Dumnezeu și istoria: o perspectivă biblică

Istoria este un proces ciclic, susţine Socrate. Istoria este liniară, conducând spre împlinirea unui scop ales de Dumnezeu, proclamă profeţii biblici.

Istoria nu altceva decât „o poveste spusă de un idiot furios și gălăgios, dar care n-are nicio noimă”. Așa a spus Shakespeare. Istoria este locul în care vedem „în spatele, deasupra și dincolo de manifestările și contra-manifestările interesului uman, ale puterii și pasiunilor oamenilor , intervenţiile Celui milostiv, derulându-se în liniște, El împlinind cu răbdare sfaturile propriei Sale voinţe”[1], a spus Ellen White, vorbind despre manifestarea unui plan și a unui scop divin general în istorie.

Între filosofia greacă și profeţia biblică, între umanism și revelaţie, se manifestă o dihotomie cu privire la ce este istoria. În calitate de creștini, este imperativ să fim pe deplin informaţi cu privire la înţelegerea biblică a istoriei. Cuvântul lui Dumnezeu afirmă că El controlează acţiunile indivizilor și ale naţiunilor. Într-adevăr, suveranitatea divină în istorie este un adevăr biblic profund înrădăcinat. Moise a argumentat: „Când Cel Preaînalt le-a dat neamurilor moştenirea, când i-a despărţit pe fiii oamenilor, El a aşezat hotarele popoarelor după numărul fiilor lui Israel” (Deuteronom 32:8). Isaia a vorbit despre Cir ca un împărat ales de Dumnezeu pentru eliberarea lui Israel din captivitatea babiloniană (Isaia 45:1). Daniel a subliniat că Dumnezeu „schimbă vremurile și împrejurările; El răstoarnă și pune pe împăraţi” (Daniel 2:21). Apostolul Pavel credea că venirea lui Iisus se încadra în manifestarea timpului lui Dumnezeu în istorie (Galateni 4:4). El a susţinut în continuare că scopul principal al existenţei pe acest pământ ca popor și ca individ este unul religios: „Dintr-un singur om, El a făcut fiecare neam de oameni, ca ei să locuiască pe toată suprafaţa pământului, le-a desemnat mai dinainte vremurile şi a stabilit hotare locuinţei lor, pentru ca ei să-L caute pe Dumnezeu şi, poate, să-L şi găsească, în timp ce bâjbâie după El, măcar că nu este departe de nici unul dintre noi.”(Faptele Apostolilor 17:26,27)

Dumnezeu și popoarele

A acordat Dumnezeu fiecărei naţiuni și civilizaţii un „timp al harului”, o oportunitate de a-L căuta și a-L găsi? Comentariul autoarei Ellen White asupra discursului din Faptele Apostolilor 17 al lui Pavel nu lasă loc de îndoială: „Fiecare naţiune care a ajuns pe scena istoriei a primit permisiunea de a-și ocupa locul pe pământ, pentru a se vedea dacă va îndeplini scopul «străjerului sfânt». Profeţia a urmărit ascensiunea și căderea marilor imperii ale lumii – Babilon, Medo-Persia, Grecia și Roma. Istoria s-a repetat cu fiecare dintre acestea, ca și în cazul popoarelor mai puţin puternice. Fiecare a avut perioada sa de încercare, fiecare a eșuat, și-a pierdut gloria, puterea și locul său a fost ocupat de altul.”[2]

Să luăm de pildă Babilonul. Predispoziţia către speculaţii religioase l-a condus către un marasm tot mai adânc de superstiţie și obscurantism. Babilonul ar fi putut să-L cunoască pe Dumnezeu. Într-adevăr, Domnul chiar l-a pus în contact cu poporul Său în timpul captivităţii acestuia din urmă. Dar Babilonul nu a reușit să vadă lucrările lui Dumnezeu în istorie.

Egiptul nu oferă o imagine mai bună. În ciuda epocii de glorie din perioada lui Akhenaton, când căutarea adevărului de către oameni i-a condus pe aceștia la ideea unei divinităţi supreme, politeismul practicat la rang înalt a ţinut Egiptul captiv. Preoţii puternici ai lui Amon din Teba au înăbușit încă din faza incipientă aspiraţiile religioase din epoca Amarna. La moartea lui Akhenaton, curtea s-a întors la Teba, iar ideile religioase ale lui Akhenaton nu au dat roade.

Pe de altă parte, istoria arată că „perioadele de graţie” ale lui Dumnezeu nu au fost lipsite de roade. În Persia, în secolul al VII-lea î.Hr., Zoroastru s-a remarcat printr-o viziune remarcabilă asupra adevărului religios. El a înlocuit afirmaţiile conflictuale ale politeismului persan cu credinţa în Ahura Mazda, zeul adevărului și al luminii. Zoroastrianismul a vorbit despre o confruntare prelungită în care forţele binelui vor prevala în cele din urmă, la judecata finală.

Rolul lui Dumnezeu în istorie poate fi recunoscut fără echivoc în profunzimea unei astfel de lumini și în strălucirea revelaţiei biblice. Ellen White, în perfectă armonie cu scriitorii biblici, a susţinut viziunea providenţială asupra istoriei: „În analele istoriei umane, dezvoltarea naţiunilor, creșterea și decăderea imperiilor apar ca dependente de voinţa și priceperea omului. Dar, în Cuvântul lui Dumnezeu, cortina este dată la o parte ca să vedem, în spatele, deasupra și dincolo de manifestările și contra-manifestările interesului uman, ale puterii și pasiunilor oamenilor, intervenţiile Celui milostiv, derulându-se în liniște, El împlinind cu răbdare sfaturile propriei Sale voinţe. Biblia ne dezvăluie adevărata filozofie a istoriei.”[3]

Istoria ca desfășurare a intervenţiei lui Dumnezeu

Eusebiu (cca 260-cca 340 d.Hr.), episcop al Cezareii și primul istoric al Bisericii creștine, a susţinut că firele disparate ale trecutului umanităţii ar putea fi ţesute într-un întreg semnificativ dacă istoria ar fi privită ca o pregătire pentru Evanghelie. Numai astfel incongruenţele istoriei, cu toate necazurile și cu toate speranţele neîmplinite, ar putea fi interpretate ca dobândind semnificaţie în cadrul unui plan divin. Luându-și principala sursă de inspiraţie din scrierile lui Pavel, Eusebiu a recunoscut în istorie un model inteligibil. Pentru el, istoria nu se desfășoară la întâmplare, ci către un scop ales de Dumnezeu.

Aceasta nu înseamnă că istoria dovedește intervenţia lui Dumnezeu în preocupările umane. Dar istoria, în marșul ei inevitabil către un scop divin, Îl descoperă pe Dumnezeu prin ochii credinţei, la fel cum natura, în toată frumuseţea și suferinţa ei, Îl descoperă pe Dumnezeu tot prin ochii credinţei. Providenţa supremă a lui Dumnezeu manifestată în istorie oferă suficiente dovezi pentru a justifica credinţa, deși niciodată acestea nu sunt atât de copleșitoare încât să o impună cu forţa. Astfel, istoria are sens pentru cel credincios, rămânând în același timp o enigmă dificilă pentru cel necredincios.

Manifestarea unei providenţe divine care ghidează cursul evenimentelor către un scop escatologic este cel mai bine resimţită atunci când o multitudine de factori sunt percepuţi ca aducându-și contribuţia la împlinirea unui scop divin în istorie. Astfel, Apostolul Pavel scrie despre „împlinirea vremii” ca moment critic când „Dar, la împlinirea vremii, Dumnezeu Şi-a trimis Fiul, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei ce sunt sub Lege, pentru ca noi să primim înfierea” (Galateni 4:4-5) . Momentul de apogeu din istoria răscumpărătoare nu a venit decât atunci când au fost îndeplinite condiţiile preliminare. Este posibil ca apostolul să fi avut în vedere împlinirea unei profeţii referitoare la timp precum cea din Daniel 9:24-27. Dar cu siguranţă că au existat mai mulţi factori care au concurat la „împlinirea vremii”. O serie de tendinţe istorice pregăteau deja calea pentru venirea lui Mesia: unificarea lumii antice care a urmat victoriilor decisive ale lui Alexandru (336-323 î.d.Hr.); răspândirea limbii și ideilor grecești din Grecia până la graniţele Indiei; o limbă și o cultură comune, creând un „sat global”; și răutatea crescândă a naturii umane care reclama imperios eliberarea.[4]

Când Imperiul roman a absorbit lumea vorbitoare de limbă greacă, talentul roman în jurisprudenţă și administraţie teritorială a impus ordine și siguranţă în interiorul graniţelor sale. Stăpânirea romană a facilitat, de asemenea, dezvoltarea comerţului și a construit o reţea de drumuri în acest sens. Navigarea pe Marea Mediterană a devenit mult mai sigură prin eliminarea propriu-zisă a pirateriei.

Un alt factor referitor la „împlinirea vremii”, care a facilitat diseminarea Evangheliei, l-a constituit omniprezenţa diasporei evreiești. Negustorii și sinagogile evreiești se găseau în majoritatea marilor orașe ale Imperiului roman. Sinagogile au atras mulţi cetăţeni temători de Dumnezeu, impresionaţi de credinţa monoteistă a evreilor și de standardele lor morale înalte, care contrastează cu cele ale neamurilor. Acești prozeliţi, deja familiarizaţi cu învăţăturile Vechiului Testament, s-au lăsat mult mai ușor convinși să îmbrăţișeze mesajul creștin, așa cum arată clar cartea Faptelor apostolilor.

Faptul că un singur factor istoric ar putea favoriza impunerea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ nu are multă forţă persuasivă în sine. Dar când mai mulţi factori, așa cum au fost enumeraţi mai sus, converg în aceeași direcţie, scepticismul începe să pară nejustificat.

Reforma în contextul providenţei divine

Un alt eveniment important, cu consecinţe uriașe pentru istoria religioasă, a fost Reforma Protestantă din secolul al XVI-lea. Și aceasta poartă însemnele călăuzirii divine a procesului istoric în desfășurare. Tendinţele pregătitoare au conlucrat pentru a asigura succesul acţiunii de reformă – un succes greu de imaginat în secolele precedente. Pot fi ușor identificate cinci astfel de tendinţe:

1. Feudalismul pierdea controlul asupra vieţii economice din Europa de Vest. Odată cu înflorirea orașelor și cu rolul tot mai semnificativ al acestora în viaţa politică, în paralel cu scăderea influenţei agriculturii, feudalismul pierdea treptat teren, iar oamenii au căpătat mai multă libertate să-și determine destinul atât în viaţa politică, cât și în sfera religioasă.
2. Monarhii aflaţi la putere în Franţa, Anglia și Spania preluau autoritatea în confruntarea cu lorzii feudali și cu biserica. Se manifesta o nemulţumire tot mai mare privind amestecul bisericii în treburile statului. Structura de stat a început să respingă din ce în ce mai mult tendinţa curiei papale de secătuire a resurselor sale.
3. Așa-numitele concilii reformatoare din Konstanz (1414-1418) și Basel (1431-1449) au eșuat în încercarea lor de a reforma o papalitate recalcitrantă, iar pretenţiile contradictorii de legitimitate ale diferiţilor pretendenţi pentru tronul papal – la un moment dat erau trei papi rivali – au contribuit în mare măsură la pierderea prestigiului papal. Autoritatea de lider a unui papă precum Inocenţiu al III-a a devenit un aspect istoric.
4. Renașterea, manifestată mai întâi în Italia și mai târziu în toată Europa de Vest, cu admiraţia sa pentru bogăţiile civilizaţiei grecești și romane și cu mottoul său „înapoi la origini”, a încurajat studiul surselor creștine. Biblia și literatura patristică au început să fie studiate mai mult ca oricând și au scos în evidenţă discrepanţa dintre religia biblică și distorsiunile pe care aceasta le-a suferit în Evul Mediu. Scriitori precum Erasmus au militat pentru o reformare a bisericii ca organism unitar, atât la nivelul „capului”, cât și al „membrelor”.
5. Invenţia tiparului de către Gutenberg (cca 1450) a făcut ca tot mai multe cărţi, în special Biblia, să ajungă la oamenii obișnuiţi. De exemplu, înainte de 1500, erau disponibile doar 92 de ediţii ale Bibliei Vulgata. Tipografia mobilă a lui Gutenberg a făcut ca cele 95 de teze ale lui Luther să ajungă în toată Europa de Vest.

Convergenţa acestor tendinţe și a altora similare a pregătit calea pentru succesul Reformei protestante. Și oare nu sugerează acest lucru intervenţia călăuzitoare a Providenţei divine în treburile naţiunilor, îngăduind totodată luarea unor decizii individuale? O astfel de viziune, mai bună decât oricare alta, devine atrăgătoare pentru cercetătorii imparţiali ai istoriei. Desfășurarea evenimentelor poate părea lentă pentru omul obișnuit, „dar, la fel ca stelele în vastul circuit al traseului lor prestabilit, scopurile lui Dumnezeu nu cunosc nicio grabă și nicio întârziere”.[5]

Istoria păstrează un caracter tragic, deoarece înstrăinarea omului de Dumnezeu nu poate fi surmontată doar prin intervenţie divină. Unele tragedii îngrozitoare, cum ar fi regimuri tiranice monstruoase sau genocide de proporţii, nu vor fi niciodată pe deplin înţelese de oamenii aflaţi de această parte a Judecăţii finale. Deși tragică, istoria – chiar istoria seculară – face parte dintr-un plan mai general. Dumnezeu le oferă fiinţelor umane libertatea de a alege și de a acţiona, chiar împotriva voinţei Sale.

Istorie, biserică și libertate

Istoria nu este nici lipsită de sens, nici inconsecventă. Chiar dacă prezenţa divină în procesul istoric este învăluită în mister, sunt evidente suficiente manifestări ale grijii lui Dumnezeu pentru a face credibilă viziunea biblică. Dintre aceste indicii, niciunul nu este la fel de semnificativ ca planul răscumpărător al lui Dumnezeu la cruce. Ancorată în istorie, viaţa lui Iisus Hristos face ca toată istoria să dezvăluie existenţa unui plan providenţial.

Tragediile istoriei sunt rezultatul luptei umane pentru afirmarea de sine. Acestea nu ar trebui să ne facă orbi faţă de dovezile unei providenţe supreme. Prin urmare, misiunea bisericii ca vestitor al răscumpărării capătă un sens special. Dar această misiune ar fi îngreunată dacă nu ar exista libertatea oamenilor de a face alegeri spirituale.

Prin urmare, fiecare manifestare de progres către o mai mare libertate politică și religioasă devine o dovadă a intenţiei divine de a crea cel mai bun climat pentru o decizie creștină autentică. În arena deciziilor morale, istoria trebuie să ne ofere întotdeauna un climat de libertate. Prin providenţa Sa călăuzitoare, Dumnezeu acţionează pentru păstrarea și extinderea zonelor de libertate. A inversa această tendinţă ar însemna să contracarezi scopul Său răscumpărător.

Unii învăţaţi au susţinut o viziune deterministă asupra istoriei, ca și cum un eveniment ar urma altuia într-un lanţ de conexiuni cauzale, deloc diferit de lanţul cauză-efect care funcţionează în natură. Dar, după cum afirmă Isaiah Berlin, „dovezile unui determinism aprofundat nu ne sunt la îndemână.”[6] Dacă ar fi fost așa, legile cauzalităţii istorice ar fi fost descoperite cu mult timp în urmă.

Viziunea biblică asupra istoriei respinge determinismul deoarece subminează responsabilitatea personală, de bază pentru înţelegerea biblică a omului ca agent moral liber. De asemenea, această viziune respinge ideea că istoria este complet indeterminată – că nu prezintă niciun model recunoscut. Opinia cea mai apropiată de perspectiva biblică este că istoria reflectă, deși slab, scopul etern al lui Dumnezeu.

Istoria și scopul etern al lui Dumnezeu

O ilustraţie simplă poate clarifica modul în care pot coexista libertatea umană și suveranitatea lui Dumnezeu. Imaginaţi-vă o navă plină de pasageri gata să plece către o destinaţie cunoscută doar de căpitan. Direcţia generală a navei în timp ce traversează oceanul este în controlul căpitanului. Acesta știe portul de destinaţie și cel mai bun traseu pentru a ajunge acolo. În același timp, pasagerii de la bord sunt liberi să acţioneze și să se deplaseze după bunul plac, toţi beneficiind de suficient spaţiu personal. Controlul căpitanului în privinţa destinaţiei navei nu interferează cu relativa libertate a pasagerilor. Astfel, nava istoriei avansează sub îndrumare divină, în timp ce libertatea acordată îi permite fiecărei fiinţe umane să facă alegeri personale. Providenţa poate folosi oricare dintre numeroasele  alternative pentru a direcţiona succesiunea evenimentelor în conformitate cu un plan ceresc. Această îndrumare divină este, desigur, discretă, pentru a nu împiedica manifestarea libertăţii umane, pe de o parte, și pentru a nu priva fiinţa umană de necesitatea de a trăi prin credinţă, pe de altă parte. Deși nu este niciodată inoportună, providenţa divină este omniprezentă ca aerul pe care îl respirăm.

Există, desigur, istorici care nu îmbrăţișează nici viziunea deterministă, nici pe cea providenţială asupra istoriei. Când se confruntă cu un deznodământ neașteptat al unei situaţii surprinzătoare, ei nu au altă variantă decât să apeleze pla „coroborarea fortuită a factorilor care ţin de noroc”. Dar pentru ca un istoric să introducă șansa sau accidentul ca principiu explicativ înseamnă că acesta renunţă la orice cunoaștere a cauzei reale.

Speculaţiile asupra eventualilor „dacă” ai istoriei sunt sterile, cu excepţia faptului că subliniază elementul contingenţei specific istoriei. Uneori, evenimentele pot părea a fi nesemnificative. Dacă nu ar fi plouat în dimineaţa bătăliei de la Waterloo, artileria lui Napoleon ar fi evoluat în avantajul său, iar înfrângerea s-ar fi transformat în victorie. Creștinul înlocuiește „providenţa” cu „noroc” sau „ghinion” și susţine că providenţa divină funcţionează pentru a reuni alternativele adecvate, astfel încât să producă cel mai bun rezultat coerent cu planul divin.

Harris Harbinson, fost profesor de istorie la Universitatea Princeton, rezumă bine punctul de vedere creștin: „Acolo unde materialiștii pot vedea un simplu proces care se derulează în orb, acolo unde raţionaliștii văd progrese evidente, creștinul va fi conștient de manifestarea providenţei – o susţinere divină atât în luarea unor decizii conștiente, cât și în manifestarea rezultatelor neintenţionate ale istoriei, un scop parţial dezvăluit și parţial ascuns, un destin religios în sensul cel mai profund al cuvântului, în care libertatea umană și îndrumarea divină se completează reciproc într-un fel misterios.[7]

Siegfried J. Schwantes (doctor, Universitatea Johns Hopkins), născut în Brazilia, a predat Istorie bisericească în mai multe instituţii de învăţământ și a scris volumul The Biblical Meaning of History, Pacific Press Publ. Assn., Mountain View, California, 1970.

Traducere de: Emanuela Jalbă-Șoimaru