Iisus

„Disciplina. Capitulare cu bucurie” | Recenzie de carte

todayJune 12, 2023 6

Background
share close

În cartea ei, Disciplina. Capitulare cu bucurie, scriitoarea Elisabeth Elliot cartografiază disciplina spirituală, cu multiplele-i faţete, demontând ideea unui creștinism care se poate dispensa de ucenicie.

În acest demers pe care îl întreprinde – unul deloc comod în societatea modernă, unde până și unii creștinii consideră independenţa un soi de virtute cardinală –, autoarea folosește un întreg arsenal: de la învăţăturile Scripturii la observaţii despre frumuseţea lumii create și experienţe ale vieţii ei brăzdate de suferinţe și pierderi.

Scriitoare prolifică, Elisabeth Elliot este bine cunoscută publicului din România (poate mai ales datorită cărţii Prin porţile splendorii, în care consemnează evenimentele care au condus la moartea primului ei ei soţ, misionarul Jim Elliot, ucis cu sălbăticie de membrii tribului Auca). Născută î 1926, Elisabeth Elliot a publicat 20 de cărţi, a călătorit și a ţinut prelegeri în diferite părţi ale lumii și a realizat o emisiune săptămânală, Porţile Bucuriei, difuzată în SUA. S-a remarcat prin curajul și pasiunea ei pentru misiune – după pierderea tânărului ei soţ, împreună cu fetiţa ei de doar 10 luni, a decis să locuiască o vreme lângă tribul Auca, încercând să continue misiunea soţului ei.

Într-o epocă în care ne dorim gratificare instantanee, tolerăm cu greutate frustrrea și tindem să evităm suferinţa, ori de câte ori mugurii ei mijesc în preajma noastră, Elliot tratează un subiect puţin popular, acela al supunerii depline faţă de voinţa lui Dumnezeu, oriunde ne-ar conduce ea. Structurată în 14 capitole, cartea reprezintă o pledoarie pentru predarea fiecărui domeniu al vieţii noastre în mâna lui Dumnezeu, argumentând că acesta nu este un exerciţiu legalist, ci singurul drum spre bucurie și împlinire.

Nu există întâlnire cu divinitatea care să nu fie urmată de o chemare; El este „Cel care ne cheamă prin pâcla lumii pe insula Sa de pace”.[1]

Disciplina nu este altceva decât acel „da” cu care îi răspundem, deși nu știm ce va urma, notează Elliot, punctând faptul că ceea ce știm ne este totuși îndeajuns: știm că El ne cunoaște, ne cheamă pe nume și are un plan pentru fiecare fiu al Său dispus să-L urmeze.

De unde știm că suntem chemaţi? Aceasta e o întrebare în iţele căreia se încurcă adesea creștinii, dar autoarea prezintă câteva dintre răspusurile biblice la această întrebare: „voi, cei chemaţi să fiţi ai lui Isus Hristos” (Romani 1:6); „voi aţi fost chemaţi la slobozenie” (Galateni 5:13); „să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o”( Efeseni 4:1); „Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi” (Coloseni 3:15). Examinând aceste versete și multe altele, autoarea conchide că Dumnezeu cheamă orice păcătos care  dorește să răspundă invitaţiei Sale și să renunţe adesea la planurile personale în favoarea celor pe care le ţese Dumnezeu pentru el.

În viziunea lui Elliot, ascultarea și disciplina nu sunt termeni interșanjabili. În timp ce ascultarea se referă la acţiuni specifice, disciplina înseamnă mai mult – încapsulează în ea ascultarea, însă definește un anumit mod de a trăi, acela de a alege zilnic să te așezi sub stăpânirea lui Dumnezeu. Într-un sens foarte real, disciplina înseamnă pierderea vieţii de care vorbește Iisus în Matei 16: 24-25 („Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze! Căci oricine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, dar cel ce-şi pierde viaţa pentru Mine o va găsi”). Câștigarea vieţii, așadar mântuirea, este legată ombilical de ucenicie, subliniază Elliot, amintind că există prea mulţi creștini care cred că ucenicia este facultativă sau rezervată doar unui grup de aleși, care ating culmi spiritual inaccesibile creștinului de rând.

În ecuaţia a tot ce se întâmplă remarcăm prezenţa ambelor voinţe – cea divină și cea creată (și înzestrată cu libertate).

Cartea abordează și subiectul relaţiei dintre suveranitatea lui Dumnezeu și alegerea omului, un subiect pe care autoarea îl consideră „mister teologic”. Și totuși, dincolo de frilozitatea cunoașterii noastre, există câteva aspecte îndejuns de clare. Elliot susţine că este absolut necesar să obervăm în ecuaţia a tot ce se întâmplă prezenţa ambelor voinţe – cea divină și cea creată (și înzestrată cu libertate), care, în viaţa unui ucenic veritabil trebuie să lucreze în armonie.

Orice extremă ne răpește libertatea și bucuria, susţine autoarea. Dacă marșăm doar pe ideea voinţei suverane a lui Dumnezeu, ne vom debarasa ca de un balast de responsabilitatea noastră. Iar dacă ne vom legăna în iluzia independenţei noastre, trecând cu vederea suveranitatea lui Dumnezeu, ne vom așeza în locul care-I aparţine doar Lui. Voinţa suverană a lui Dumnezeu lucrează în armonie cu voinţa credincioșilor, dar de asemenea poate lucra în opoziţie cu voinţa și deciziile credincioșilor și necredincioșilor.

În același timp, mai multe versete biblice ilustrează armonia dintre suveranitatea lui Dumnezeu, și responsabilitatea umană. „Dacă vrei să izbăvești pe Israel prin mâna mea, cum ai spus” (Judecători 6:36) – este rugăciunea lui Ghedeon. Neemia relatează că s-a rugat pentru protecţie divină, dar totodată a ales o strajă care să păzească zidul cetăţii (Neemia 4:9). În același timp, mărturisește că, deși poporul a lucrat sârguincios la dregerea zidurilor, această lucrare s-a făcut totuși prin „voia Dumnezeului nostru” (Neemia 6:16).

În ultimele capitole ale cărţii, Elliot alege șapte domenii ale vieţii creștinului, explorând modalităţile prin care acestea pot fi așezate sub stăpânirea lui Hristos.

Ori de câte ori eșuăm să facem din trupul nostru o jertfă pentru Cel care ne-a creat, vom eșua în oricare alt domeniu.

Mai întâi, ea scrie despre disciplina trupului – un subiect care pare atât de desuet, într-o vreme în care se vehiculează excesiv conceptul self-care (engl., „îngrijire/grijă de sine”). Avem nevoie de disciplinarea modului în care mâncăm, ne odihnim sau facem mișcare, după cum avem nevoie să folosim în cadrul corect darul sexualităţii, punctează autoarea. Concluiza ei este că, ori de câte ori eșuăm să facem din trupul nostru o jertfă pentru Cel care ne-a creat, vom eșua în oricare alt domeniu.

Disciplina minţii este cea care ne ajută să pășim pe calea cea îngustă care duce la viaţă. Înnoirea minţii are loc doar supunerea faţă de Duhul Sfânt și are ca rezultat o percepţie transformată a realităţii;  ucenicul „Îl poate vede pe Cristos mai real decât furtuna, dragostea mai reală decât ura (…) sfinţenia mai reală decât păcatul”.[2]

Există și o disciplină a locului, scrie Elliot, remarcând că fiecare ucenic se va confrunta cu întrebarea despre locul pe care ar trebui să îl ocupe. Răspunsul este că Iisus a adoptat rolul unui rob și că orice slujitor (care nu poate fi mai mare decât Stăpânul) e un vas de lut, așadar construit dintr-un material fragil,  înlocuibil, dar care conţine în el comoara vieţii lui Iisus.

Tuturor ne sunt dăruite 24 de ore pe zi și avem întotdeauna suficient timp pentru a face voia lui Dumnezeu.

Vorbind despre disciplina timpului, autoarea observă că ne-am deprins să trăim în năvodul miciunii că nu avem timp. De fapt, oricât de aglomeraţi am fi, tuturor ne sunt dăruite 24 de ore pe zi și 7 zile pe săptămână, iar autoarea subliniază că avem întotdeauna suficient timp pentru a face voia lui Dumnezeu. Nici măcar Iisus nu a făcut vreodată tot ce i-au cerut ceilalţi sau tot ce s-ar fi putut gândi că trebuie să facă, dar Biblia spune că a dus la îndeplinire toată lucrarea pe care I-a încredinţat-o Tatăl (Ioan 17:4).

Pentru a ne disciplina în domeniul posesiunilor materiale, avem nevoie să învăţăm câteva lecţii greu de însușit câtă vreme ne ascundem în tranșeele darurilor materiale pe care tot din mâna lui Dumnezeu le-am primit. Probabil cea mai dificilă lecţie este aceea că darurile materiale ne-au fost date pentru a ne bucura de ele doar pentru o vreme. Mulţi creștini trăiesc într-o grotă a fricii că li se va cere să renunţe la ceva sau la tot din ceea ce posedă, deși mărturisesc a crede în dragostea și înţelepciunea Tatălui lor.

„Cele mai covârșitoare pierderi din viaţa mea, cele de care mă temeam cel mai mult, au fost de fapt o nimica toată în comparaţie cu «preţul nespus de mare al cunosșterii lui Hristos Iisus» (Filipeni3:8)”,mărturisește scriitoarea, care își îndeamnă cititorii să reflecteze la subiectul pierderii dintr-o perspectivă biblică:

Dacă tot ce avem noi este, de fapt, al Lui, și dacă, lucru și mai incredibil, tot ce este al Lui este și al nostru, cum am putea pierde cu adevărat ceva?

Disciplina muncii are la bază conștientizarea unor adevăruri pe care e ușor să le ratezi în iureșul unei vieţi agitate. Nu există o muncă creștină în sine – cele mai anodine îndeletniciri reprezintă o binecuvântare, dacă sunt impregnate cu rugăciune și îndeplinite pentru slava Lui. Iisus a făcut lucrarea unui rob, spălând picioarele ucenicilor Săi. Așadar, pentru creștin nu există o muncă inferioară, iar împlinirea lui nu derivă din natura muncii depuse, ci din spiritual în care lucrează. Pentru că Acela în a cărui prezenţă trăiește vede nu doar detaliile sau rezultatele muncii, dar și intenţiile inimii celui care lucrează.

Disciplina sentimentelor nu se bucură de prea multă apreciere într-o cultură care ne încurajează să credem că lucrurile pe care le facem sunt bune dacă ne fac să ne simţim bine. O viziune romantică asupra uceniciei ne va conduce pașii spre o împărăţie, dar spre aceea în care voia mea, și nu voia Lui, primează. Avem nevoie de o voinţă predată lui Dumnezeu, remarcă Elliot, observând că datoria noastră nu e aceea de a ne debarasa de sentimente (fie ele pozitive sau negative), ci de a le stăpâni, în loc să ne lăsăm târâţi de ele. „Niciun om a cărui principal preocupare este să se simtă bine nu poate fi un ucenic”[3], conchide autoarea.

Calea jertifirii de sine nu va avea niciodată o traiectorie rectilinie. Ea nu va fi vreodată suficient de spaţioasă încât să pășim pe ea cu toate dorinţele, pretenţiile, drepturile, plnurile și chiar nevoile noastre legitime, iar cartea ne prezintă cu onestitate obstacolele cu care ne vom confrunta pe acest drum. Refuzul de a acceptarea chemarea Lui sau eterna indecizie nu sunt însă variante mai bune – ele ne fragmentează, ne secătuiesc de tot ce am primit bun și ne fură bucuria creșterii.

„Niciun om a cărui principal preocupare este să se simtă bine nu poate fi un ucenic.”

Celor care ezită să se predea pe de-n-tregul iubirii care S-a frânt, la cruce, pentru a ne elibera din strânsoarea ţărânii, Elliot le aduce, în final, acest ultim argument – pe drumul crucii, singurul care ne va duce la înviere, suntem îmbiaţi cu cel mai nemeritat schimb pe care l-au văzut vreodată cerul și pământul, de la facerea lor: „viaţa Lui în schimbul vieţii noastre”.[4]

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.

„Elisabeth Elliot, Disciplina. Capitulare cu bucurie, Ed. Scriptum, Oradea, 2007, p. 14”.

„Elisabeth Elliot, op. cit., p.62”.

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Carmen Lăiu

Rate it

Previous post

Singurătate

Iisus Hristos, unicul Mântuitor al lumii?

Cum poate fi autentică și sigură mântuirea doar prin Iisus Hristos când nenumăraţi oameni n-au auzit niciodată numele Lui? Și dacă miliarde n-au aflat despre El, nu este oare supralicitat rolul lui Iisus Hristos ca Salvator al lumii și nu există oare și alte căi de salvare în afară de El? În copilărie vrem să aflăm regulile după care putem câștiga jocul. În școală descoperim alte reguli, ce ar trebui […]

todayJune 10, 2023 2

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%
https://upm.fatek.unkhair.ac.id/include/slotgacorhariini/ https://baa.akfarsurabaya.ac.id/inc/-/slotgacorhariini/ https://marumanfiore.xsrv.jp/