Am crescut într-un oraș mic, numit Utsunomiya, la trei ore distanţă de Tokyo. Atunci când eram doar o copilă, aveam certitudinea că există un Dumnezeu și că mă iubește.
Dar am crescut și am început să mă întreb: „Dacă există un Dumnezeu bun, de ce este atâta suferinţă în lume? De ce mor copii nevinovaţi? De ce este lumea în care trăim atât de nedreaptă?” Nu am găsit niciun răspuns la întrebările mele, așa că am ajuns să mă îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu.
Religia nu e privită cu ochi buni în Japonia. Nu știu exact motivele, dar probabil pentru că oamenii religioși au stat în spatele unor incidente teribile în trecut, acum există o reticenţă faţă de orice fel de religie. Interesant este totuși numărul mare de școli creștine într-o populaţie în care procentul creștinilor este sub 1%.
Prima ocazie în care am întâlnit creștini a fost atunci când am mers la facultate. Oamenii aceștia mi-au stârnit curiozitatea, așa că am început să-i studiez. Mă întrebam dacă sunt nebuni sau doar niște persoane cu personalitate slabă. În orice caz, îmi băteam joc de ei în inima mea. În al doilea an de studii, una dintre cele mai bune prietene a devenit creștină, iar acest lucru m-a șocat. Nici măcar nu știam că poţi deveni creștin dacă nu te naști într-o familie creștină. Prietena mea crescuse într-o familie asemănătoare cu a mea, care mergea la templu și se ruga strămoșilor pentru protecţie. N-am putut să nu remarc cât de izbitoare a fost schimbarea ei. Obișnuia să meargă în cluburi, consuma alcool și avea relaţii pasagere, dar a renunţat la acest stil de viaţă după ce a devenit creștină. Mândria nu mă lăsa să accept că Dumnezeu era în spatele acestei transformări sau că eu însămi aveam nevoie de aceeași schimbare în viaţa mea.
Mă gândeam că totul e așezat așa cum trebuie în viaţa mea: nu mă confruntam cu vreo problemă specială, eram o studentă bună și încercam întotdeauna să fac lucrurile așa cum trebuie. Eram atentă cu cei din jurul meu. De altfel, amabilitatea este o valoare înrădăcinată în cultura japoneză.
În Islanda, unde am fost la studii pentru o vreme, am fost invitată la o întâlnire a unui grup creștin. Prietena mea creștină mi-a spus că pot mânca pizza la această întâlnire. Preţurile sunt mari în Islanda și eram o studentă cu posibilităţi materiale reduse. Așa că nu puteam rata o ocazie în care primeam mâncare gratis. Discuţiile au gravitat în jurul subiectului păcatului, cei prezenţi la întâlnire susţinând că „toţi suntem păcătoși”. Era o idee inacceptabilă pentru mine. Nu omorâsem pe nimeni, nu fusesem vreodată închisă: de ce m-ar fi considerat cineva o păcătoasă? Toată această discuţie m-a iritat puţin, iar pentru ca lucrurile să fie și mai rele, la final prietena mea a venit să-mi spună că, dacă Îl voi accepta pe Iisus, viaţa mea va fi schimbată. Cuvintele ei m-au supărat de-a binelea. Mă privea de sus? Voia să-mi spună că nu am o viaţă îndeajuns de bună?
După finalizarea programului de studii din Islanda, am revenit în Japonia și m-am implicat într-un proiect de voluntariat pentru copiii din Indonezia. Am fost managerul acestui proiect și obișnuiam să le spun familiei și prietenilor că scopul muncii mele este să le aduc fericire copiilor săraci și familiilor lor. Chiar eram convinsă că acesta era motivul real al implicării mele în acest program. Într-una din zile, o întrebare nu-mi dădea pace: „De ce faci asta?” Am răspuns așa cum obișnuiam să o fac, dar vocea aceea foarte blândă din mintea mea a revenit cu întrebarea. Vocea aceea interioară a demascat adevăratul motiv al inimii mele. Mi-am dat seama că nu făceam nimic pentru alţii. Totul era pentru mine. Voiam că oamenii să mă admire, să vadă că sunt un lider de succes și să mă considere o persoană bună. Motivele mele erau complet egoiste. Am fost șocată de această descoperire. A fost ziua în care mi-am dat seama că sunt o păcătoasă și, pornind din acest punct, am început să înţeleg tot mai limpede de ce a venit Iisus în această lume și de ce a fost nevoie să moară pe cruce. A făcut-o pentru mine.
Câteva luni mai târziu am absolvit facultatea și a trebuit să decid ce curs va lua viaţa mea. Majoritatea studenţilor japonezi obţin un loc de muncă înainte de absolvire și, de cele mai multe ori, își păstrează acest job până la pensie. Colegii mei au început să muncească, să câștige bani și să-și urmeze visurile. Eu eram singura care nu știa ce să facă. Mă atrăgea ideea de a studia în străinătate, dar picasem de prea multe ori testul de engleză, așa că am renunţat la acest plan. Cei din jur m-au sfătuit „să fac ce vreau, ce îmi dictează inima”. Așa că m-am întrebat iar și iar ce aș vrea să fac, dar nu aveam niciun răspuns.
Până în acel moment urmasem sfatul părinţilor în ce privește alegerea școlii sau a altor proiecte, dar acum simţeam că ar trebui să-mi planific singură viaţa. Nu știam însă cine sunt, ce trebuie să fac și nici de ce trăiesc. Am început să alunec în depresie. Mă trezeam dimineaţa și mă întrebam de ce m-am mai trezit dacă viaţa mea oricum nu are un scop. Mă simţeam inutilă. La un moment dat mi-am dorit chiar să dispar. Niciodată nu am înţeles de ce atât de mulţi japonezi se sinucid până când nu am trecut și eu prin această agonie a lipsei de sens.
Într-una din nopţile în care mă luptam cu mine însămi am simţit că am nevoie de ajutor, așa că am strigat: „Doamne, dacă exiști cu adevărat, ajută-mă!” A doua zi am avut sentimentul puternic că trebuie să merg la biserică. Era o zi de miercuri, dar o căutare rapidă pe Google mi-a arătat o biserică în care se ţinea o întâlnire de rugăciune miercurea dimineaţa. Am mers acolo și le-am spus participanţilor la întâlnire că nu știu care este scopul vieţii mele, dar că, în cazul în care ar exista o misiune pentru viaţa mea, mi-aș dori să o urmez. S-au rugat pentru mine. După-amiază am mers la un job part-time, iar în timpul pauzei, navigând pe internet, am descoperit un curs pe care voiam să-l urmez la Universitatea din Sydney. Nivelul meu de engleză îndeplinea cerinţele, iar vestea și mai bună era că puteam obţine o bursă de studiu. Era un răspuns la rugăciunile mele!
Nimeni nu și-ar fi imaginat că voi preda vreodată Biblia în Australia, dar orice vis poate prinde formă atunci când Dumnezeu are un plan.
Seara, la întoarcerea acasă, am deschis cadoul de absolvire primit de la prietena mea, iar versetul biblic care îl acompania m-a făcut să cad în genunchi și să izbucnesc în lacrimi: „«Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi», zice Domnul, «gânduri de pace, și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde” (Ieremia 29:11). Știam acum că Dumnezeu există și că nu e nevoie ca eu să îmi planific viaţa pentru că El are deja planuri pentru ea, planuri pe care am nevoie să le descopăr. Am ales să urmez planul Lui.
Odată cu această decizie, a început o adevărată aventură. Am ajuns în Australia și am urmat un masterat în educaţie. După absolvire, Dumnezeu m-a condus să studiez timp de trei luni Biblia într-o școală de ucenicie creștină. Apoi am devenit lucrător biblic, predând cursuri de Biblie în comunitate și în special studenţilor din universităţi.
Kai Nakagawa este originară din Japonia, dar în prezent locuiește în Australia, unde activează ca lucrător biblic în Biserica Adventistă Newcastle.
Post comments (0)