Iisus cunoștea gândurile oamenilor și de aceea mânia Sa împotriva lor era întotdeauna chirurgicală – adică nu doar precisă, ci și terapeutică.
Viza problema și doar acea problemă și urmărea și folosul celor în cauză, nu doar folosul celor din jur. Nimeni nu pleca jignit sau nedreptăţit dinaintea Mântuitorului. Ci mustrat, convins de dreptatea lui Iisus și, paradoxal, uimit și convins de empatia și de afecţiunea Sa. Pleca și cu imboldul de a schimba ceea ce îi înnegrea mintea și viaţa, dar și cu libertatea de a nu schimba nimic.
În loc să invocăm mânia lui Dumnezeu pentru a o justifica pe a noastră, creând o aură de neprihănire și eroism în jurul indignării proprii, n-ar fi oare mai potrivit să ne temem să reacţionăm ca Iisus? Să fim precauţi când pretindem dreptul Lui de a Se mânia, pentru că suntem departe de a avea cunoașterea, dreptatea și bunătatea Lui.
Când spune „Mâniaţi-vă dar nu păcătuiţi“ (Efeseni 4:26), Biblia ne cere implicit să ne mâniem ca Iisus – din aceleași motive, urmând aceleași etape, câutând și obţinând aceleași rezultate pe care le obţinea El.
Ne spune să trăim ca Iisus înainte să ne mâniem ca El și să fim „înceţi la mânie“ (Proverbele 16:32; Iacov 1:19). Sunt multe texte de citit, înainte de a înţelege ce crede Dumnezeu despre ceva, și sunt multe de întrebat și de ascultat, înainte de a decide ce să facem.
Să evaluăm în această cheie și înţelegerea corecţiei fizice a copilului. Și reacţiile pe care le avem faţă de ceea ce ne contrariază – opinii, convingeri sau acţiuni ale altora, oameni sau instituţii.
Nu există niciun argument ultim, raţional, care să poată dovedi, de unul singur, existenţa vreunui lucru din domeniul spiritual. Într-un articol din 2009 publicat în The Atlantic sub titlul „Toate dovezile în sprijinul contrariului”[1], Lane Wallace spune povestea lui Everett Ruess, un tânăr talentat care, în 1934, s-a dezis de civilizaţie. Cu doi asini ca animale de povară – pesemne una dintre ultimele concesii pe care le-a făcut societăţii –, […]
Post comments (0)