Edson White | Educaţia între predare și trădare

În 1867, când Edson White avea 18 ani și lucra la tipografia adventistă din Battle Creek, a avut o discuţie cu domnul Bell, care avea să-l redefinească.

„Domnule, mie gramatica mi se pare foarte grea“, a mărturisit Edson după ce a aflat că interlocutorul său este învăţător la o școală primară. Stăteau amândoi lângă o grămadă mare de lemne pe care domnul Bell trebuia să o termine de tăiat. Dascălul și-a sters cu mâneca traspiraţia de pe frunte și a răspuns privind în ochii curioși ai băiatului: „Dacă este bine predată, gramatica poată fi cea mai interesantă materie din lume.“ Edson a ascultat cu uimire cuvintele acestea și, încântat de perspectivă, l-a întrebat pe noul său prieten, cu politeţea cuvenită: „Domnule, nu aţi vrea să ne arătaţi și nouă diseară, cum poate fi gramatica atât de frumoasă?“ și se ridică privind spre ușa tipografiei de unde tocmai ieșise și unde trebuia să se întoarcă la lucru. „Cu plăcere“, i-a spus Domnul Bell, ridicându-se, la rândul său, pentru a termina de tăiat porţia de lemne pentru ziua aceea, „vă aștept aici după ce vă terminaţi lucrul“.

Edson White nu avea nicio educaţie formală și tot ce știa învăţase de la mama sa, Ellen, sau de la James, tatăl său. El și alţi băieţi de seama lui erau angajaţi la tipografie fără să fi absolvit vreo școală, și asta fie pentru că părinţii nu aveau încredere în sistemul public de școlarizare, fie pentru că socoteau că e mai urgent să lucreze pentru Dumnezeu. Cu toate acestea, Edson și prietenii lui visau, uneori, la cât de frumos ar fi să înveţe meșteșugul literelor de cerneală, al vorbelor cu tâlc și al calculelor grele. Întâlnirea din acea după-amiază avea să-i redefinească lui Edson ţintele și drumul în viaţă.

Începuturi nebăgate în seamă

Domnul Bell, învăţătorul, pe numele lui întreg Goodloe Harper Bell, avea 34 de ani și venise la Battle Creek să se trateze, auzind de faima centrului de sănătate adventist din localitate. În programul de recuperare era inclusă și munca fizică, așa că în ziua aceea era însărcinat să spargă lemnele pentru cazanul de apă caldă. Astfel l-a întâlnit pe Edson White care tocmai se ridicase de la masa de lucru a tipografiei pentru o scurtă plimbare în curte și care, politicos din fire, intrase în vorbă cu el.

Bell preda de la 19 ani, de când murise tatăl său. În adolescenţă, studiase o vreme la Colegiul Oberlin, recunoscut pentru principiile sale reformatoare, dar decesul tatălui l-a împiedicat să rămână acolo pentru finalizarea studiilor. Îl căuta în mod sincer pe Dumnezeu și întâlnirea cu adventiștii l-a făcut să se gândească serios la Biblie și la nevoia unei credinţe modelate cu consecvenţă după textul sacru al Bibliei. Așa că propunerea lui Edson i s-a părut de-a dreptul providenţială.

În seara aceea, profesorul Bell a ţinut prima lecţie, iar băieţii au fost captivaţi de stilul simplu și deschis al profesorului, promiţându-i că vor veni în fiecare seară să înveţe împreună cu el tainele gramaticii. Și așa au făcut. Puţin își dădeau seama cei doi interlocutori că discuţia lor va pune bazele unui sistem educaţional care se va răspândi în toată lumea, reușind în doar câteva zeci de ani să devină unul dintre cele mai dezvoltate sisteme educaţionale confesionale la nivel mondial.

În doar câteva generaţii, micuţa comunitate în care tânărul Edson voia să înveţe a ajuns să deţină unul dintre cele mai dezvoltate sisteme private de educaţie din lume. Interesul lui Edson a devenit emblematic pentru mii de băieţi și fete din toate colţurile lumii, iar dedicarea lui Bell, secretul pentru succesul acestui demers.

O analiză a debutului acestui proiect adâncește paradoxul succesului său actual. În afară de Bell, care tocmai intrase în rândurile Bisericii Adventiste, nu erau mulţi adventiști cu o carieră didactică sau cu o educaţie avansată. Chiar dacă unii aveau cunoștinţe nebănuit de vaste pentru niște fermieri autodidacţi, (despre John Andrews se spune, de exemplu, că avea cunoștinţe temeinice de greacă și ebraică, și putea reproduce din memorie întregul Nou Testament și o mare parte din Vechiul Testament), totuși nu aveau experinţa pedagogică necesară coordonării unui asemenea proiect. Și totuși, în 1872, Bell pornea împreună cu 12 elevi prima școală sponsorizată de biserică. Demersul din 1867 le arătase că se poate, doar că trebuiau găsite fondurile pentru a susţine un astfel de vis îndrăzneţ. După 140 de ani, Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea a ajuns să aibă școli de calitate în 145 de state ale lumii.

Nebănuitele reţete ale succesului

Pentru a înţelege ce a stat la baza acestei dezvoltări notabile în istoria pedagogiei, trebuie analizat mai întâi contextul în care s-a format filosofia adventistă a educaţiei.

La începutul secolului a XIX-lea, conducătorii mișcărilor de trezire spirituală din America începuseră să acorde tot mai multă importanţă sistemului educaţional. Tradiţia marilor Universităţi americane Harvard și Yale era catolică – studenul trebuia să înveţe o anumită programă bine stabilită fără posibilitatea de a opta pentru un curs sau altul, ceea ce îi limita libertatea de dezvoltare intelectuală. Ei au vorbit împotriva obiceiului de a acorda diplome și premii pentru cei mai buni elevi în cadrul unor festivităţi fastuoase, încurajând, astfel, accenturarea inegalităţii și a orgoliului individual. Horace Mann, renumitul educator și scriitor, părintele școlii publice americane, spunea: „Am susţinut și susţin că este cu totul necreștin să așezi doi copii într-o asemenea relaţie încât unul să piardă pentru ca celălalt să câștige. În felul acesta, ceea ce elevul câștigă intelectual, pierde, da, de o sută de ori în plan moral.“[1]

De asemenea, sub influenţa ideilor promovate de reformatorul în probleme de alimentaţie Sylvester Graham, ceilalţi reformatori au recunoscut importanţa unui stil de viaţă sănătos, cerând evitarea alcoolului și a cafelei, ba chiar recomandând adoptarea unui stil de alimentaţie vegetarian.

Emblematic pentru acest curent este Colegiul Oberlin, care fusese înfiinţat în 1833 și care și-a câștigat faima de a fi primul colegiu din SUA unde au fost admise fetele și negrii. Întreaga programă școlară fusese gândită ca o replică la sistemul tradiţional catolic de educaţie, oferindu-i elevului posibilitatea să deprindă o gamă foarte largă de cunoștinţe practice, promovând principiul libertăţii și al independenţei în materie de conștiinţă și convingeri religioase.

Colegiul Oberlin a renunţat însă treptat la multe dintre ideile reformatoare, dar adventiștii au preluat modelul și l-au dezvoltat sub infl uenţa uneia dintre fi gurile importante ale adventismului din epoca respectivă, Ellen White, oferind o replică viabilă la sistemul tradiţional de educaţie.

Filosofia adventistă despre educaţie nu s-a concentrat doar pe câștigul academic al elevului, ci a căutat oferirea unor mijloace prin care educaţia să se facă holistic. Astfel, școlile adventiste au fost interesate să dezvolte potenţialul maxim al fi ecărui elev, atât în domeniul intelectual, cât și în cel practic sau social.

Folosind Biblia ca punct de reper, aceste școli confesionale le-au oferit elevilor un cadru în care să caute excelenţa, atât în plan personal, cât și în relaţia cu colegii, au încurajat un stil de viaţă sănătos, bazat pe acitvitate fizică regulată și alimentaţie vegetariană și au implicat elevii în multe activităţi extrașcolare utile, pentru acumularea de experienţă și pentru perfecţionare în diverse abilităţi practice.

Drumul nu a fost și nici nu putea fi întotdeauna ușor. Colegiul Battle Creek, de exemplu, a trebuit închis pentru o vreme, după 10 ani de la deschidere, și aceasta pentru că programa ajunsese să fie o „trădare filosofică“[2] – studenţii de la profilul principal erau nevoiţi să aloce între 4 și 6 ani studiului autorilor greci antici și foarte puţin materiilor care îi pregăteau cu adevărat pentru viaţă. În 1883, colegiul s-a redeschis cu o grijă mult mai mare pentru principiile evanghelice de la care pornise, reușind să devină un model de succes. Până în prezent, idealul de a oferi o replică unui sistem educaţional care favorizează dependenţa și orgoliul continuă să reprezinte marea provocare a sistemului de educaţie adventist.

Printre rânduri

Edson White a ajuns, în cele din urmă, editor. În 1894, a construit celebrul Morning Star, vasul dotat cu o mică presă de tipărit, o cameră obscură pentru fotografii, o capelă și câteva dormitoare pentru el și colaboratorii săi. Cu acest vas a călătorit pe Missisippi pentru a educa și evangheliza populaţia de culoare. În doar 5 ani, a reușit să înfiinţeze 50 de biserici și numeroase școli.

Te-ar putea interesa și: Educaţie creștină pentru copii. Cum îl înveţi pe copil să se roage?