Cultul sfinților

Dumnezeu are și inimă de mamă

todayMarch 20, 2021 4

Background
share close

Unii creștini îi acordă Fecioarei supra-venerare, înmulţindu-i atribuţiile și exagerându-i calităţile până la deificare. Alţi creștini ajung la extrema opusă și banalizează personalitatea și contribuţia Mariei, abia recunoscându-i calităţi elementare.

În primul caz este afectată perspectiva biblică asupra lui Dumnezeu, în al doilea caz este bagatelizată taina întrupării.

Cultul Maicii Domnului, în timp

Creștinii au avut mereu un respect deosebit pentru cea care L-a născut pe Mântuitorul. Biblia o prezintă pe Maria, mama lui Iisus, ca pe o persoană smerită, cu o spiritualitate înaltă, preocupată de Fiul ei (Matei 12:46-49) și discretă.

Secolele au adus în reprezentarea Mariei, cred ortodocșii, „aprofundări necesare, corespunzătoare evoluţiei mentalităţilor oamenilor din diferitele epoci istorice”[1]

Adică s-a realizat trecerea de la personajul real, existent în Biblie, la personajul îmbogăţit imaginar, obiectul cultului. Diferenţa este evidentă când citim despre aparentele pretenţii ale Maicii Domnului de a primi doar anumite laude sau despre atitudinea dominatoare (chiar despotică) din unele relatări ale minunilor ei.[2]

Biserica a făcut oficială la Sinodul de la Efes (431) învăţătura că Sfânta Fecioară este Maica lui Dumnezeu (theotokos, gr.) și că merită o cinste specială. La acest sinod, Nestorie, episcopul Constantinopolului, a fost declarat eretic pentru că afirmase că în Iisus Hristos sunt două persoane și refuzase să o numească pe Maria theotokos, termen care fusese acceptat de unii creștini cu aproape un secol înaintea Sinodului de la Efes. Așadar, evoluţia termenului a avut o traiectorie ascendentă, de la evlavia populară la agenda Sinodului de la Efes, conform principiului „regula rugăciunii determină regula credinţei”[3].

Creștinii au avut mereu un respect deosebit pentru cea care L-a născut pe Mântuitorul.

Următorul pas a fost făcut de urmașii lui Chiril al Alexandriei (oponentul lui Nestorie). Ei au considerat că Mântuitorul a avut o singură persoană și doar natură divină (monofizism). Minimalizarea până la negare a umanităţii lui Iisus a dus la perspectiva desolidarizării lui Hristos de omenire. Astfel, teologia monofizită a căutat un nou pod peste prăpastia dintre creat și necreat și așa se justifică apariţia sărbătorii Adormirea Maicii Domnului în mediile monofizite din secolul al V-lea (sărbătoare care consacră, exemplifică și demonstrează necesitatea unui cult închinat Fecioarei). Sărbătoarea a fost inspirată de o apocrifă, Cartea lui Ioan despre Adormirea Maicii Domnului, datată nu mai târziu de secolul al IV-lea.[4] Sărbătoarea avea în centru o procesiune pe drumul dintre Sion și Ghetsimani, unde se afla o biserică despre care se credea că a fost zidită pe locul mormântului Maicii Domnului.

Patriarhul Constantinopolului Timotei I (511-518), conștient de potenţialul pietăţii asociate evenimentului, a introdus această sărbătoare în capitala bizantină pe vremea împăratului Anastasiu I (491-518) sub forma procesiunii de la biserica din Vlaherne, unde se afla presupusul veșmânt al Maicii Domnului, până la Biserica Fecioarei din Chalkoprateia, unde se afla presupusul brâu al Maicii Domnului.

În timpul împăratului Iustinian (527-565), ortodocșii a preluat biserica monofizită din Ghetsimani și, odată cu biserica, organizarea sărbătorii Adormirii. Împăratul Mauriciu (582-602) a zidit o nouă biserică în Ghetsimani (590-591), a schimbat ceremonialul și a stabilit serbarea Adormirii Maicii Domnului pe 15 august.

La sfârșitul secolului al VII-lea, Ioan, episcop de Tesalonic, consemnează inexistenţa sărbătorii Adormirea Maicii Domnului în eparhia sa și dorinţa de a introduce această sărbătoare pentru a potenţa cultul Maicii Domnului. În acest fel, cultul s-a dezvoltat în toată lumea creștină.

Compensând impresia detașării lui Dumnezeu

Dezvoltarea supra-venerării Maicii Domnului a apărut așadar pe fondul unei spiritualităţi care păstrează o distanţă, un „spaţiu imposibil”, între om și Dumnezeu, în ciuda implicaţiilor Jertfei Mântuitorului: „Prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt” (Evrei 10:19). De observat că verbul este folosit la prezent. Deci, teologia biblică nu admite distanţa dintre creștin și Dumnezeu nici în veacul de acum, nici în cel viitor.

Totuși, prăpastia spirituală s-a accentuat pentru monofiziţi, iar în Biserica Ortodoxă s-a menţinut moderată (pe fondul impresiei că trebuie să demonstrezi virtuţi pentru a fi acceptat de Divinitate).

Părintele Teofil subliniază angoasa credinciosului ortodox, care simte nevoia de Maica Domnului ca un plus de nădejde.

Teologul ortodox Vladimir Lossky recunoaște dorinţa evlaviei răsăritene de a securiza legătura dintre om și Dumnezeu, construind o nouă punte: „De aceea, la devoţiunea creștinilor faţă de un ipostas divin întrupat, Iisus Hristos, se adaugă evlavia faţă de un ipostas uman îndumnezeit: Maria, pe care Sfântul Grigorie Palamas o numește «hotarul dintre creat și necreat».”[5] Aceeași idee e exprimată și de părintele Teofil Părăianu, când vorbește despre o nădejde suplimentară: „Ce să fie Maica Domnului pentru noi? Nădejde, încă o nădejde! De ce? Pentru că avem nevoie de ajutorul Maicii Domnului, de ocrotirea Maicii Domnului, de acoperământul Maicii Domnului, de mijlocirea Maicii Domnului și de rugăciunile Maicii Domnului, avem un plus de nădejde. Maica Domnului este nădejde: «Toată nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu, păzește-mă sub sfânt acoperământul tău».”[6] Părintele Teofil subliniază angoasa credinciosului ortodox, care simte nevoia de Maica Domnului ca un plus de nădejde. La întrebarea de ce Maica Domnului trebuie să joace acest rol, el răspunde: „pentru că așa ne învaţă Biserica noastră!”[7]

Teologia biblică nu admite distanţa dintre creștin și Dumnezeu nici în veacul de acum, nici în cel viitor.

Atunci când un ortodox povestește că a primit sprijin divin, el mărturisește că a fost ajutat de Maica Domnului și de Dumnezeu. Maica Domnului este asociată la fiecare binecuvântare. Atunci când se gândește la moarte și la judecata de apoi, ortodoxul își pune speranţa în primul rând în mijlocirea Maicii Domnului. De unde această nevoie de asigurare? Ar putea fi vorba oare despre o preconcepţie populară că inima de mamă a Mariei ar putea fi mai empatică decât inima de Tată a lui Dumnezeu?

Dragostea de tată vs dragostea de mamă

Atunci când iubesc, mamele o fac necondiţionat. Mamele nu-și propun să-și iubească copiii, îi iubesc din instinct. Dacă este rănită, dragostea de mamă va oferi mai multă iubire, mai multă grijă, mai multe lacrimi, mai multe rugăciuni.[8]

Reprezentarea Tatălui din ceruri suferă pentru că oamenii se raportează la modelul patern din cultura proprie, și nu la ceea ce ne comunică Sfânta Scriptură despre Dumnezeu.

În înţelegerea naturală, fără a studia Biblia, Tatăl nu are o inimă de mamă, pentru că… este Tată. Astfel devine de înţeles ideea că spaţiul imposibil dintre om și Dumnezeu poate fi redus doar de o Mamă îndumnezeită[9], căreia i se atribuie calităţi și funcţii inepuizabile în relaţia cu Fiul său. Creștinii au dezvoltat în imaginar atât de mult persoana Mariei încât au transformat-o în personificarea capacităţii afective care părea că îi lipsește Tatălui. Involuntar, Maica Domnului este asociată Treimii (completează dragostea Treimii; în iconografie e încoronată de Sfânta Treime ca Împărăteasă a cerului).

Inima lui Dumnezeu, o perspectivă biblică

Din perspectiva Bibliei, Dumnezeu este dragoste perfectă, multidimensională (1 Ioan 4:16). Dumnezeu iubește ca un Tată: „Cum se îndură un tată de copiii lui, așa Se îndură Domnul de cei ce se tem de El” (Psalmii 103:13), dar poate iubi și ca o mamă: „Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează și să n-aibă milă de rodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuși Eu nu te voi uita cu niciun chip” (Isaia 49:15; cf. 44:2-5). Mai mult, Dumnezeu iubește depășind toate categoriile iubirii. El iubește ca un Dumnezeu: „Domnul mi Se arată de departe: «Te iubesc cu o iubire veșnică, de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!»” (Ieremia 31:3).

Acatistul – Pentru cine să ne ridicăm în picioare?

Citește și: Acatistul – Pentru cine să ne ridicăm în picioare?

Nu putem afirma, ca atare, că cineva poate iubi mai mult decât Dumnezeu, că este cineva căruia să-i pese de noi mai mult, că este cineva mai interesat de mântuirea noastră. Între dragostea lui Dumnezeu și noi nu poate încăpea o altă persoană, nici măcar Maica Domnului. Pentru că acel spaţiu nu există: „Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 8:38-39).

Dumnezeu iubește depășind toate categoriile iubirii.

Maicii Domnului i se cuvine mult respect pentru persoana sa și pentru rolul ei de mamă a Domnului nostru Iisus Hristos. Cu toate acestea, ea nu a intervenit în misiunea mântuitoare a Fiului Său. Capacitatea de mijlocire care i se acordă de imaginarul creștin nu-i poate aparţine, este o lucrare exclusivă a Domnului Hristos, pentru că se bazează pe rezultatele Calvarului (Apocalipsa 1:4-6). Acest ultim text descoperă dragostea întreagă a Sfintei Treimi, în care trebuie să îndrăznim.

„Adrian Lucian Dinu, Maica Domnului în Teologia Sfinţilor Părinţi, Editura Trinitas, Iași, 2004, p. 11.”

„Tomas Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului creștin, vol. II (Rugăciunea), traducere Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1998, p. 54.  Minunile Maicii Domnului, Apologeticum, 2005, p. 23-24, ed. electronică.”

„Jaroslav Pelikan, Credo, Ghid istoric și teologic al crezurilor și mărturisirilor de credinţă în tradiţia creștină, trad. Mihai- Silviu Chirilă, Polirom, Iași, 2010, p. 300.”

„Gheorghe Fedorovici, Monica Medeleanu (editori și trad.), Apocalipse apocrife ale Noului Testament, Herald, București, 2007. Vezi și Epifanie Monahul, Simeon Metafrastul, Maxim Marturisitorul, Trei vieti bizantine ale Maicii Domnului, trad. Ioan I. Ica jr, Editura Deisis, Cluj-Napoca, 2007.”

„Tomas Spidlik, op. cit.”

„Teofil Parâian, Maica Domnului – raiul de taină al Ortodoxiei, Editura Eikon, Cluj-Napoc, 2003, p. 34-35.”

„Melanie Klein, Iubire, vinovăţie și reparaţie, trad. Anacaona Mîndrilă-Sonetto, Editura Trei, București, 2011, p. 27.”

„Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. D. Fecioru, Editura Scripta, București, 1993, p. 116.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Bogdan Andrei

Rate it

Previous post

Devoțional

Ioan Ciobotă: Molia care s-a ars la aragaz

19 martie 2021 „Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea.”(Iacov 1:15) Video AICI. În timp ce încălzeam niște lapte pe aragaz, a venit o molie în zbor, s-a apropiat de flacăra aragazului și n-a mai putut să plece de acolo. Nici n-a reușit să intre în flacără, dar nici n-a mai reușit să plece, pentru că era deja prea aproape. Cred că i s-au topit aripile. Nu știu clar ce s-a întâmplat, dar […]

todayMarch 20, 2021

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%