică şi veselă a mamei sale, Aquanetta. Într-o seară însă, în ochiul drept al lui Ben, Aquanetta a observat o pată albă, ca o mică perlă. În câteva zile, aceasta a crescut, aşa că a mers îngrijorată cu el la un oftalmolog. Analizele au dezvăluit un cancer ocular, retinoblastom, care apare în general la copii mai mici de doi ani. Pentru Aquanetta, al cărei tată murise de cancer, vestea a fost devastatoare.
Medicii s-au luptat un an să elimine tumoarea malignă cu chimioterapie şi cu radioterapie, dar rezultatele nesatisfăcătoare au pus-o pe mamă în faţa unei decizii extreme: scoaterea globilor oculari, pentru a preveni răspândirea cancerului în nervul optic şi mai apoi în creier. La doar trei ani, în sala de recuperare postoperatorie, micul Ben a fost întâmpinat de mama lui, care se lupta cu lacrimile şi încerca să îi alunge pe un ton cât mai vesel cu putinţă spaima de a nu o mai vedea. I-a pus mâinile pe faţa ei, i-a dus mâinile să le miroasă şi i-a spus: „Dragule, nu mai ai ochi, dar mă poţi vedea cu urechile, mă poţi vedea cu nasul, mă poţi vedea cu mâinile. Asta înseamnă că încă mă poţi vedea.” În acel moment şi-a propus să-l ajute pe Ben să nu se considere niciodată incapabil din cauza dizabilităţii sale.
Încă de când a ieşit din spital, Ben era mereu împreună cu fraţii lui, Derius şi Isaiah, atingea tot ce îi ieşea în cale şi identifica obiectele cu ajutorul lor. Pentru că mama îi spunea mereu că este un copil la fel ca toţi ceilalţi, Ben participa la toate activităţile împreună cu fraţii şi colegii lui. Era într-o tabără şi avea doar șapte ani atunci când a descoperit o modalitate neobişnuită de orientare.
Într-un mod pe care nimeni nu şi-l explică, Ben a învăţat singur să folosească ecolocaţia pentru a identifica obiectele din jurul lui. Emitea sunete cu un plescăit de limbă, care, recepţionate, se transformau în imagini ale mediului înconjurător. Folosită preponderent de unele mamifere, ecolocaţia este teoretic posibilă şi în cazul oamenilor, dar sunt doar câţiva care reuşesc să o stăpânească. Dintre toţi, cel mai eficient a ieşit la teste Ben. Atunci când au cercetat aria din creier activată de ecolocaţie, medicii au descoperit că aria vizuală era cea care decoda informaţia. Ben putea aşadar să vadă din nou, în adevăratul sens al cuvântului. Pentru mama lui, ecolocaţia era răspunsul la rugăciunea de a-l vedea pe Ben fericit şi independent.
Fără să folosească vreodată un baston pentru nevăzători, Ben a învăţat să alerge, să meargă cu bicicleta, cu rolele şi cu skateboardul, să joace baschet şi fotbal sau să se urce în copaci fără să aibă probleme majore cu obstacolele întâlnite. „Cel mai vesel copil din lume”, aşa cum îi spunea mama lui când era mic, nu îşi pierduse nimic din curiozitate, energie şi bună dispoziţie. De fapt, de nenumărate ori au fost oameni care nu l-au crezut atunci când le spunea că este orb.
Minunata lui abilitate i-a adus popularitate, Ben fiind invitat la emisiuni cunoscute, precum cea a lui Oprah Winfrey sau a lui Ellen de Generes. Mesajul lui era simplu şi menit să ajute şi să ofere o altă perspectivă asupra posibilităţilor nelimitate pe care persoanele cu dizabilităţi le au. Pentru a-i ajuta în mod practic şi pe alţii, a participat la diverse teste organizate de cercetători, care voiau să descopere cât mai multe despre capacitatea lui şi despre moduri în care ar putea fi dobândită.
Pasionat de jocuri video şi de cultura japoneză, Ben începuse să înveţe deja pentru admiterea la o universitate din Japonia atunci când acelaşi cancer care i-a luat vederea a reapărut. Printre sesiuni de chimioterapie, nu s-a oprit din participarea la evenimente care să-i inspire pe ceilalţi. Din spusele mamei lui, spre final nu era nici furios, nici nefericit. Pe ultimul drum pe care l-a făcut de la spital acasă, a fredonat o melodie, în timp ce mama lui plângea pe scaunul şoferului. I-a promis că se vor revedea şi amândoi credeau cu toată tăria acest lucru.
Aquanetta povesteşte că unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care Ben le-a lăsat în urmă este capacitatea de a vedea mereu lucrurile din interior. Reuşea mai bine decât cei din jurul lui să recunoască sentimentele cuiva, pentru că era atent la ele. Atunci când auzea că cineva este jignit pe seama înfăţişării fizice, Ben spunea mereu: „Asta-i marea problemă a voastră, a oamenilor care văd. Vă uitaţi unul la celălalt şi vă judecaţi după modul în care arătaţi.” Din această perspectivă, lumea ar fi cu siguranţă un loc mai bun dacă nu am putea vedea.
Post comments (0)