Egipt și Babilon. Fără intermezzo

În istoria biblică a poporului Israel, aceste nume evocă două perioade de robie cum nu se poate mai diferite.

Comasaţi într-un ghetou, controlaţi demografic prin uciderea pruncilor, folosiţi la munci aproape imposibile, bătuţi și stigmatizaţi, evreii au cunoscut în timpul robiei egiptene una dintre cele mai dificile perioade ale existenţei lor. Când Moise îi smulge faraonului acordul ca evreii să părăsească Egiptul, nimeni nu a rămas în urmă. Ieșirea din Egipt a marcat finalul unei epoci pe care evreii nu au uitat-o niciodată. Secole mai târziu, robia babiloniană s-a încheiat diferit. Doar o parte a evreilor aduși cu forţa în Babilon și-au dorit să plece înapoi în ţara natală.

„Robii” își construiseră case în Babilon și începuseră să fie asimilaţi de cultura și civilizaţia babiloniană. Unii au ocupat chiar funcţii administrative în imperiu și mulţi posedau suficiente resurse încât să-și poată permite donaţii pentru cei care plecau să reconstruiască ţara natală.

România creștină s-a eliberat cu 30 de ani în urmă de un regim comunist ateist ale cărui practici opresive evocă robia egipteană. În ultimii ani însă, bisericile vorbesc despre un alt tip de agresiune – a marginalizării și ridiculizării sau a cufundării în subiectivism și misticism a credinţei creștine –, o ipostază contemporană a robiei babiloniene.

Ceea ce face remarcabilă perioada în care trăim este trecerea creștinismului de la un tip de confruntare la altul, într-un interval foarte scurt de timp. În vreme ce corpul principal al bisericilor este format din creștini educaţi să reziste agresiunii comuniste, noua formă de agresiune e complet diferită și eficientă. Vestea rea este că multe biserici resimt ca atare un declin. Vestea bună este că acest declin nu înseamnă mai mult decât un indiciu al nevoii de schimbare.

Creștinismul are nevoie să înţeleagă cu claritate noul context și pașii necesari pentru recâștigarea relevanţei care îi va consolida identitatea. Dar acești pași trebuie făcuţi fără să fie create falii între generaţii și mentalităţi. Cu cât va reuși să aducă mai mulţi credincioși în barca schimbării, cu atât mai convingătoare și relevantă va deveni orice biserică.

Norel Iacob este redactor-șef Semnele timpului.