Credință

Două priviri

todayFebruary 13, 2021 3

Background
share close

Dacă Dumnezeu există, de ce aș conta eu pentru El?

Dar El le-a spus pilda aceasta: ,,Care om dintre voi, dacă are o sută de oi şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe islaz, şi se duce după cea pierdută, pînă cînd o găseşte? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri; şi, cînd se întoarce acasă, cheamă pe prietenii şi vecinii săi şi le zice: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.“ Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decît pentru nouă zeci şi nouă de oameni neprihăniţi cari n-au nevoie de pocăinţă. Sau care femeie, dacă are zece lei (greceşte: drahme.) de argint şi pierde unul din ei, nu aprinde o lumină, nu mătură casa şi nu caută cu băgare de seamă până când îl găseşte? După ce l-a găsit, cheamă pe prietenele şi vecinele ei, şi zice: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci am găsit leul pe care-l pierdusem.“ Tot aşa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte.

El a mai zis: ,,Un om avea doi fii. Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: «Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine.» Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea, ducând o viaţă destrăbălată. După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele pe cari le mâncau porcii, dar nu i le da nimeni. Şi-a venit în fire, şi a zis: «Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.» Şi s-a sculat şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui, şi l-a sărutat mult. Fiul i-a zis: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.»

Dar tatăl a zis robilor săi: «Aduceţi repede haina cea mai bună, şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget, şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat, şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu era mort şi a înviat; era pierdut şi a fost găsit.»

Şi au început să se veselească. Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri. A chemat pe unul din robi şi a început să-l întrebe ce este. Robul acela i-a răspuns: «Fratele tău a venit înapoi, şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, pentrucă l-a găsit iarăş sănătos şi bine.» El s-a întărâtat de mânie şi nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieşit afară şi l-a rugat să intre. Dar el, drept răspuns, a zis tatălui său: «Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atîţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei; iar cînd a venit acest fiu al tău, care ţi -a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat.» «Fiule», i-a zis tatăl, «tu întotdeauna eşti cu mine, şi tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, pentrucă acest frate al tău era mort, şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit.»“ (Luca 15:11-32)

Markus Brigstoke, autorul cărţii God Collar, este un agnostic, dar unul care ar dori cu toată fiinţa lui ca Dumnezeu să existe și să fie adevărat. Markus nu-l condamnă pe cel care crede în Dumnezeu, nici nu-i urmează exemplul, ci îl invidiază. Cartea sa mustește de neîmplinirea unuia care și-ar dori să aibă în cine să creadă și care caută o speranţă dincolo de mormânt. Dar, în ciuda faptului că în ochii unui credincios dedicat chinul sufletesc al lui Brigstoke pare inutil, rezolvarea dilemei sale nu este, totuși, atât de simplă precum pare. Ea ţine mult de ceea ce credem despre Dumnezeu și despre felul cum ne considerăm priviţi de El.

Un om nu poate să creadă în Dumnezeu și să trăiască pe baza acestei credinţe dacă nu a găsit mai întâi răspuns la întrebarea: ,,Contez eu, în nesemnificativul vieţii mele, pentru Acela care «ţine toate cu Cuvântul puterii tăriei Lui» (Evrei 1:3), eu, care nu sunt decât praf și cenușă“ (Geneza 18:27), eu, „un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere“ (Iacov 4:14), eu, ,,ale cărui zile sunt ca ale unui muncitor cu ziua (Iov 7:1) , „căci orice făptură este ca iarba, şi toată slava ei, ca floarea ierbii“ (1 Petru 1:24 ), eu, așa efemer și așa de mic, ce pot să reprezint eu pentru Cel Atotputernic? Ce pot însemna viaţa mea și problemele ei în raport cu nemărginirea? Iată răspunsul: „ai preţ în ochii Mei, ești preţuit și te iubesc, dau popoare pentru tine și neamuri pentru mântuirea ta“ (Isaia 43:4), „pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine“ (Isaia 54:10), „Poate o mamă să-și uite copilul pe care-l alăptează? Și chiar dacă l-ar uita, Eu nu te voi uita cu nici un chip!“ „Te-am săpat pe palmele Mele“ (Isaia 49:15-16). Schimbarea pe care aceste cuvinte o produc în sufletul celui care le crede și le primește este izbitoare. Însă, oricât ar fi de pline de putere și de adevărate cuvintele de mai sus, ele așteaptă la ușa vieţii noastre să fie primite sau respinse. Ele nu vor trece niciodată hotarul voinţei și alegerii noastre și, după cum nimeni nu poate răpi din sufletul nostru speranţa pe care ne-o transmit, tot așa, nimeni nu îi poate impune inimii noastre puterea și dragostea lor.

Două priviri

Pierdut sau risipitor?

Cea mai consistentă dintre cele trei pilde ar trebui să se numească pilda „fiului pierdut“ sau „pilda fiului mort și înviat“, dacă ţinem cont de cuvintele tatălui. Este potrivit să numim această pildă „a fiului risipitor“ numai dacă ne identificăm cu fratele mai mare. Din nefericire, se pare că comentatorii pildei nu au fost atât de mult interesaţi de cine s-a pierdut, cât de ce s-a pierdut. Niciodată tatăl nu face aluzie la ceea ce s-a pierdut, ci la cine era pierdut. El are doi fii, dar fiecare este „singurul Lui fiu“! Cuvintele „a cheltuit averea cu femeile desfrânate“, nu aparţin tatălui, ci fratelui mai mare, care nu face nicio menţiune cu privire la sufletul înstrăinat al fratelui mai tânăr, la faptul că acesta s-a cheltuit, de fapt, pe sine cheltuind averea.

Parcă se aud cuvintele din casa fariseului Simon: „Ce risipă! Acest mir putea fi vândut!“…

Pilda „fiului pierdut“ ne pune în faţa unei inevitabile alegeri când vine vorba despre cum îi privim pe alţii și chiar despre cum ne privim pe noi înșine. Ne este lăsată libertatea să (ne) privim cu ochii tatălui sau să (ne) privim cu ochii fratelui mai mare. Aceasta este una din marile alegeri, care poate avea cel mai greu cuvânt în a dicta destinul vieţii. Dacă (mă) privesc cu ochii tatălui văd salvarea, dacă (mă) privesc cu ochii fratelui mai mare văd păcate de neiertat și lepădarea lui Dumnezeu.

Cine este pierdut…

Iisus împarte oamenii pierduţi în trei mari categorii: cei care aleg să se piardă, cei care se pierd din prostie sau necredinţă și cei care se pierd din cauza altora. Această împărţire este clar prezentată în trei pilde ale pierderii și găsirii: pilda fiului pierdut – fiul îl regăsește pe tatăl, pilda oii pierdute – oaia îl regăsește pe păstor, pilda drahmei pierdute – drahma reajunge la femeie.

…și de ce

Fiul se pierde prin alegere, chiar dacă nu se poate spune că a prevăzut consecinţa opţiunii lui. Faptul că nu poţi prevedea consecinţa faptelor tale nu este o scuză, ci un motiv în plus să nu iei o anumită decizie. Oaia s-a pierdut din prostie, din ignoranţă sau din imaturitate și sunt puţine șanse să știe că e pierdută. Ea suferă, dar nu înţelege nimic din ceea ce s-a întâmplat, nici primejdia în care se găsește. Dacă nu va fi căutată, găsită și adusă înapoi, va muri. Numai că acolo, departe, cu cele 99 de oi pe islaz, este Cineva care a pierdut pe cineva!

Pentru El, cele 99 de oi din staul nu pot ţine locul celei pierdute.

Și El nu doar că gândește și simte astfel, ci se și ridică și pleacă să înfrunte moartea ca să scape oaia pierdută. Drahma este pierdută din vina altcuiva, dar ce contează pentru ea acest lucru? Poate fi folosită oricum, lustruită, preţuită sau distrusă, nu este nicio diferenţă. Ea îi reprezintă pe aceia care s-au abandonat și refuză chiar să mai sufere pentru ei înșiși. Totuși, undeva e o imensă diferenţă cu privire la destinul vieţii lor. Este undeva o inimă pentru care acest destin contează, unde cel care nu se preţuiește este preţuit și dorit cu adevărat.

Ce nu se poate schimba

Cât privește simţământul de a fi pierdut, unii simt din greu acest lucru (fiul pierdut), alţii doar suferă tristele urmări (oaia pierdută), iar alţii sunt complet indiferenţi și reci, sunt ca și morţi faţă de starea lor (drahma). Aceștia din urmă au descoperit că părerea oamenilor se poate schimba, că aprecierea lor se poate transforma în dispreţ, că reputaţia poate coborî de pe vârful muntelui în întunecimea văilor. Averi și ranguri pot să vină și să plece. Omul poate să devină victima propriilor gânduri greșite. Dar, indiferent cât de eronate ar fi calculele noastre sau ale altora cu privire la noi sau cât de stranie ar fi percepţia noastră de sine, acestea nu-L pot face niciodată pe Dumnezeu să ne privească altfel de cum numai El ne poate privi. „Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile!… dragostea Mea nu se va muta de la tine și legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul care are milă ( har) de tine“. (Isaia 54:10)

Două priviri

Ce trebuie să se schimbe

Nu este ușor să accepţi mesajul lui Iisus despre un Dumnezeu – Tată risipitor de har și păstor care lasă turma și se duce să caute oaia pierdută. Este o imagine contrară a tot ceea ce societatea și chiar și biserica au învăţat timp de milenii cu privire la Dumnezeu.

De acest lucru avea să-și dea seama o femeie care fusese exclusă din adunare de 12 ani, ajunsese săracă lipită pământului și suferea greu, fizic, psihic și social, de pe urma hemoragiei ei. Ce diferit era Tatăl pe care-L prezenta și reprezenta Iisus de acela pe care-L învăţase femeia de la oameni sau de la sinagogă. De aceea merge ea și se atinge de El spre mântuirea ei. Și minunea care are loc confirmă că ceea ce a spus Iisus despre Tatăl este adevărat.

Iisus a fost ,,atins“ și ,,a atins“ pe cei despre care știa că aveau potenţialul să-L expună la ostracizare socială.

El știa bine ce înseamnă, pentru societatea și pentru biserica timpului Său, să se atingă de tine o femeie cu scurgere de sânge sau să atingi un mort sau un lepros. Dar lucrul cel mai important pe care a venit El să-l comunice pe pământ nu era propria Lui reputaţie, în lumina sistemului de valori al lumii de atunci, ci acest mesaj nemaiauzit: ,,Tatăl Însuși vă iubește!“.

El nu doar că ne-a vindecat bolile, ci ,,El suferinţele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui“. Și noi credeam că… Nu ! Nu este ce credeam noi despre Dumnezeu, ci ceea ce ne-a arătat Iisus. El este Același ieri, azi și în veci. Și azi se atinge de femei cu hemoragie, de leproși, de morţi, și azi mănâncă la masă cu vameșii și cu desfrânatele și cu toţi aceia pe care, trist, biserica s-ar teme să îi trateze și să-i primească așa cum i-a tratat și primit Iisus, Întemeietorul ei. Iair, mai marele sinagogii, o exclusese pe această femeie în urmă cu 12 ani și le spusese oamenilor să nu se atingă de ea sau să nu fie atinși cumva din greșeală de ea, iar Iisus… este atins de ea, este făcut ,,necurat“ prin faptul că ea s-a atins de haina Lui și, totuși, pe această renegată, izolată și exclusă, pe această ,,necurată“ și ,,blestemată“ o numește ,,fiică“! Fiindcă nu doar haina Lui fusese atinsă, ci și inima Lui!

Nici atunci, și nici acum, El nu se teme să se expună prin atingerea de mine, așa că nu este drept să mă îndoiesc de bunăvoinţa și bucuria Lui de a mă primi. Niciodată nu Îl voi confunda pe Iisus cu sinagoga sau cu lumea în care mă mișc și trăiesc. Așadar, dacă ai lepra mândriei lui Naaman sau sexualitatea bolnavă a „femeii păcătoase“, dacă ai orbirea lui Bartimeu sau păcatul a săpat în sufletul tău rănile leprei, dacă ai pe haine sângele prigonirilor, al violenţei sau al trădării, dacă ai fi oricum, ,,Vino!“, căci ,,pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afară!“.

Cine pe cine a găsit

Toţi cei reprezentaţi în pildele „pierderii și găsirii“ au ceva în comun: în timp ce sunt găsiţi au descoperit că, de fapt, ei Îl găsesc pe Acela care-i căuta și că a fi găsit înseamnă a găsi. Toate aceste categorii de „pierduţi și găsiţi“, „de morţi și înviaţi” au ajuns să găsească ceea ce pierduseră sau ceea ce nu au avut niciodată – adevărul despre dragostea lui Dumnezeu.

Oricine pierde adevărul despre Cel ce-l caută este pierdut. Cineva nu este găsit până nu găsește adevărul pe care l-a pierdut. Cel pierdut și chiar cel „mort“ nu rămân fără speranţă, fiindcă de mult a trimis Dumnezeu pe Cineva să-i caute și să-i găsească. Salvarea ta este deja pe drum!

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Nicu Butoi

Rate it

Previous post

Important

Elveția: Execuția misionarei Béatrice Stockly a fost revendicată de jihadiști

Informația a fost confirmată de ministrul elvețian al afacerilor externe, Ignazio Cassis, într-o vizită oficială la Bamako, marți, 9 februarie. Elveția știa din noiembrie 2020 de existența unui videoclip al jihadiștilor care revendică moartea misionarului Béatrice Stockly, dezvăluie un articol publicat de site-ul Le Point pe 10 februarie. Circumstanțele morții misionarei, membră a unei societăți evanghelice protestante din Basel, răpită la Timbuktu în ianuarie 2016, erau necunoscute până la finele anului trecut. Potrivit declarațiilor făcute în urmă cu câteva luni […]

todayFebruary 12, 2021

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%