Dragostea și cel de-al doilea „Da!”

Au citit că dragostea se epuizează în doi-trei ani și, deși și-au adunat toate argumentele pentru care acest lucru nu li s-ar putea întâmpla lor, nu și-au mai putut scoate cu totul din minte această posibilitate.

Nunta i-a făcut să uite pentru o clipă înţepătura acelui gând. Luna de miere, spectaculoasă și fără griji, a îndepărtat și mai mult teama potenţialului eșec. Primele zile ale noii familii au fost umplute de bucuria descoperirii unei vieţi care nu mai prididea în a-și prezenta promisiunile. Dar între promisiuni, la un moment dat, poate cu ocazia primei certe mai mari, a început să-și croiască din nou potecă spaima că în dragostea lor va interveni totuși o schimbare.

După câţiva ani, indiciile schimbării păreau să confirme inexorabilitatea statisticilor. Dragostea lor nu mai semăna în fiecare zi cu valurile înalte care cu ceva timp în urmă le tăiau răsuflarea. Între timp, cerea uneori să fie căutată și în adânc, dincolo de o suprafaţă cuminţită a mării sub soarele torid al amiezii și în absenţa oricărei adieri de vânt. O astfel de explorare însă presupunea schimbarea rutinei care le păruse de vis. Cerea perseverenţă, răbdare, angajament. Povestea lor nu mai era doar o vacanţă, se transforma încet-încet în locuire. Frumuseţea nu mai apărea atât de mult din descoperirea facilă, din peisajul nou și diferit, cât din noutatea nebănuită, ascunsă în detaliile locului cunoscut. Noutatea surprinzătoare, deși încă promitea să fie inepuizabilă, era mai greu de găsit, iar costul personal mai mare. Pe măsură ce romantismul învăţa să lase mai mult loc angajamentului, nevoia unui al doilea „Da!” devenea din ce în ce mai evidentă.

Și, din păcate, uneori al doilea „Da!” nu mai este oferit. Lipsa angajamentului în relaţie a devenit principala cauză a divorţurilor, semnificativ mai des întâlnită decât infidelitatea. Unii percep că partenerului îi lipsește angajamentul. Alţii decid că angajamentul propriu nu merită sacrificiul personal, nici sacrificarea celorlalte opţiuni.

În realitate, deși ni-l dorim din partea altora, angajamentul propriu ne sperie mai mult decât suntem pregătiţi să recunoaștem. Iar dacă avem senzaţia că nu e așa de speriat, s-ar putea să nu fi înţeles de fapt ce înseamnă: să fii devotat cuiva, să împarţi totul cu cineva; să fii fidel, de încredere, statornic, sincer, credincios; să-ţi reevaluezi viaţa, valorile, priorităţile, obiceiurile, hobbyurile, înclinaţiile, chiar și maniera de exprimare a personalităţii; să te gândești continuu la partener și să te schimbi pentru a ţine cont de nevoile lui; să conteze atât de mult celălalt, încât să preferi să te schimbi decât să renunţi la el; să nu evaluezi schimbarea ta ca un sacrificiu, să nu ţii scorul, să nu simţi că partenerul face mai puţin ca tine și nu se schimbă la rândul lui suficient de profund; să verifici dacă nu cumva există explicaţii care au legătură cu tine chiar și atunci când frustrarea și dezangajarea celuilalt pare gratuită și egoistă.

Dacă rândurile de mai sus par exagerate cel puţin de la un punct încolo, putem începe să intuim de ce angajamentul este una dintre cele mai dificile ţinte de atins în relaţie – pentru că se simte de multe ori ca o ameninţare, deși nu ameninţă nimic din ceea ce merită să fim. Dimpotrivă, ne ajută să oferim ceea ce celălalt și noi înșine merităm să primim – ceea ce ne face să ne simţim cu adevărat iubiţi și ne dă un scop în viaţă.

Norel Iacob este redactorul-șef al revistelor Semnele Timpului și ST Network.

Citește și: Mai mult decât dragoste. O radiografie a căsniciei fericite