Durerea care vindecă

În planul sănătăţii și al bunăstării, există puţine lucruri care să întruchipeze principiul „nu există niciun câștig dacă nu există durere” așa cum îl întruchipează revigorantele băi cu gheaţă. Practica nu e deloc comodă – o îndepărtare abruptă de confortul pe care îl aduc dușurile cu apă caldă –, dar tocmai disconfortul pe care îl provoacă pare să fi atras amatori din lumea întreagă.

Există multe practici neplăcute și incomode, dacă nu chiar dureroase, de care oamenii sunt atrași – post, meditaţie, saună, exerciţii fizice –, iar întrebarea este ce anume îi determină să iasă din zona de confort.

Dacă citești aceste rânduri, cel mai probabil trăiești într-o societate în care plăcerea este foarte la îndemână. Avem acces la mâncare, la medicamente, la cumpărături, social media, muzică, alcool, pornografie, jocuri, filme (și câte altele!) în orice moment ne dorim. Cu toate acestea, suntem în permanenţă nemulţumiţi cu ce avem. O realitate paradoxală, care nu doar că afectează starea noastră generală, dar îi conduce pe mulţi spre lucruri despre care știu că nu sunt bune, dar la care nu se pot abţine să nu ajungă.

„Motivul pentru care suntem cu toţii atât de nefericiţi poate fi tocmai acela că evităm cu obstinaţie nefericirea.”

Mai mulţi oameni suferă astăzi de depresie și anxietate (sau dezvoltă diferite dependenţe) decât în urmă cu câteva decenii, în pofida perioadei de prosperitate economică, libertate, progres tehnologic și medical pe care o trăim.

„Motivul pentru care suntem cu toţii atât de nefericiţi poate fi tocmai acela că evităm cu obstinaţie nefericirea. (…) Omul, căutătorul suprem, a răspuns prea eficient provocării de a căuta plăcerea și de a se sustrage durerii. Prin urmare, am transformat lumea dintr-un tărâm al lipsei într-unul al abundenţei copleșitoare. Iar efectul este că avem nevoie de mai multe recompense pentru a simţi plăcerea și de mai puţine răni pentru a simţi durerea”, declară psihiatrul Anna Lembke, autoarea cărţii Generaţia dopaminei. Cum să găsim echilibrul într-o lume a plăcerilor.

Din punct de vedere neurologic, avem nevoie să trăim atât durerea, cât și plăcerea, susţine Lembke. Înainte de 1900, profesioniștii din domeniul medical credeau că este sănătos să experimentăm un anumit nivel de durere. În secolul XIX, medicii au ezitat să adopte anestezia generală în intervenţiile chirurgicale, convinși fiind de rolul durerii în stimularea răspunsului imunitar și cardiovascular și în accelerarea procesului de vindecare.

Curs intensiv despre creier

Una dintre descoperirile cele mai interesante din domeniul neuroștiinţei este aceea că plăcerea și durerea au același centru în creierul nostru și funcţionează în echilibru. Dacă facem ceva care ne place, balanţa se înclină într-o parte, pe când un stimul care ne provoacă durerea o înclină în partea opusă.

Balanţa tinde să rămână în echilibru, ca urmare a unui proces numit homeostazie. Creierul va depune mari eforturi să contracareze dezechilibrul. Astfel, dacă facem un lucru care ne produce plăcere, cum ar fi să ne răsfăţăm cu o bucată de ciocolată ori să petrecem timp pe reţelele de socializare, balanţa înclină spre partea plăcerii, iar creierul secretă dopamină. Atunci când o persoană este implicată într-o activitate (sau consumă un drog) care duce la eliberarea unei doze mari de dopamină, nivelul de dopamină va scădea în scurt timp. Urmează deprimarea, starea de „mahmureală” și dorinţa puternică de a repeta activitatea care a produs plăcerea.

Atunci când o persoană este implicată într-o activitate care duce la eliberarea unei doze mari de dopamină, nivelul de dopamină va scădea în scurt timp.

Soluţia cea mai ușoară este să continuăm, dar problema este că avem nevoie de tot mai mult pentru a simţi același nivel de plăcere. După cum explică Lembke, „expunerea repetată la stimulul care duce la eliberarea de dopamină nu doar că nu ne mai propulsează spre același vârf al plăcerii, dar balanţa va înclina mai slab și pentru mai puţin timp spre zona de plăcere și ulterior mai puternic și mai îndelungat spre durere”.

Probabil că mulţi dintre noi știm deja cum este să reziști tentaţei de a stoarce plăcere dintr-un comportament sau obicei care oferă tot mai puţin din ce eram obișnuiţi să primim. Putem deveni chiar excesiv de concentraţi pe gestionarea poftelor noastre, confruntându-ne astfel cu simptomele universale ale sevrajului: anxietate, iritabilitate, insomnie și gânduri intruzive. Doar dacă am mai putea merge încă o dată în locul care ne-a recompensat cu plăcere – gândim noi, sperând că vom atinge din nou acea culme a satisfacţiei – și apoi ne vom continua viaţa. În multe cazuri, revenirea la obiceiul nociv nu este „condusă de căutarea plăcerii, ci de dorinţa de a atenua suferinţa fizică și psihologică generată de sevrajul prelungit”, afirmă neurologul George Koob.

Vestea bună este că, dacă nu cedăm acestei tentaţii și lăsăm timpul să treacă, dopamina va reveni la nivelul ei obișnuit, iar din acel moment va fi mai ușor să ne găsim plăcerea în lucrurile simple, de zi cu zi: o cină gustoasă, un apus de soare, întâlnirea cu un prieten, o plimbare sau pregătirea unui ceai.

Durerea care se tratează cu durere

Există o ramură a știinţei agreată de psihiatri și neurologi care sugerează că un anumit grad de durere ne poate ajuta atunci când luptăm cu dependenţele. Acest principiu este cunoscut sub numele de hormeză (hormesis), ce provine din grecescul hormáein („a pune în mișcare, a impulsiona, a incita”). Există efecte benefice ale administrării, în doze mici sau moderate, a unor stimuli dureroși, precum frigul, căldura, expunerea la razele UV, restricţiile alimentare și exerciţiile fizice.

Lembke este doar unul dintre psihiatrii care prescriu diverse forme de stres hormetic (inclusiv scufundarea în apă rece) pacienţilor care se luptă cu dependenţele și sevrajul. „Organismul răspunde la apa rece reglând nivelul neurotransmiţătorilor care ne dau o stare de bine, precum dopamina, serotonina și norepinefrina, ca o modalitate de a compensa”, susţine psihiatrul.

Există efecte benefice ale administrării, în doze mici sau moderate, a unor stimuli dureroși, precum frigul, căldura, restricţiile alimentare și exerciţiile fizice.

Cercetătorul Kenneth Kishida este pasionat de excursiile pe trasee accidentate, unde se spală cu apă rece și se confruntă cu mulţi alţi factori de stres, deoarece a constatat că se întoarce din aceste drumeţii cu o stare de spirit mai bună și cu o voinţă mai puternică.

Istoria medicinei abundă de exemple de utilizare a durerii pentru a trata durerea. „Așa numitele terapii eroice” au inclus ventuzele, cauzarea de bășici sau moxibustia (metodă de tratament care utilizează materiale vegetale combustibile aplicate la suprafaţa corpului). În secolul XX, folosirea acestor proceduri s-a redus, pe măsură ce a fost introdusă terapia cu medicamente. Cu toate acestea, interesul pentru terapiile care tratează durerea cu durere a reapărut recent.

Experţii sugerează câteva remedii pentru persoanele care se confruntă cu diminuarea nivelului de dopamină ca urmare a dependenţelor pe care le au. Ceea ce funcţionează cel mai bine este renunţarea la comportamentul nociv, fie că e vorba de o întrerupere bruscă, fie de o diminuare a acestuia în timp. De asemenea, o soluţie eficientă este aceea a „inhibării durerii mai mari cu o durere mai mică”, punctează Lembke.

Ceea ce nu înseamnă că ar trebui să ne lovim de ciment, să ne facem tăieturi pe corp sau să ne epuizăm cu exerciţii fizice. Înseamnă, în schimb, să facem lucruri provocatoare din punct de vedere fizic, psihologic sau emoţional și care se soldează cu un rezultat pozitiv. O multitudine de practici antice și moderne pot reprezenta un catalizator pentru vindecare și bunăstare: băile cu apă rece, exerciţiile fizice, postul, meditaţia, terapia prin saună, angajarea într-o nouă interacţiune socială, confruntarea cu un lucru de care ne este frică, mărturisirea adevărului, confesarea în faţa cuiva sau o activitate care să ne provoace intelectual, cum ar fi cititul despre un subiect pe care nu îl înţelegem.

Participarea la activităţi care ne provoacă transmite corpului mesajul că există undeva un prejudiciu, iar acesta va începe să producă mai multă dopamină pentru a reveni la starea de homeostazie. Dopamina pe care ne-o oferă acest gen de activităţi durează adesea mai mult timp decât cea produsă de lucrurile despre care tindem să credem că ne vor oferi un nivel maxim de plăcere, deși în realitate ele ne lasă cu un deficit de dopamină.

Scufundarea în apă rece crește dopamina cu 250%; are loc o eliberare prelungită de dopamină, nivelul ei menţinându-se ridicat timp de câteva ore.

Băile cu gheaţă reprezintă doar un exemplu al modului în care un disconfort temporar poate aduce beneficii profunde pentru corp și minte. Această terapie a persistat de-a lungul secolelor în diferite culturi, de la scufundările sub gheaţă ale nordicilor la îmbăierea în izvoarele termale pe care o practică japonezii (ritualurile onsen) sau la băile pe care le fac în propria curte celebrităţi care postează apoi imaginile pe reţelele de socializare.

Nu e surprinzătoare viralizarea acestei practici, având în vedere multiplele ei beneficii, printre care se numără ameliorarea stării de spirit, creșterea clarităţii minţii, îmbunătăţirea circulaţiei sângelui sau stimularea imunităţii. Potrivit studiilor, scufundarea în apă rece crește dopamina cu 250%; are loc o eliberare prelungită de dopamină, nivelul ei menţinându-se ridicat timp de câteva ore.

Citește și: Cum recunoști dependenţa de internet la copii și tineri

Exerciţiile fizice sunt un alt exemplu. Chiar și puţinele persoane care sunt pasionate de exerciţiul fizic au momente în care sunt lipsite de chef sau prea epuizate și cu febră musculară. Există însă dovezi copleșitoare legate de cumulul de efecte pozitive pe care le au exerciţiile fizice, iar absenţa lor poate crește riscurile de mortalitate. Ele nu doar că influenţează starea de spirit, procesele cognitive, energia și somnul, dar reduc și probabilitatea instalării unei dependenţe și ajută persoanele care suferă de o dependenţă să stopeze sau să reducă respectivul comportament.

Durerea și ieșirea din zona de confort

Trăim într-o lume în care suntem expuși frecvent la stimuli care induc dopamina. Cultura noastră ne încurajează să alergăm după ei și adevărul este că sunt atât de ușor de accesat încât abia dacă trebuie să ne ridicăm de pe canapea. Cu toate acestea, în goana noastră după plăcere, se pare că tot ce am reușit să facem a fost să ne agravăm durerea.

Dacă ne dorim o viaţă în care să putem culege plăcerea din momentele obișnuite, de zi cu zi, ar fi util să renunţăm din când în când la lucrurile care ne fac să ne simţim bine. Studiile arată că există beneficii în urma acelor scufundări în apă rece care ne fac să ne simţim pielea împunsă de zeci de săgeţi sau a posturilor care ne testează voinţa. Într-o lume saturată de conceptul self-care, poate că sună contraintuitiv să te supui în mod voluntar unei forme de stres, dar cu toţii putem depune mărturie că durerea pregătește terenul pentru plăcere, fie că este vorba de o stare de spirit mai bună după o rundă de exerciţii fizice, de o minte limpede după o baie rece sau de redobândirea vigorii după o perioadă de boală.

Așadar, pentru cei care se străduiesc să scape de sub controlul unei dependenţe, căutarea durerii în locul plăcerii s-ar putea dovedi de folos. Este adevărat că eliberarea de dependenţă presupune cu mult mai mult decât băi cu gheaţă sau reprize de alergare, însă întotdeauna putem începe de undeva. Așa cum concluzionează Lembke, „căutarea durerii este mai dificilă decât căutarea plăcerii. Ea contravine reflexului înnăscut de a evita durerea și de a vâna plăcerea și îngreunează sarcinile noastre cognitive. Trebuie să ne amintim că vom simţi plăcere în urma durerii, pentru că noi suferim de o amnezie remarcabilă când vine vorba de acest adevăr.”

Zanita Fletcher este life coach, scriitoare și editor asistent la revista Semnele timpului Australia. Ea scrie din Gold Coast, Queensland, Australia. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.