Prietenie

Drumul spre regăsire. Cine sunt eu cu adevărat?

todayMarch 4, 2021

Background
share close

Filmul Nomadland, care a câștigat premiul pentru cel mai bun film dramatic la cea de-a 78-a ediţie a Globurilor de Aur, este o poezie. O poezie construită într-un ritm din ce în ce mai străin de vieţile noastre, ale celor care au urcat în caruselul vieţii de adult și au constatat că nu mai sunt liberi să coboare.

După ce i-a murit soţul, iar fabrica la care lucrase a falimentat, Fern decide să cutreiere Statele Unite în dubiţa ei pe care o numește „acasă”. Casa ei, cea cu pereţi, a rămas goală în orașul golit de sens odată ce locuitorii lui au plecat în căutarea pâinii care nu mai era de găsit. În dubiţă încape strict esenţialul, iar asta face ca fiecare obiect de acolo să aibă o valoare infinit mai mare decât preţul lui. Fern este liberă, prietenii ei sunt liberi, chiar și rudele ei sunt libere în felul lor. Iar libertatea aceasta are o mie de parfumuri. Miroase a om care nu a mai făcut o baie zdravănă de prea multă vreme, dar și a râu sălbatic în care poţi să te scalzi fără să te vadă nimeni. Miroase a așternuturi curate în care nu poţi dormi pentru că rutina ta e cea a lipsei de confort. Și ca frica de a te pierde pe tine atunci când te oferi celorlalţi. Libertatea aceasta costă și niciunul dintre noi nu își permite libertatea absolută. Aceasta este poezia.

Drumul spre regăsire și caricatura corporatistului

La capătul opus sobrietăţii filmului în tonuri de albastru este o caricatură (pe care am amintit-o și aici) în care un om pornit pe drumul spre regăsire constată că în vârful muntelui autocunoașterii nu este altceva decât job-ul lui obișnuit de la 9 la 5. „Terminaţi cu prostiile astea cu regăsirea, că oricum sunteţi doar niște sclavi triști ai locului vostru de muncă”, ar putea fi una dintre traducerile acelui desen. Dar ar mai putea exista una pe care, ca să o luăm în serios, avem nevoie să o explorăm cu instrumente mai consistente decât înţelepciunea populară și vorbele de duh de pe Facebook.

Întrebarea „cine sunt eu cu adevărat?” le-a dat de gândit oamenilor încă din antichitate. Iar acesta, ca să nu existe dubii, este un avantaj. Paleta de răspunsuri este atât de bogată încât, chiar dacă chestiunea identităţii rămâne o problemă filosofică, avem totuși un festin de idei din care să ne înfruptăm pe săturate.

Filosofii, despre identitate

Deşi nu există un acord universal cu privire la ce ne face să fim noi înșine, viziunile gânditorilor au delimitat destul de clar două direcţii: viziunea simplă, nonreducţionistă, susţinută, printre mulţi alţii, de Platon, Descartes, Kant şi majoritatea filosofilor religioşi, şi viziunea complexă, reducţionistă, adoptată de filosofi precum Hume, Locke, Perry, Lewis, Parfit.

Întrebările care ar putea structura un discurs despre identitate sunt variate şi pătrund în diverse sfere ale existenţei umane, însă ceea ce diferenţiază fundamental cele două viziuni amintite mai sus este modul în care se raportează la problema continuităţii personale în timp.

Timpul este un criteriu de bază pentru distincţia dintre cele două gândiri. Pe de o parte, perspectiva diacronică, ce caracterizează viziunea reducţionistă asupra identităţii, defineşte identitatea oferind răspunsuri la întrebarea: „Ce anume garantează că persoana X, de la momentul t1 este aceeaşi cu persoana Y, de la momentul t2?” Pe de altă parte, concepţia sincronică, apanaj al viziunii non-reducţioniste, priveşte identitatea prin prisma trăsăturilor care definesc o persoană la un moment dat al existenţei ei. Viziunea reducţionistă defineşte identitatea ca pe un bagaj de proprietăţi ale omului, conservate în timp, în ciuda unor modificări insignifiante pentru ansamblu. Viziunea non-reducţionistă percepe identitatea ca pe un „fapt în sine”, nu o colecţie de fapte.

„Ce anume garantează că persoana X, de la momentul t1 este aceeaşi cu persoana Y, de la momentul t2?”

Una dintre obiecţile majore ale reducţioniştilor faţă de viziunea non-reducţionistă este aceea că statutul de „fapt ulterior”, atribuit identităţii, marchează un raport între identitatea temporară mutabilă şi o identitate esenţială imutabilă, al cărei dezavantaj, spun reducţioniştii, este că nu există. Ambele tradiţii de gândire cad de acord asupra faptului că în privinţa obiectelor sau a naţiunilor putem vorbi despre grade de continuitate a identităţii. Însă atunci când discută despre identitatea omului, dezbaterea devine polarizată între concepţia reducţionistă care susţine aplicabilitata teoriei gradelor de continuitate a identităţii şi la om (asemenea obiectelor), şi concepţia non-reducţionistă, care solicită o abordare distinctă a continuităţii identităţii umane, ca „fapt ulterior” („further fact”, un joc de cuvinte bazat pe asemănarea dintre sensurile cuvintelor „continuity” şi „further”).

Tabere arbitrare

Putem alege arbitrar una dintre tabere, de exemplu presupunând că identitatea umană nu poate fi un dat, fiindcă nu are cine să ne-o dea. Dacă însă credem în Dumnezeu, și dacă ne raportăm la El așa cum am învăţat din cultura creștină, atunci vom fi mai înclinaţi să credem că identitatea noastră este ca un software care începe să ruleze atunci când ne naștem și care poate fi ghidat într-o direcţie sau alta, dar care nu poate fi oprit. Fiecare opţiune are ramificaţii bogate și am putea bloca discuţia numai încercând să le enumerăm pe toate.

Așa că, pentru a putea avansa spre interpretarea pe care o anunţam mai devreme, să ne asumăm ca tabără viziunea nonreducţionistă. Iar ca lucrurile să fie mai puţin aride, să le pictăm cu o axiomă: nu există identitate fără alteritate. Noi suntem într-un fel anume, pentru că există multe feluri de a fi. Prea abstract? Nu există identitate fără comunicare. Noi suntem cine suntem (oricine) pentru că ne aflăm într-o permanentă stare de comunicare. Ce înseamnă asta mai exact? Să ne gândim, pentru început, la relaţiile noastre personale.

Ne regăsim, dar ne și pierdem în relaţii

Donell King atrage atenţia, în articolul său intitulat „Patru principii ale comunicării interpersonale”, asupra faptului că „de fiecare dată când comunicăm, implicăm de fapt şase persoane: 1) tu, cel care crezi că eşti; 2) el, cel care crezi că este celălalt; 3) tu, persoana care crezi că celălalt crede că eşti; 4) el, cel care cealaltă persoană crede că este; 5) tu, aşa cum te vede celălalt; şi 6) celălalt, aşa cum crede el că îl vezi tu”. Aşa cum rezumă King, procesul comunicării interpersonale este unul contextual, care nu se poate realiza în izolare. El subliniază importanţa contextului psihologic, constituit din „cine eşti tu şi ce aduci în interacţiune”.

Oamenii încearcă să controleze, uneori conştient, alte ori inconştient, informaţiile pe care le prezintă celorlalţi, în mod special informaţiile despre ei înşişi, o strategie pe care sociologii Schlenker și Weigold o subscriu „managementului impresiilor”.

Sociologul Erving Goffman asemăna această practică unui joc de culise. În lucrarea Viaţa cotidiană ca spectacol, Goffman se foloseşte de analogia dramaturgiei pentru a sublinia aspecte importante ale comunicării interpersonale, precum distincţia dintre comportamentul public – „de scenă” şi comportamentul privat – „de culise”, construirea imaginii personale în „ateliere” specializate – cum sunt baia, sau dormitorul.

Fals în identitate

O persoană poate, desigur, și să transmită informaţii false cu privire la sine. Însă, aşa cum arată Amotz Zahavi, într-o triadă a comunicării alcătuită din: emiţător, mesaj și receptor, acest risc poate fi contracarat, pentru că „pentru fiecare mesaj există un semnal optim, care amplifică cel mai bine asimetria dintre un emiţător sincer şi un trişor. De exemplu, a risipi banii este un semnal autentic al bogăţiei pentru că un trişor, un individ sărac care numai ar pretinde că este bogat, nu ar avea bani ca să îi arunce”.

Zahavi distinge între două tipuri de semnale: cele de autentificare şi cele convenţionale. Referindu-se la semnalele de autentificare, Zahavi oferă ca exemplu modul în care coarnele unui cerb transmit un mesaj de putere dominatoare, şi arată cum, biologic, susţinerea unei asemenea „coroane” presupune ca cerbul să fie un animal viguros. „Semnalele autentice, edificatoare implică mari costuri, legate direct de trăsătura promovată”, ceea ce ajută ca trişatul să fie mai puţin răspândit. Pe de altă parte, semnalele convenţionale indică trăsături care nu pot fi dovedite sau infirmate imediat. Spre exemplu, un candidat la o slujbă poate trece în CV-ul său o experienţă mult mai bogată decât cea reală. Semnalele de tip convenţional sunt susceptibile de inadvertenţă şi sunt mai degrabă considerate „zgomot”, decât informaţie.

Drumul spre regăsire. Identitatea în dialog

Vedem aşadar că activitatea de comunicare este relativă la identitate. În acelaşi timp, vedem că identitatea se construieşte prin aceasta. Întrucât societatea este un sistem autoreglant, fiecare relaţie de comunicare este o negociere de identităţi, ca urmare a schimbului de informaţie. Trăim această negociere zi de zi în relaţiile noastre cu ceilalţi. Mai interesant însă, este că un proces destul de similar se petrece și în interiorul nostru.

Psihologul Charles Fernyhough spunea că „Funcţiile înalte ale minţii sunt procese dialogice derivate din activitatea interpersonală. Acestea se dezvoltă prin internalizarea progresivă a manifestării unor perspective semiotice ale realităţii.(…) Emersiunea acestor funcţii în contextul activităţii sociale constituie linia culturală a dezvoltării.” Parafrazând, putem spune că mintea noastră gândeşte dialogal. Gândurile noastre sunt defapt dialoguri interioare cu noi înşine, sau cu persoanele pe care le valorizăm puternic la un moment dat în existenţa noastră. Gândurile se manifestă în acţiuni. Acţiunile repetate, devin obişnuinţă. Obiceiurile ne determină comportamentul, iar comportamentul ne scrie identitatea personală.

drumul spre regăsire

Drumul spre regăsire. Timp și hrană

În vârful muntelui autocunoașterii ne găsim sinele de la 9 la 5 ca un memento că devenirea noastră este dependentă de lucrurile în care ne investim. Mai mult decât a transmite faptul că din negocierea cu realitatea (ex.: constrângerile materiale), identitatea celor mai mulţi pare a se topi în portretul angajatului dependent de birou, imaginea omului ajuns în vârf transmite faptul că modul în care ne petrecem cea mai mare parte din zi ajunge, în ciuda protestelor noastre ocazionale, să ne contureze portretul personal.

Ce putem face pentru a nu fi dezamăgiţi de ceea ce găsim în vârful muntelui? Cum putem să ne construim o identitate de care să nu ne jenăm ca de un premiu de consolare? Privind la ingredientele ei: timp și ce umple acel timp. Spuneam că identitatea se construiește în comunicare și că însăși mintea noastră se hrănește și funcţionează cu acest combustibil al dialogului. Să îi dăm atunci hrană nutritivă. Să o expunem unui dialog constructiv. Dacă sinele nostru este un rezultat al interacţiunii, atunci înseamnă că trebuie să fim atenţi la cei cu care interacţionăm și ce aduc ei la masa negocierii.

Lucrul acesta ar putea însemna să ne diversificăm anturajul. Să încercăm să petrecem mai mult timp cu oameni pe care îi admirăm și de la care avem ce învăţa. Ar putea însemna și să petrecem mai mult timp învăţându-i pe alţii, arătând compasiune faţă de nevoile lor, pentru că lucrul acesta va dezvolta laturi nebănuite ale identităţii noastre personale.

Uneori nu putem face asta fizic. Poate suntem nevoiţi să lucrăm într-un mediu care nu ne oferă prea multe modele. Însă anturajul nostru poate (și chiar e bine să fie) și unul spiritual. În dialogul nostru mental putem invita marii gânditori și marii oameni ai credinţei, iar acestă ospitalitate nu va întârzia să își arate roadele. Mai presus de toate, în acest dialog, avem privilegiul comuniunii cu Creatorul, prin rugăciune. Iar rezultatul acestei comuniuni depășește chiar și cele mai îndrăzneţe așteptări ale imaginaţiei.

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Alina Kartman

Rate it

Previous post

Interne

Jurnal de Rugăciune: Rugăciune pentru popoare fără Biblie – Shihuh, Emiratele Arabe Unite

Adunarea generală Wycliffe RomâniaVineri și sâmbătă, 5-6 martie, va avea loc adunarea generală anuală a Asociației Wycliffe România, la Cluj-Napoca. Acesta va fi un timp de reuniune cu unii misionari care se află în țară și de încurajare după o perioadă îndelungată de separare. De asemenea se va discuta situația pe anul trecut, buget și planurile de viitor. Rugați-vă pentru sănătate și protecție de viruși, pentru călătorii fără probleme și […]

todayMarch 4, 2021

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%