Creștinism

Dumnezeu în viața noastră | Drumul nostru către împreună

todayApril 21, 2023

Background
share close

Îmi aduc aminte ziua de 26 ianuarie 2016 de parcă ar fi fost ieri. Aici, „la antipozi”, este Ziua Australiei – sărbătoarea noastră naţională care celebrează constituirea naţiunii pe care o considerăm casa noastră.

Totuși, în această ocazie particulară, eu și soţia mea nu eram la grătar, la plajă sau angajaţi în vreuna din activităţile specifice în care se angajează majoritatea australienilor de ziua naţională. Dimpotrivă, ne îmbarcam pe un avion pentru o călătorie doar dus spre Auckland, Noua Zeelandă.

Tocmai îmi obţinusem diploma în teologie cu o lună în urmă. Cum mulţi viitori pastori știu prea bine, perioada premergătoare absolvirii este de obicei cea mai stresantă din toată facultatea. Examenele finale se profilează ameninţător și în permanenţă ai în minte riscul de a nu absolvi. Toţi studenţii sunt forţaţi dintr-odată să-și facă planuri de viitor.

În toată această vâltoare, o întrebare este atotprezentă: „Acum, încotro?” Dacă te numeri printre puţinii norocoși care se bucură de o sponsorizare, postul este aproape sigur garantat de la bun început. Dacă nu ești printre aceștia (cum era și cazul meu), posibilităţile sunt nelimitate. Poţi primi o ofertă din partea unei biserici din zonă sau dintr-un oraș apropiat. Pe de altă parte, s-ar putea să trebuiască să te muţi în alt stat sau chiar în afara ţării. Pe măsură ce absolvirea se apropia, colegii mei de clasă își primeau fiecare oferta – unul în Sydney, altul în Perth, altul în Brisbane. Pe măsură ce fiecare își împărtășea veștile bune, îi felicitam – bucuros pentru noua lor călătorie, dar în același timp din ce în ce mai îngrijorat că eu nu voi primi nicio ofertă.

Când în cele din urmă am primit-o, chemarea a fost neașteptată. La fel și locul: Noua Zeelandă. Nu mai călătorisem în afara Australiei, așa că perspectiva de a mă muta peste graniţă pentru primul meu contract de pastor mă speria. Nu cunoșteam oamenii, contextul sau cultura – cu excepţia accentului nostim de acolo. Trebuia de asemenea să îmi fac primul pașaport internaţional – lucru de care soţiei mele îi place să glumească chiar și azi.

Când ne-am început noua viaţă în Noua Zeelandă, am fost puși deodată în faţa unei provocări neașteptate: pierderea tuturor structurilor de sprijin aproape peste noapte. Eram proaspăt căsătoriţi și nu aveam nicio idee cum să trăim unul cu celălalt. Prietenii cu care ne împărţiserăm viaţa în anii de facultate erau împrăștiaţi prin toate colţurile lumii. Ca lucrurile să fie și mai rele, toată familia noastră – cea mai solidă ancoră a noastră de-a lungul vieţii – se afla la nu mai puţin de 2 000 de kilometri depărtare. Eram singuri, din toate punctele de vedere. Soţiei mele i-a fost deosebit de greu fiindcă ea vine dintr-o cultură centrată în jurul familiei.

Acei câţiva ani au fost printre cei mai dificili din viaţa noastră de până acum. Fără sprijin, trebuia să ne descurcăm singuri. Se spune adesea că primul an de căsnicie este cel mai greu, iar experienţa noastră cu siguranţă coroborează această afirmaţie. Terapeuta Aimee Harstein spune: „Oamenii au depus eforturi pentru atingerea acestui obiectiv timp de un an sau doi, și totul se termină într-o noapte. Poate fi greu sau dezamăgitor să te trezești a doua zi sau după luna de miere și să îţi reiei viaţa obișnuită.”

Nu știam foarte bine cum să ne raportăm la etapa în care intrasem, așa că, în momentul în care apărea câte un conflict, adeseori nu eram pregătiţi să-l gestionăm într-o manieră sănătoasă. Sigur, făcuserăm consiliere premaritală, dar chiar și cele mai înţelepte sfaturi sunt inutile dacă nu alegi să le urmezi – ceea ce, de mai multe ori în cazul nostru, chiar așa s-a întâmplat.

Nu-mi place în general să speculez ce s-ar fi întâmplat, dar știu cu siguranţă că există un lucru care ne-a salvat pe mine și pe soţia mea de la a fi înghiţiţi de singurătatea și frustrarea acelor primi ani – un tip diferit de familie.

Adesea când ne imaginăm procesul de mântuire, îl descriem în termenii faimoasei „Căi din Romani”. Ne recunoaștem eșecul de a trăi așa cum a intenţionat Dumnezeu să o facem (Romani 3:23) și, drept răspuns, venim la Iisus pentru a primi viaţa veșnică (Romani 3:24). El ne iartă defectele și ne primește într-o relaţie mântuitoare (Romani 5:8). Suntem declaraţi drepţi (îndreptăţiţi), prin har, înaintea unui Dumnezeu sfânt (Romani 5:1) și pornim într-o călătorie de-o viaţă de a ne asemăna tot mai mult cu Iisus prin acţiunea Duhului Sfânt (Romani 6:4). Cu siguranţă aceasta a fost formula care mi-a fost prezentată încă de tânăr. Dacă ești creștin, fără îndoială că drumul tău de credinţă este similar. Totuși, o piesă importantă a puzzle-ului lipsește.

Într-o epistolă trimisă unei comunităţi antice de creștini din orașul grecesc Efes, apostolul Pavel ne descoperă o mare taină, până atunci necunoscută: „Că adică neamurile sunt împreună-moștenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi și iau parte cu noi la aceeași făgăduinţă în Hristos Iisus, prin Evangheli[e]” (Efeseni 3:6). Această afirmaţie poate părea de mică importanţă pentru tine și pentru mine, dar pentru acești urmași ai lui Iisus din vechime era surprinzătoare. Efesul era, în acea vreme, un creuzet cultural, religios și etnic. Marinari și negustori expuneau în mod constant populaţia orașului la numeroase culturi. Iudeii locuiau alături de greci, persani, africani și multe alte feluri de oameni. Nu e de mirare că, în consecinţă, societatea din Efes nu era doar una multietnică, ci și una multireligioasă. Sinagogile evreiești se înălţau lângă temple dedicate nenumăraţilor zei păgâni, iar închinătorii acestora coexistau oarecum (dar nu întotdeauna) pașnic.

În gândirea iudaică, oricine nu era evreu făcea parte dintre neamuri. În calitate de familie specială a lui Dumnezeu (Geneza 12:1-3), israeliţii știau că sunt puși deoparte, că Dumnezeu are un plan special pentru ei. Prin urmare, considerau că oricine nu făcea parte din această familie se afla în afara favorii lui Dumnezeu. În secolul I, primii urmași ai lui Iisus au fost evrei, dar pe măsură ce mesajul s-a răspândit în lumea romană, oameni de diferite culturi și crezuri au început să accepte Evanghelia („vestea bună”) despre viaţa, moartea și învierea lui Iisus. Problemele au început să apară în momentul în care această mișcare multietnică în creștere a fost forţată să abordeze chestiunea convieţuirii în contextul tuturor acestor obiceiuri diferite și a bagajelor culturale diverse. Îndeosebi animozitatea tot mai mare dintre evrei și neamuri a devenit un spin în coasta primilor lideri creștini. Unii evrei creștini chiar au refuzat categoric să-i accepte pe cei din rândul neamurilor ca membri legitimi ai mișcării lui Iisus.

Așadar, când Pavel a scris cuvintele din Efeseni 3:6, afirmaţia lui a fost incredibil de controversată. El nu spune că „Dumnezeu S-a hotărât de acum încolo să accepte neamurile în familia Sa alături de evrei.” Conform lui Pavel, Dumnezeu a intenţionat dintotdeauna ca toţi oamenii din afara familiei Sale să fie incluși într-o zi în ea. Această taină, care „n-a fost făcută cunoscută” generaţiilor anterioare, era descoperită acum. Adevărata misiune a poporului evreu nu era aceea de a fi o naţiune pusă deoparte într-un sens izolaţionist. Ţinta Israelului încă de la început a fost aceea de a fi un îndrumător pentru toate popoarele și naţiunile și de a le ajuta să își găsească adevărata ţintă și identitate în Mesia Iisus. În cuvintele lui Dumnezeu transmise profetului Isaia, scopul lui Dumnezeu pentru poporul Său a fost: „te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului” (Isaia 49:6).

În acest context, după ce le amintește efesenilor cum i-a salvat Dumnezeu din modul lor de viaţă anterior, plasează din nou povara responsabilităţii asupra acestei comunităţi multietnice: „Dar acum, în Hristos Iisus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos. Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul și a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea” (Efeseni 2:13,14). Cu alte cuvinte, Iisus a murit și a înviat nu doar ca noi să ne bucurăm de mântuire la nivel personal, ci și ca să fim primiţi într-o familie cum nu a mai fost vreodată alta.

Adevărul este că, oricât de realizaţi am fi, nu suntem făcuţi să trecem prin viaţă singuri. Mulţi dintre noi ne găsim forţa în independenţă și credem minciuna că ne este mai bine singuri. Modelul nostru este eroul renegat din filmele de acţiune care spune ursuz: „Eu lucrez singur.” Fie pentru că a pierdut pe cineva drag, fie pentru că este pur și simplu cinic cu privire la lume, consideră că aceste tendinţe stoice de lup singuratic sunt un scut care îi ascunde rănile. Fie că este Mr. Incredible din „The Incredibles” („Incredibilii”) sau Arnold Schwarzenegger în „Predator”, ironia este că, în cele mai multe filme sau seriale care folosesc această temă, protagonistul ajunge în cele din urmă să facă pereche fără voia lui cu un camarad neconvenţional care, în cursul aventurii, îl învaţă pe eroul nostru că este în regulă să ai încredere în altă persoană și să lucrezi împreună cu ea.

Brené Brown, în cartea The Gifts of Imperfection („Darurile imperfecţiunii”), definește legătura interpersonală ca „energia care există între oameni când se simt văzuţi, auziţi și apreciaţi, când pot oferi și primi fără să fie judecaţi și când își trag seva și forţa din acea relaţie”[1]. Cu ultima parte a citatului am rezonat cel mai mult – ideea că legăturile cu ceilalţi sunt de fapt „hrana” sufletelor noastre. Aceia dintre noi care cunoaștem gustul singurătăţii profunde știm cât de adevărate sunt cuvintele lui Brown. Un studiu din anul 2017 a descoperit că 42% dintre femeile mileniale se tem mai mult de singurătate decât de un diagnostic de cancer. De asemenea, 54% dintre persoanele aparţinând generaţiei Z și 51% dintre mileniali au raportat că se simt singuri în mod obișnuit, cei din generaţia Z având cea mai mare probabilitate de a nu admite cum se simt din teama de a nu se face de rușine.

Singurătatea nu este un sentiment bun, dar poate fi folositor. Ea ne spune că lipsește ceva din viaţa noastră. Ne reamintește că, în ciuda realizărilor noastre, a acumulării de „lucruri” sau a goanei după dezvoltare personală, suntem în cea mai bună formă atunci când mergem alături de altă persoană. Nu e nimic rușinos în a te simţi singur – așa cum un membru al corpului sau un organ care ne doare ne amintește că trebuie să mergem la doctor, singurătatea ne poate aminti de dorinţa noastră de relaţii autentice și sănătoase.

Izolaţi și departe de casă, eu și soţia mea am găsit acest fel de relaţii în Biserică. Nu vorbesc de o clădire sau o instituţie, ci de oameni. Nu a contat că veneau din medii culturale diferite, că erau de vârste diferite sau că aveau statute sociale diferite. Cu toate că nu eram sânge din sângele lor, am fost adoptaţi în această familie. Am luat masa împreună, am slujit împreună, ne-am rugat împreună, am avut părtășie împreună – cu alte cuvinte, toate lucrurile pe care le fac familiile împreună. Și în singurătatea noastră am descoperit o bucurie cum nu mai trăiserăm vreodată. Îmi este extrem de greu să transpun în cuvinte sentimentul de a fi pe deplin acceptat și iubit de persoane care nu sunt rude cu tine, dar care te îmbrăţișează la fel ca ele și care, făcând asta, împlinesc într-o manieră radicală taina profundă pe care o numim „biserică”. La nivel relaţional, atitudinea lor ne-a împlinit nevoia de comunitate autentică lăsată de Dumnezeu în om, dar la nivel teologic, ne-a oferit o pregustare a viitorului așa cum este el în planul pe care Dumnezeu îl are pentru omenire.

Când Pavel vorbește de această taină profundă care abia acum ne este descoperită, el are privirea aţintită dincolo de tărâmul lui „aici și acum”. Scopul pentru care Dumnezeu primește toate popoarele și toate naţiunile în Biserică nu este doar pentru ca noi să ne bucurăm de o comunitate autentică în prezent; scopul Lui este să ne ofere o pregustare a viitorului. În Apocalipsa (ultima carte a Noului Testament), vedem imaginea optimistă a unei lumi restaurate. Dumnezeu Își stabilește locuinţa în mijlocul oamenilor și totul este în final în armonie. Un râu care le duce tuturor viaţă curge de la tronul lui Dumnezeu și udă un copac uriaș. Acesta are niște fructe uimitoare (o reîntoarcere la Grădina Edenului), iar Ioan notează că frunzele lui „slujesc la vindecarea neamurilor” (Apocalipsa 22:2). Toate prejudecăţile vor fi lăsate deoparte. Barierele care ne separă și ne fac să ne urâm se vor topi ca zăpada. Toate popoarele și toate naţiunile își vor găsi împlinirea și pacea supremă la picioarele lui Iisus.

Nimeni nu va fi singur pe Noul Pământ, dar astăzi, din păcate, mulţi sunt însinguraţi. Dacă te simţi izolat, există o veste bună. Biserica, deși nu este perfectă, este totuși cea mai bună pregustare a veșniciei pe care o avem în această lume. Dă-i o șansă, și s-ar putea să descoperi aceeași bucurie pe care am descoperit-o și eu!

Jesse Herford este pastor și editor asociat al ediţiei australiene/neozeelandeze a revistei „Semnele timpului”. Trăiește în Sydney, Australia, împreună cu soţia sa, Carina, și câinele lor, Banjo.

Te-ar putea interesa și:

Dumnezeu Drumul către cer trece pe la aproapele

„Brené Brown, The Gifts of Imperfection: Let Go of Who You Think You’re Supposed to Be and Embrace Who You Are, Hazelden Publishing, Center City, 2010, p. 29.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Jesse Herford

Rate it

Previous post

Credință

Armonia vieții | Izvorul fericirii nu a secat vreodată

Aplecat în mine, înlăturam energic rădăcinile noduroase și umede. Pe măsură ce gândurile îmi ajungeau mai aproape de izvorul firav și totodată viguros de sub ele, un cuvânt mi-a intersectat căutarea ca un fascicul intens de lumină. Armonia. Simţeam că atinsesem cu vârfurile gândurilor izvorul trăirii pe care căutam să o descifrez – fericirea. Înaintea fericirii a fost armonia. Armonia cu propriile gânduri. Cu sfaturile de taină ale conștiinţei. Armonia […]

todayApril 20, 2023 7

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%
https://upm.fatek.unkhair.ac.id/include/slotgacorhariini/ https://baa.akfarsurabaya.ac.id/inc/-/slotgacorhariini/ https://marumanfiore.xsrv.jp/