Interviuri

Doug Jacobs | Efectele nebănuite ale unei traume

todayNovember 26, 2022

Background
share close

Doug Jacobs are o îndelungată carieră pastorală și universitară, dar și multe hobbyuri și zone de interes. Martor nedorit la un incident armat care i-a schimbat perspectiva asupra vieţii și a morţii, el își povestește trăirile surprinzătoare și lecţiile învăţate.

Dr. Jacobs, ceea ce m-a făcut să vă invit pentru acest interviu a fost articolul dvs. „Recunoscător că sunt în viaţă”. Pentru început, vă rog să povestiţi pe scurt incidentul descris acolo.

Sunt o persoană cu multe hobbyuri, iar unul dintre ele este golful. Îmi place să merg pe terenul de antrenament și să lovesc câteva mingi de golf. Așadar, într-o după-amiază din luna februarie, am ajuns la teren pe la 16 sau 16:30. Acolo este o mică alee betonată, acoperită de covorașe de golf, ca, atunci când vremea este rece sau plouă mult, să exersezi pe aceste petice de iarbă artificială. Peste drum de teren este o spălătorie auto.

Era o zi destul de înnorată, iar eu îmi exersam loviturile, când, pe la 16:50, am auzit deodată împușcături. Cei doi oameni de lângă mine au fugit să caute adăpost prin jur. M-am trântit în noroi după mica platformă betonată.

În timp ce stăteam acolo, întins în noroi, împușcăturile au continuat. Multe, multe împușcături. M-am uitat și am văzut pe drumul dintre spălătorie și mine un om care mergea liniștit, având mâinile în poziţia standard pentru un trăgător. Trăgea foarte calm într-un Mercedes negru care era în zona aspiratoarelor de la acea spălătorie. Apoi, el și alţi câţiva oameni au sărit în două mașini și au demarat în viteză. Aveam niște colegi, doi tineri, care au filmat totul. Ei au și sunat imediat la numărul de urgenţă și, în câteva minute, au venit poliţia, pompierii și ambulanţele – zeci de oameni care mișunau peste tot. Cred că trăgătorul trăsese de cel puţin nouă ori, fiindcă poliţia a marcat nouă cartușe. Am mai numărat încă 15-20 lângă Mercedesul negru, mai târziu, în spălătorie. Fuseseră patru oameni care încercaseră să-i omoare pe alţi doi. I-au urmărit până la spălătorie, au așteptat, i-au văzut cum intră, și apoi au ieșit și au început să tragă în ei. În raport cu cel care a tras, eu fusesem cam la 30 de metri de arma lui – foarte aproape.

Eram în spatele trăgătorului. Era o linie dreaptă între mine și Mercedesul negru, iar el stătea la jumătatea distanţei trăgând. Mi-am dat seama că, dacă cineva ar fi ripostat și ar fi tras înapoi, eu aș fi fost chiar pe linia focului. Așa că mi-am ascuns capul imediat și am stat acolo în noroi. La două minute după ce au început împușcăturile, soţia m-a sunat pe mobil, care era în buzunar. Telefonul a început să sune tare și m-am gândit că, dacă acel om care trage aude telefonul, s-ar putea întoarce să vadă ce se întâmplă și m-ar fi observat. Așa că am luat telefonul și am vorbit cu ea timp de șase minute. Când am auzit primele sirene, ne-am oprit și am închis telefonul. Acum este partea uimitoare: după acest eveniment, nu mi-am amintit că m-a sunat. A trebuit ca ea să scoată telefonul, să se uite la apeluri și să-mi spună că m-a sunat la 16:52, că am vorbit timp de șase minute și că, atunci când s-au auzit sirenele, am închis. Așa mi-am adus aminte.

Ce s-a întâmplat a fost că memoria mea devenise foarte selectivă. Îmi aminteam de persoana care trăgea, îmi aminteam cu ce era îmbrăcată, îmi aminteam că mă gândeam cât de calm mergea pe drum, încercând să omoare pe cineva. Dar au fost multe lucruri care s-au întâmplat și pe care eu nu le observasem, deși alţi martori la întâmplare le observaseră. Cred că le văzusem, dar șocul momentului mi-a șters amintirile. Memoria mea a devenit foarte selectivă în acel moment.

Care sunt reflecţiile dvs. după această observaţie că memoria nu a fost de încredere?

În engleză este o expresie interesantă: „ceaţă de război”. Ceaţa de război este această memorie selectivă care apare în momentele de criză. Cred că se poate întâmpla și în alte experienţe traumatice. Sunt unele detalii care ne atrag atenţia. Dar sunt și alte detalii pe care mintea nu are capacitatea să le proceseze în același timp. Totul se petrece foarte repede. Dacă un membru al unei unităţi militare de elită, antrenat pentru război, ar fi fost în acea situaţie, și-ar fi amintit fiecare detaliu, pentru că a trecut prin nenumărate ore de antrenament.

Aceste observaţii sunt foarte importante. Sunt oameni care au trecut prin situaţii tensionate, prin conflicte, prin război sau prin pericole personale grave, iar când încearcă să redea evenimentele, ceilalţi pun sub semnul întrebării amintirile lor pentru că, poate, unele lucruri lipsesc, iar altele sunt modificate.

Aduceţi în discuţie o chestiune foarte importantă. Am două fete, iar cea mai tânără se ocupă printre altele de femei care au suferit traume sexuale, fie că au fost violate, fie că au fost abuzate în alt mod. Deseori, în aceste situaţii, unul din mecanismele pe care le folosim pentru a trece peste traumă este să punem capacul peste tot, ca să spunem așa, pentru că nu putem face faţă la toate acestea deodată.

Când e vorba de tragedii, fie ele abuzuri sexuale, accidente sau ceva de felul a ce am trăit eu, în special dacă victimele sunt copii mici, aceștia rămân marcaţi pe viaţă. A fost interesant că, la început, nu am simţit frică, dar am început să resimt trauma în zilele ce au urmat. Mi-au trebuit două sau trei zile până am început să scriu ceva. Nu aveam încredere în mine să scriu, așa că am așteptat câteva zile și, după două-trei zile, mi-am postat amintirile și niște poze pe Facebook. Și am avut în jur de 130 de comentarii. Unul dintre comentarii era de la fratele redactorului online de la Adventist Review. El i-a trimis articolul fratelui său, iar acesta mi-a spus: „N-ai vrea să-l rescrii?” Așa a ajuns articolul acolo, dar mi-a luat ceva timp, pentru că încă procesam totul.

Două zile mai târziu m-am întors la terenul de golf, pentru că am considerat că era foarte important pentru mine să mă întorc și să nu-mi fie frică de asta. Pantofii de golf au niște adâncituri în talpă în care se adună noroi, așa că îi luăm și îi lovim între ei să se cureţe, iar când cineva a făcut asta, m-am uitat foarte alarmat în jur, întrebându-mă: „De unde vine împușcătura?” Când merg la magazin să cumpăr alimente, mă uit suspicios la toată lumea. Am fost transformat, și cred că acesta e unul din pericolele tragediei: nu doar că uităm lucruri, ci începem să ne uităm la alţii într-un mod negativ. De atunci am probleme cu încrederea.

Am învăţat să nu cred că memoria mea este întotdeauna precisă. Poate că amintirile soţiei mele cu privire la ce s-a întâmplat sunt mai bune decât ale mele. Deci nu trebuie să-i spun că greșește, ci să îi spun în schimb: „Da, poate nu-mi amintesc situaţia asta la fel ca tine.”

Deși nu aţi fost o ţintă, nu aţi fost ameninţat în mod personal, tot aţi devenit o victimă. Incidentul a durat doar câteva minute, dar tot purtaţi cu dvs. rana, cicatricea. Nu pot nici măcar să-mi imaginez cum e să fii într-o zonă de război luni și ani la rând și să știi că chiar ești o ţintă.

Cred că pentru mulţi oameni, în special pentru copii, ceea ce se produce schimbă, probabil, chiar modul în care creierul procesează informaţia. Acesta este modificat din punct de vedere fizic. Există acest factor de frică, care nu le mai permite să se simtă liniștiţi. Creierul nostru este foarte plastic, în special la copii. Există ceva care se numește „testul EAC”, adică „Experienţe Adverse din Copilărie”. Din cauza situaţiilor periculoase din copilărie prin care au trecut, oamenii resimt un nivel de traumă, iar asta înseamnă că răspund diferit la viaţă.

Există o relatare clasică, primul pacient al medicului care a formulat acest test, o femeie care avea aproape 200 kg. Într-o clinică de control al greutăţii, ea a ajuns să slăbească până la 60 kg. A devenit frumoasă și, deodată, bărbaţii au început să fie interesaţi de ea. În copilărie ea fusese abuzată sexual și îngrășarea fusese singura ei apărare. Când toţi acești bărbaţi au început să-i facă avansuri, ea și-a adus aminte de abuz. Într-o singură lună a pus înapoi 14 kg. Mânca și în timpul nopţii. Când dormea, se trezea și mânca, iar dimineaţa găsea conserve deschise, lucruri din frigider pe masa din bucătărie. Într-un an s-a îngrășat mai mult decât avea când a început să slăbească, pentru că acesta era felul ei de a se proteja împotriva traumei prin care trecuse în copilărie.

Testul EAC este foarte cuprinzător și sunt zece categorii diferite de experienţe din copilărie care îi afectează pe oameni. Există și o versiune mai simplă, cu doar zece întrebări, de exemplu: Ai fost abuzat sexual? Părinţii tăi au divorţat? S-au consumat droguri acasă la tine? Și alte lucruri de acest fel.

Am avut odată un student care a picat examenul la curs nu o dată, ci de două ori. Profesorii știau că e căsătorit, are copii, studiază pentru a deveni pastor și nu puteau înţelege de ce nu trece examenul, de ce nu poate să se adune și să fie mai responsabil. I-am dat testul EAC. Dacă ai trei sau patru din cele zece experienţe nefavorabile din copilărie, cercetările spun că speranţa de viaţă va scădea cu 20 de ani. Acest tânăr mi-a scris după ce a făcut testul și a zis: „Am șapte din cele zece. Am avut o copilărie destul de rea.” Mi-am dat seama că era nedrept să îl condamn pentru că nu reușește. El avea nevoie de ajutor spiritual și psihologic, de compasiune, și au fost oameni care au venit și l-au ajutat să facă faţă acestor experienţe adverse pe care le-a avut în copilărie.

Eu nu sunt în situaţia lui. Nu-mi este frică să mă întorc pe terenul de golf. Chiar ieri am fost la antrenament și nici nu m-am mai gândit la împușcături. Contează și că trăiesc într-o zonă sigură. Acel incident fusese o anomalie, un eveniment neobișnuit. Nu trăiesc acea frică în fiecare zi. Dar dacă aș fi fost un copil în zona primejdioasă a unui oraș? Și dacă aș vedea oameni împușcaţi pe stradă în fiecare zi?

Nu avem nicio idee de unde vine un om, ce experienţe a avut în copilărie sau chiar ieri. Elevii merg la școală și dau teste standardizate. Dar fiecare persoană are o istorie total diferită și un context de viaţă diferit. Cine ar trebui să fie atent la aceste lucruri, să arate compasiune și înţelegere, să repare inimile zdrobite?

Profeţia despre suferinţele lui Iisus din Isaia 53 spune că El a fost străpuns pentru greșelile noastre, a fost chinuit și asuprit, a fost dispreţuit și părăsit de oameni. Deci eu cred că Iisus a fost cel care, atunci când vedea oameni, Se uita la ei și știa prin ce trec. Mă gândesc la unii oameni pe care i-a tratat cu blândeţe, cărora le-a arătat înţelegere. Se vorbește, tot în Isaia, despre o trestie frântă pe care nu o va zdrobi. Asta m-a ajutat să privesc altfel unele situaţii.

Vreau să fie foarte clar că am luat decizia ca, în continuare, să nu mă apăr cu o armă. Deși am dreptul aici, în Statele Unite, să am o armă și să mă apăr. Am ales să nu fac asta, dar nu mă grăbesc să-i condamn pe alţii care sunt în aceeași situaţie, pentru că mi-am dat seama că, uneori, o armă ar putea însemna salvarea multora.

Să mai discutăm puţin subiectul acesta al posesiei de arme. Pentru restul lumii, pentru Europa, această idee ca oricine să aibă o armă, de multe ori mai multe, nu doar mici, ci chiar arme militare, este ceva de neconceput. Cum explicaţi această mare diferenţă dintre gândirea europeană și cea americană în această privinţă?

Sunt mai multe motive. Când oamenii s-au stabilit în America, aceasta era o ţară foarte sălbatică. Așa că fiecare persoană avea o armă cu care să vâneze și să-și procure mâncare și cu care să se apere.

Când ne-am declarat independenţa, în 1776, noi nu am avut o constituţie oficială, am avut ceea ce se numea „Articolele Confederaţiei”, un document foarte subţire, care nu a funcţionat foarte bine, așa că am avut o convenţie constituţională, coloniile s-au întâlnit și au creat marele document care a devenit Constituţia americană. Dar a fost nevoie de câteva adăugiri, care să ajute, așa că au formulat zece amendamente la început, care fac parte din ea. Al doilea amendament precizează necesitatea unei armate foarte bine reglementate pentru siguranţa unui stat liber și că dreptul oamenilor de a avea și a purta arme nu poate fi încălcat. Au fost multe dispute cu privire la ce înseamnă asta: că fiecare stat are dreptul să aibă armată sau că fiecare individ are dreptul să aibă o armă. Iar Curtea Supremă a decis că sensul este că fiecare individ are dreptul la o armă.

Faceţi parte din aceeași cultură, și totuși aţi hotărât să nu vă folosiţi de dreptul de a avea și a folosi o armă. Care sunt motivele acestei alegeri?

Sunt mai multe motive pentru alegerea mea, bazate pe convingerea că este inacceptabil ca o persoană să ia viaţa altei persoane. În primul rând, Dumnezeu este Creatorul. Dumnezeu a creat viaţa. Iar Satana, sau Lucifer în Biblie, este cel care s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu și care vrea să distrugă viaţa. Nu am niciun drept să îi iau unei persoane viaţa pe care Dumnezeu i-a dat-o. Scrierile apostolului Pavel afirmă că Dumnezeu a delegat statului dreptul de a lua viaţa, dacă o persoană și-a pierdut dreptul la viaţă prin crimă. Dar eu nu sunt statul, nu sunt guvernul, nu sunt judecător, nu sunt un corp de juraţi. Nu am dreptul să fac asta, și acesta e primul motiv.

Al doilea este suveranitatea lui Dumnezeu. Atunci când iau viaţa cuiva, Îi iau lui Dumnezeu dreptul de a judeca. De unde știu dacă acea persoană este mântuită sau nu? Dar eu îmi cunosc relaţia personală cu Dumnezeu, știu că sunt în siguranţă în acea relaţie, așa că mai bine mor eu decât să iau viaţa altei persoane, care s-ar putea să nu fi avut ocazia să-L accepte pe Iisus Hristos ca Mântuitor.

Este prima dată când aud un argument din această perspectivă.

Acest argument conţine și o provocare și asta am simţit stând acolo în noroi, după acea platformă betonată, pentru că acel om căuta să ia viaţa altcuiva. Deci am dreptul? Ce-ar fi dacă aș lua viaţa cuiva angajat într-un atac în masă, care caută să-i omoare pe alţii? Dar dacă familia mea este în pericol?

Acestea sunt întrebări grele. Am văzut un interviu pe care i l-aţi luat lui Herbert Blomstedt, marele dirijor suedez de muzică clasică. El spunea că nu avem niciodată adevărul – mereu ne apropiem de el. Și am găsit în Biblie că mereu adevărul este între doi poli. Avem dreptatea lui Dumnezeu într-o parte și dragostea Lui în cealaltă. Undeva, la mijloc, cele două trebuie să se unească. Iar noi, creștinii, pentru că avem o gândire vestică, nu ne împăcăm cu griul, cu complexitatea. Vrem să avem răspunsuri într-o logică de alb sau negru. Dar gândirea orientală se simte mai confortabil cu o oarecare ambiguitate. Când ne uităm la povestirile din Biblie, Dumnezeu nu ne oferă răspunsuri ușoare. De multe ori, mai degrabă pune întrebări decât oferă răspunsuri. Așadar, știu care este poziţia mea în această chestiune. Dar nu știu întotdeauna unde ar trebui să se plaseze ceilalţi.

Al treilea motiv, pe lângă suveranitatea lui Dumnezeu, decurge dintr-o istorisire din care am predicat la un moment dat și care mi-a rămas mult timp în minte. Profetul Elisei și servul lui se aflau în cetatea Dotan. Împăratul sirian încearcă să-l prindă pentru că Elisei, fiind profet, îl anunţa pe regele israelit unde va ataca împăratul sirian, iar oamenii acestuia erau prinși în ambuscadă. Împăratul s-a gândit: „Probabil că avem un trădător între noi.” Iar cineva i-a spus: „Nu, e profetul Elisei! Știe ce ai vorbit, chiar și în dormitor.” Împăratul sirian a poruncit: „Găsiţi-l și prindeţi-l!” Nu s-a gândit că, dacă cineva știa cuvintele pe care le spunea în dormitor, deja știa și ce ordin dădea acum. Elisei era liniștit în toată treaba asta și dormea bine, iar dis-de-dimineaţă slujitorul lui s-a trezit, a mers afară și, văzând întregul orășel Dotan înconjurat de sirieni, s-a întors ţipând: „Stăpâne, stăpâne! Ce ne facem?” Iar Elisei i-a spus: „Nu te teme! Cei care sunt cu noi sunt mai mulţi decât cei care sunt cu ei.” Aceasta este una din cele mai bune replici din toată Biblia. Apoi s-a rugat și a spus: „Doamne, deschide-i ochii slujitorului meu!”

Domnul i-a deschis ochii și a văzut care de foc înconjurându-i pe sirieni. Sirienii credeau că l-au asediat pe Elisei, dar ei erau cei care se aflau sub asediu. Acum, când ne gândim la asta, de unde a avut Elisei atâta încredere? În capitolul 2 din 2 Împăraţi, el îl văzuse pe maestrul său, Ilie, mergând la cer. Și văzuse deja carele de foc. Dumnezeu îi deschisese ochii și a știut. Când noi avem o viziune despre Dumnezeu, când L-am văzut pe Dumnezeu și protecţia Lui în jurul nostru – și eu am văzut asta în experienţa părinţilor mei, care au trecut printr-un război în Bangladesh, am văzut asta cu studenţii mei care au supravieţuit în Irak, căci Dumnezeu a fost cu ei –, atunci putem spune: „Cei care sunt cu mine sunt mai mulţi decât cei care sunt împotriva mea!” Dumnezeu are o soluţie mult mai bună decât mine ca să mă protejeze.

Dacă l-aș fi împușcat pe acel om pentru că l-am văzut trăgând, eu nu știam totuși dacă el era unul dintre băieţii răi sau dacă era cineva care trăgea în băieţii răi. Nu știam dacă era bun sau rău.

Este o istorisire minunată pe care am auzit-o acum câţiva ani. Eram pastor și aveam mulţi membri filipinezi în biserica mea din Florida. Am mers să vizitez un bărbat foarte bătrân care era pe moarte și mi s-a spus că fusese pastor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Fusese capturat de japonezi, iar japonezii erau pregătiţi să-l execute. Fie că voiau să-l dea ca exemplu, fie că nu aveau prea multă muniţie, au decis să-l omoare cu o ţeavă. Așa că l-au scos afară dezbrăcat, în piaţa publică dintr-o localitate din Filipine, iar ofiţerul japonez a luat o ţeavă mare și grea de metal ca să-l lovească în cap și să-l omoare. Când ofiţerul japonez și-a luat avânt cu ţeava, aceasta s-a rupt în bucăţele și a căzut pe jos. Ofiţerul a fost atât de uimit, încât a luat-o la fugă. Săracul pastor adventist a rămas în picioare în piaţa publică, aproape fără nimic pe el. Era într-o zi de închinare. Așa că a făcut singurul lucru pe care-l putea face. A mers cei 40 de kilometri până acasă, așa cum era, și și-a surprins familia, care și-a dat seama că Dumnezeu îl salvase în ziua în care ei se rugaseră pentru el la biserică. Dumnezeu îi salvase viaţa, iar eu stăteam în aceeași cameră cu acest om. El trăgea să moară, la 90 de ani, iar eu mi-am spus: „De ce să mă apăr?”

Iată încă un motiv. Mai sunt așa deoarece cred în porunca a șasea, care spune să nu ucizi. Și, în ultimul rând, Iisus a spus că cei care scot sabia vor muri de sabie. El a renunţat la viaţa Lui pentru a-i salva pe alţii și cred că, fiind creștini, trebuie să urmăm acest exemplu al lui Iisus și să fim dispuși să ne dăm viaţa pentru ceilalţi – în loc să le luăm altora viaţa pentru a ne salva pe noi. Este un răspuns lung la întrebarea pusă, dar e un răspuns la care m-am gândit mult.

În ţările europene nu trebuie să trecem neapărat prin tot acest proces interior, pentru că în mod normal este ilegal să ai o armă de foc. Cred însă că și într-un asemenea context este necesar fiecare om să se gândească serios la problema aceasta și să decidă ce poziţie va lua.

Ce am învăţat din situaţia mea e că, dacă nu te pregătești dinainte, nu vei ști ce să faci. V-am spus că părinţii mei au fost în Bangladesh în timpul acelui război foarte brutal. Mai era cu ei un cuplu de misionari în vârstă. Bărbatul fusese împușcat în încheietura mâinii. Soţia lui a fost atât de traumatizată, încât timp de 24 de ore și-a pierdut memoria. Nu știa unde este, nu știa ce se întâmplă. Această femeie deosebită, care fusese misionar în India timp de 40 de ani, nu a spus totuși în acele 24 de ore niciun cuvânt pe care să-l regrete, nu a acţionat într-un mod de care să îi pară rău. Și chiar dacă nu știa ce face, și-a petrecut timpul pregătind mâncare, făcând tot ce era nevoie. După această experienţă, rugăciunea mea a fost: „Doamne, dacă îmi voi pierde vreodată minţile, să fiu așa de învăţat să-L urmez pe Iisus, încât orice aș face fără să am minte să fie la fel ca atunci când aș avea minte.”

Cred că trăiesc într-un timp de pregătire și cred ce a zis apostolul Pavel: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era și în Hristos Iisus” (Filipeni 2:5). Când îmi umplu mintea cu Hristos, nu trebuie să-mi fie frică și să mă îngrijorez pentru aceste situaţii, fiindcă am o încredere pe care alţi oameni nu o au.

Nu mă pot gândi la o concluzie mai bună a conversaţiei noastre. În valea umbrei morţii trăim unele dintre cele mai minunate manifestări ale harului și ale credinţei. 

Doug Jacobs are o îndelungată carieră pastorală și universitară, dar și multe hobbyuri și zone de interes. Martor nedorit la un incident armat care i-a schimbat perspectiva asupra vieţii și a morţii, el își povestește trăirile surprinzătoare și lecţiile învăţate.

Te-ar putea interesa și: Simţi că trăiești

Doug Jacobs

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Adrian Bocăneanu

Rate it

Previous post

Copii

Bunicii și moștenirea lor spirituală

„Copiii nu ne distrag de la cea mai importantă lucrare; ei sunt cea mai importantă lucrare.” (C. S. Lewis) Trec uneori pe lângă casa bunicilor, pustie de multă vreme. Rareori deschid poarta și niciodată nu trec dincolo de pragul casei. Nu știu ce simte tata, în drumurile lui zilnice spre locul pe care l-a numit „acasă” o treime din viaţă. Nu știu dacă pulsează în el dorul de a fi […]

todayNovember 25, 2022 10

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%
https://upm.fatek.unkhair.ac.id/include/slotgacorhariini/ https://baa.akfarsurabaya.ac.id/inc/-/slotgacorhariini/ https://marumanfiore.xsrv.jp/