Credință

Două opoziţii: raţiune-credinţă și știinţă-religie

todayJuly 7, 2023 1

Background
share close

„Oamenii inteligenţi, cu pregătire știinţifică, nu mai cred (sau nu au cum să mai creadă) în Dumnezeu.”

Ca orice altă prejudecată, și aceasta funcţionează la pachet cu altele. Nu numai adevărul are caracter sistemic, ci și eroarea. Ideile greșite se leagă între ele logic, se susţin una pe alta și formează un tot unitar, aparent coerent, pe care îl numim concepţie. Faptul că o concepţie e falsă nu mai este așa de important din moment ce ea satisface nevoia oamenilor de tablou unitar al lumii, oferindu-le sentimentul certitudinii și senzaţia de realitate. „Oamenii inteligenţi nu cred în Dumnezeu” sau „Oamenii cu pregătire știinţifică nu au cum să creadă în Dumnezeu” se corelează cu mai multe prejudecăţi: „Știinţa ne poate oferi o cunoaștere absolut obiectivă a lumii”, „Lumina raţiunii va pătrunde în toate ungherele lumii, fără să mai rămână vreun cotlon neluminat în care să înflorească vreo superstiţie” sau „Între știinţă și religie există o contradicţie ireductibilă”.

Trufia raţiunii omenești și lepădarea de… Dumnezeu

Prejudecăţile evocate mai sus au pătruns adânc în cultura europeană din ultimele două secole; ele datează din Epoca Luminilor. Sub influenţa marilor gânditori iluminiști (Voltaire, Rousseau, Diderot etc.), care exaltau puterea raţiunii umane asupra prefacerii sociale și a progresului istoric, revoluţionarii francezi au mers până la absurd: au instaurat cultul „Zeiţei Raţiunii”. Ei au ajuns să transforme raţiunea umană într-o zeitate a societăţii lor secularizate. Într-o procesiune cu iz religios, au personificat-o printr-o dansatoare de moravuri ușoare, goală, pe care au întronat-o și căreia i s-au închinat în catedrala Notre Dame. Acestui ritual i-au urmat imitaţii în toate regiunile Franţei în care cetăţenii se considerau iluminaţi de la Déesse de la Raison. Cultul raţiunii a fost decretat ca fiind „singurul cult adevărat”[1].

Entuziasmul cu care poporul a aderat la acest cult nou se explică prin setea de raţiune și de gândire sănătoasă, pe care „mileniul întunecat” le marginalizase. Conform cunoscutei „legi a pendulului”, oamenii s-au delimitat de o greșeală îmbrăţișând greșeala diametral opusă. În consecinţă, mulţi au aruncat din copaie, o dată cu lăturile, și copilul, care trebuia spălat și păstrat: o dată cu dogmatismul iraţional al Bisericii și cu samavolniciile iraţionale ale Inchiziţiei[2], soldate cu zeci de milioane de victime[3], ei au respins și credinţa în Dumnezeu. Renunţând la o variantă apostată a religiei, oamenii au renunţat și la Dumnezeu.

Odată cu Galilei și Newton, cunoașterea naturii per se, adică doar prin propriile sale legi, a devenit ideal de raţionalitate cognitivă.

Absenţa transcendenţei din explicaţia știinţifică nu a mai fost considerată o deficienţă sau un semn de degradare spirituală, ci un merit. Când Napoleon Bonaparte l-a întrebat pe Laplace de ce în cartea sa Mecanica cerească nu există nicio referire la Dumnezeu, acesta i-a răspuns: „Sire, je n’avais pas besoin de cette hypothèse!” („Sire, n-am avut nevoie de această ipoteză!”). Cuvintele lui Laplace sunt expresia noii paradigme, care a devenit paradigma dominantă în cunoașterea naturii și a societăţii.

Dar răspunsul lui Laplace ne mai spune un lucru: savanţii moderni și-au dorit, conștient sau nu, să-I ia locul lui Dumnezeu. Toată știinţa modernă promite un adevăr absolut obiectiv – altfel spus, dacă nu absolut din perspectiva cuprinderii lumii, măcar din perspectiva obiectivităţii. În ce privește cuprinderea, savanţii moderni au considerat că limitele cunoașterii sunt doar provizorii; odată cu trecerea timpului, ele vor fi depășite una câte una, iar cunoașterea nu este decât apropierea asimptotică a omului de adevărul absolut. Știm că „asimptotic” înseamnă „la infinit”, știm că știinţa nu va întâlni niciodată adevărul absolut, dar absolutul rămâne un ideal de atins, reperul cunoașterii adevărate, așa cum Steaua Nordului este un reper pentru marinarii rătăciţi pe mările lumii. Niciodată tangibilă, întotdeauna acolo!

Unul dintre cei mai tipici reprezentanţi ai acestei paradigme a fost matematicianul german David Hilbert (1862–1943), promotorul ideii de axiomatizare a matematicii, care visa la o axiomatizare unitară a tuturor știinţelor. Hilbert a impus ideea că poate fi recunoscută drept cunoaștere știinţifică (raţională) doar construcţia teoretică ce permite o viziune integrală asupra obiectului de cunoscut – lucru posibil doar în matematică. Totuși, el a ridicat această cerinţă la rangul de exigenţă a oricărei atitudini raţionale. Programul lui David Hilbert era un program de-a dreptul nebunesc: unificarea întregii matematici pe un fundament axiomatic unitar! El a inspirat și programul fizicalist al unificării știinţei (Carnap), care s-a hrănit cu iluzia că întreaga cunoaștere va putea fi unificată într-o singură Teorie Adevărată. Acest „optimism hilbertian”, complet nerealist, va contamina și filozofia. Dacă Hilbert credea că „nu există probleme insolubile”, Ludwig Wittgenstein scria: „Tot ceea ce poate fi spus poate fi spus clar”. Îţi rămâne să te întrebi, precum Napoleon: ce rol Îi mai revine lui Dumnezeu în toată povestea asta?

Limitele știinţei nu sunt conjuncturale și trecătoare, ci principiale, de nedepășit

În prima jumătate a secolului al XX-lea au început să apară primele semne ale limitelor de care suferă, fatalmente, orice abordare „știinţifică”. În 1927, Werner Heisenberg constata că în fizica subatomică, observarea comportamentului unei microparticule nu e posibilă dacă nu e luată în calcul poziţia observatorului.[4] Așadar, subiectul cunoașterii, pe care știinţa modernă a visat să-l elimine din tabloul explicativ, devenea o variabilă a ecuaţiei. Idealul unei obiectivităţi absolute a cunoașterii știinţifice se dovedea și el a fi fost iluzoriu.

A urmat alt „trădător” al idealului de omniscienţă a știinţei, dar de data asta nu în cetatea fizicii, ci în cea a matematicii: Kurt Gödel. În 1931, Gödel a elaborat celebra sa teoremă care demonstrează limitele principiale ale oricărei formalizări.[5] În principiu, teorema lui Gödel spune că, dacă formalizăm complet un sistem de enunţuri, acest sistem devine autocontradictoriu (va conţine în mod fatal un enunţ A și un enunţ ~A, care îl neagă pe primul). Concluzia filozofică a acestei teoreme, denumită și „teorema incompletitudinii”, este imposibilitatea principială a formalizării complete, ceea ce a însemnat în epocă o lovitură mortală pentru programele de axiomatizare a știinţei de genul celui hilbertian.[6]

Am evocat doar două episoade ale cunoașterii știinţifice în care s-a dovedit că raţiunea umană are niște limite intrinseci, care ţin de însăși natura sa: principiul incertitudinii descoperit de Werner Heisenberg și teorema incompletitudinii a lui Gödel. Este de remarcat că dovezile nu au venit din partea religiei, a artei sau a simţului comun, dintotdeauna reticente faţă de pretenţiile expansioniste ale știinţei, ci chiar din sânul celor mai riguroase discipline știinţifice: fizica și matematica.

Așadar, propria evoluţie a știinţei a dus la concluzia că, dacă apelează doar la raţiunea sa, omul e neputincios în ce privește cunoașterea lumii. Optimismul copilăresc al lui Voltaire a fost infirmat nu doar de istoria empirică, ci și de cunoașterea teoretică. François-Marie Voltaire (1694–1778) credea că, după ce aveau să treacă 100 de ani, educaţia raţională avea să îi facă pe toţi oamenii să-și dea seama că Dumnezeu este o superstiţie; au trecut de atunci peste 200 de ani, iar oamenii continuă să creadă în Dumnezeu. Printre cei care cred se află și oameni de știinţă, consideraţi cei mai raţionali dintre oameni. Ceea ce înseamnă că nu există o opoziţie de principiu nici între credinţă și raţiune, nici între credinţă și știinţă.

Raţiunea umană nu este nici universal răspândită, nici egal distribuită, nici aceeași la toţi oamenii

Trufia raţiunii nu s-ar fi răspândit atât de rapid dacă nu ar fi fost pregătită de redefinirea omului ca „fiinţă raţională”, făcută de gânditorii iluminiști. Un René Descartes, absolventul unui colegiu iezuit, continuă să-I aducă slavă Domnului, dar slăvește și raţiunea umană, despre care spune, în Discurs asupra metodei (1637), că „este, în mod firesc, egală la toţi oamenii” și „este întreagă la fiecare om”.[7] „Bunul sălbatic” al lui Rousseau este bun de la natură, liber și… raţional (!). Niște idei de bun augur într-o epocă în care mituri ca „sângele albastru” sau „misiunea providenţială” legitimau o structură socială nedreaptă. Dar nu erau și adevărate.

Experienţa istorică, dar și cea cotidiană din orice ţară și din orice epocă ne arată că oamenii nu sunt dotaţi cu raţiune în mod egal și că nici nu fac uz de ea în aceeași măsură. În plus, oricine poate constata că un copil își formează în timp, prin maturizare, raţiunea și conștiinţa morală; este și motivul pentru care are drept de vot abia la ieșirea din adolescenţă. De asemenea, printr-o educaţie proastă, el poate eșua în acest proces de șlefuire a predispoziţiilor înnăscute de a fi raţional și a acţiona conștient.

Astăzi se admite unanim că omul nu este raţional pe de-a-ntregul în gândirea sa, ci este influenţat, fără să-și dea seama, de elemente non-raţionale. Unele sunt iraţionale, altele sunt raţionale, dar nu sunt conștientizate. Oamenii fac multe lucruri fără să știe de ce, dar de cele mai multe ori încearcă să le justifice inventând „argumente” fără să fie conștienţi, argumente pe care Karl Popper le-a numit „argumente ad-hoc”.

Cercetările recente dovedesc că nici raţiunea nu este de un singur fel, că există raţionalităţi diverse, care diferă de la o cultură la alta. A crede că toţi oamenii sunt dotaţi cu același tip de raţionalitate este o expresie a etnocentrismului – de cele mai multe ori manifestat ca eurocentrism: toţi oamenii gândesc, sau ar trebui să gândească, la fel ca europenii.

În Cosmologie și alchimie babiloniană, Mircea Eliade pledează împotriva eurocentrismului manifestat adesea de istoricii știinţei, precum și împotriva pozitivismului, a epistemologiei sale, pe care se întemeiază știinţa modernă europeană: „Dar această înţelegere a «știinţei naturii» este o cucerire recentă a spiritului omenesc. Ea nu este nici absolută, nici universală. Voim să spunem că au existat și altfel de «știinţe ale naturii», care nu s-au întemeiat pe criteriul cantităţii și al măsurătorii. În cadrul multor culturi istorice s-a elaborat o «știinţă a naturii» care nu are decât incidentale întâlniri cu conceptele știinţei europene. Dacă pornim de la premisa că întregul corp de valori acordate naturii de către culturile extraeuropene sunt superstiţii și ne interesăm cu precădere de acele fragmente care coincid întâmplător cu seria adevărurilor noastre știinţifice (adică justificate experimental), facem o gravă greșeală de optică istorică.”[8]

Pe aceeași linie au fost formulate poziţii și mai radicale. Astfel, Léopold Sédar Senghor, după ce vorbește de „elemente de știinţificitate” prezente în culturile africane tradiţionale, știinţificitate bazată pe „participarea subiectului la obiect”[9], contestă valoarea de ţel suprem al cunoașterii atribuită de europeni cunoașterii obiective: „Avem mult respect pentru această concepţie ultraraţionalistă a activităţii generice și a ultimului ţel al omului, chiar dacă această concepţie ar fi atee. Totuși, nu o împărtășim.”[10] Valorizând mai mult o „cooperare care îmbogăţește reciproc”, Senghor vede modelul pentru „activitatea generică a omului” în creaţia artistică (în sens larg).

Știinţa și religia sunt compatibile și complementare

După cum am văzut deja, adepţii abordării „știinţifice” a realităţii rămân prizonierii unei viziuni înguste asupra „știinţei” și a „știinţificităţii”, care-i determină să anatemizeze multe forme de cunoaștere, excomunicându-le din Cetatea Cunoașterii Obiective. De pildă, cunoașterea mistică nu poate intra în „forma canonică de cunoaștere”, deși în toate religiile mari ale lumii (iudaism, creștinism, islamism și budism), care propun ca ideal cunoașterea-de-sine, aceasta are un rol fundamental, înlocuind așa zisa „cunoaștere obiectivă”, definită în termenii culturii (vest)europene.

Ultima prejudecată pe care se sprijină cea pe care o analizăm în acest articol este credinţa că între știinţă și religie există o contradicţie ireductibilă. Nimic mai absurd pentru cine a înţeles că știinţele se ocupă, fiecare, de un anumit domeniu al realităţii, în timp ce religiile oferă concepţii generale despre lume. Cum ar putea exista o contradicţie între două lucruri care nu se află pe același nivel de generalitate?! O religie se contrapune nu unei știinţe, ci unei filozofii care propune un alt tablou al lumii, un alt Weltanschauung. De altfel, aparatele de propagandă ale regimurilor comuniste știau asta, din moment ce vorbeau de „educaţia materialist-știinţifică”, propusă ca armă de luptă împotriva religiei. Știau că știinţa oferea „dovezi și argumente” pe planul restrâns al știinţelor, care erau înhămate la scopul propagării în mase a unei concepţii materialiste despre lume, pentru care raţiunea nu stă la originea lumii, ci este un produs târziu al evoluţiei lumii materiale. Culmea absurdului: aceleași aparate de propagandă propovăduiau „opoziţia ireductibilă dintre știinţă și religie”. Dar căile ateismului sunt tare întortocheate!

*

Din păcate, aceste idei simpliste, răspândite de oameni lipsiţi de o educaţie știinţifică și filozofică temeinică, au pătruns în mase și au rămas în mentalul colectiv. Ele au conlucrat la apariţia unor oameni la fel de ignoranţi și când vine vorba de știinţă, și când e vorba de religie. În România de azi, analfabetismul cu privire la știinţă și filozofie este întrecut doar de cel referitor la religie.

Noi, credincioșii creștini, știm că, la urma urmelor, Adevărul va ieși victorios. Dar nu adevărul savanţilor, ci al Celui care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viaţa” (Ioan 14:6).

În timpurile din urmă, oamenii, care s-au fălit cu știinţa lor și s-au îndreptăţit cu raţiunea omenească, vor ajunge să spună: „Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” (Apocalipsa 15:3).

Dumitru Borţun argumentează împotriva prejudecăţii potrivit căreia persoanele cu o pregătire și/sau inteligenţă superioară nu pot să mai aibă credinţă religioasă.

Citește și:

religie

„A. Thiers, History of the French Revolution, apud Ellen G. White, Tragedia veacurilor, Viaţă și Sănătate, București, 2011, pp. 207–208.”

„Pentru caracterul profund iraţional al discursului Bisericii, se poate vedea dialogul dintre Jan Hus și trimișii Vaticanului – mostră perfectă de gândire necritică, ilogică și nerealistă (Fra Poggius, Scrisori incredibile despre Jan Hus, Alege Viaţa, București, 2013).”

„Bilanţul activităţii Inchiziţiei este de 50 de milioane de victime, enorm pentru populaţia de atunci a Europei (Bartolomé Bennassar, Inchiziţia spaniolă – secolele XV–XIX, Editura Politică, București, 1983, pp. 12–17).”

„Werner Heisenberg, Pași peste graniţe, Editura Politică, București, 1977.”

„Vezi Mircea Maliţa, «După Gödel», în Revista de filosofie, tomul LV, nr. 1–2, 2008, pp. 7–14.”

„Vezi și Solomon Marcus, «Kurt Gödel și prima problemă a lui Hilbert», în Revista de filosofie, tomul LV, nr. 1–2, 2008, pp. 15–25.”

„René Descartes, Discurs asupra metodei de a raţiona mai bine și a căuta adevărul în știinţe, Editura Știinţifică, București, 1957, p. 32.”

„Mircea Eliade, Cosmologie și alchimie babiloniană, ed. a II-a, Moldova, Iași, 1991, p. 12.”

„Léopold Sédar Senghor, De la negritudine la civilizaţia universalului, Univers, București, 1986, p. 173.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Dumitru Borțun

Rate it

Previous post

Iisus

„Timpul iertării” | Recenzie de carte

Timpul iertării este povestea unui pelerinaj prin pustiul doliului și traumei, în care un tată devastat de magnitudinea pierderii suferite luptă pentru a reuși să-l ierte pe ucigașul fiicei sale. Pastor, profesor al Universităţii Walla Walla și ulterior capelan (promovat la rangul de amiral în rezervă), Darold Bigger scrie o carte care se naște din zbuciumul unei pierderi inimaginabile, dedicând-o „tuturor celor care au nevoie de iertare și tuturor celor […]

todayJuly 5, 2023 2

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%
https://upm.fatek.unkhair.ac.id/include/slotgacorhariini/ https://baa.akfarsurabaya.ac.id/inc/-/slotgacorhariini/ https://marumanfiore.xsrv.jp/