Factori de care depinde îmbătrânirea de succes

Mai mult decât o încercare de a sfida vârsta și neputinţele ei, îmbătrânirea de succes este un proces în care se numără, dincolo de pierderi, beneficiile. Nu doar cele livrate de o genetică bună sau un stil sănătos de viaţă, ci și acelea generate de o perspectivă pozitivă asupra vieţii, chiar și când se apropie de asfinţit.

Una dintre dovezile greu de ignorat ale temerilor pe care le dezlănţuie îmbătrânirea este aceea că am creat o nouă etapă de viaţă, „vârsta a patra”, în încercarea de a amâna întâlnirea cu pierderile și suferinţele de pe ultima sută de metri a vieţii, scrie sociologul Anne Karpf.

De fapt, sunt studii care arată că tindem să împingem pragul bătrâneţii chiar dincolo de șansele noastre statistice de a-l atinge, punctează Karpf, amintind de rezultatele unui sondaj american, în care subiecţii (care aveau în jur de 50 de ani), au fost rugaţi să fixeze vârsta la care cred ei că începe bătrâneţea. Vârsta medie de la care ar debuta bătrâneţea a fost de 79,5 de ani, în creștere faţă de cea avansată în sondajele anterioare, și ceva mai mare decât speranţa medie de viaţă a americanilor (care a variat de la 78, 8 ani la 79,05 ani în intervalul 2019-2022).

În miezul aversiunii faţă de îmbătrânire se află preocupările cu privire la pierderile care însoţesc vârsta a treia (de la pierderea autonomiei la cea a rolurilor sociale), însă îmbătrânirea „reușită” sau „de succes” implică mai mult decât absenţa bolii sau dizabilităţilor – o spun cercetările mai mult sau mai puţin recente, precum și cei care străbat la pas drumul denivelat al bătrâneţii.

Cum arată îmbătrânirea de succes?

De-a lungul anilor, teoriile îmbătrânirii de succes au început să exploreze, dincolo de latura biologică și medicală a procesului și dimensiunea socială și psihologică.

Printre teoriile timpurii care au încercat să explice modul în care oamenii îmbătrânesc s-au numărat teoria activităţii și cea a dezangajării. Prima teorie a subliniat nevoia menţinerii rolurilor și activităţilor sociale  și în etapele târzii ale vieţii, compensând pierderea celor aduse de pensionare, de pierderea partenerului de viaţă sau de alte modificări substanţiale care intervin în viaţa vârstnicului. Teoria dezangajării s-a concentrat pe îngustarea universului social al adulţilor în vârstă, susţinând caracterul natural al acestei decuplări treptate de la viaţa social și emoţională.

Există o multitudine de căi de a aborda îmbătrânirea, iar grupul vârstnicilor este unul destul de eterogen.

În prezent, gerontologii consideră ambele teorii prea simpliste, fie pentru că încurajează o viziune negativă asupra bătrâneţii, fie pentru că se concentrează excesiv asupra unei vieţi active ca element definitoriu al îmbătrânirii reușite, scrie profesorul Kathryn Betts Adams. Cercetătorii se concentrează acum mai puţin pe formularea unei singure teorii a îmbătrânirii, înţelegând mai bine că există o multitudine de căi de a aborda îmbătrânirea și că grupul vârstnicilor este unul destul de eterogen, punctează Adams.

Pe măsură ce îmbătrânim, sentimentul că avem la dispoziţie un timp limitat se accentuează, iar noi tindem să ne selectăm cu mai multă stricteţe relaţiile în care (ne) investim emoţional, afirmă Laura Carstensen, autoarea teoriei selectivităţii socio-emoţionale. Pe de o parte, această selectivitate explică de ce vârstnicii au o reţea socială mai restrânsă decât adulţii mai tineri, iar pe de alta, reprezintă o strategie nu doar de menţinere a confortului emoţional, ci și de recâștigare a sentimentului de control, pe măsură ce se pierde controlul asupra multora dintre aspectele vieţii.

Abordarea clasică a îmbătrânirii de succes se concentrează asupra sănătăţii și funcţionalităţii fizice și cognitive a vârstnicilor, dar noile abordări (inclusiv cele care au sondat perspectivele subiective asuprsa îmbătrânirii) arată că o îmbătrânire reușită reprezintă un process de o complexitate încă puţin explorată.

Cercetătorii John Rowe și Robert Kahn au diferenţiat îmbătrânirea de succes de cea normală prin identificarea a trei elemente principale: absenţa bolilor și a dizabilităţilor, funcţionalitate cognitivă și fizică și o viaţă productivă și activă din punct de vedere social.

Studiile au arătat însă că puţini vârstnici reușesc să bifeze primele două condiţii. „Nu există centenari sănătoși, doar centenari autonomi”, a concluzionat un studiu efectuat pe centenari danezi, care a constatat că 60% fuseseră trataţi pentru afecţiuni cu grad ridicat de mortalitate. Bolile cardiovasculare erau prezente la 72% dintre subiecţi (în timp ce 54% aveau osteoartrită, 52% sufereau de hipertensiune arterială și 51% de demenţă), la un singur centenar fiind constată absenţa oricărei afecţiuni cronice.

„Nu există centenari sănătoși, doar centenari autonomi”, a concluzionat un studiu efectuat pe centenari danezi.

Un studiu care a urmărit de-a lungul a patru decenii sănătatea a peste 5.800 de indivizi a constatat că, între 54 și 85 de ani, doar 11% dintre subiecţii lotului investigat au reușit să evite boala și să își menţină funcţionalitatea fizică și cognitivă la un nivel ridicat. Urmărind un lot de bărbaţi sănătoși la vârsta de 70 de ani, un alt studiu a constatat că 77% au supravieţuit până la 85 de ani (34% dintre ei menţinându-și sănătatea), iar 24% au atins vârsta de 95 de ani (sub 1% dintre aceștia reușind să-și menţină sănătatea și funcţionalitatea fizică și cognitivă, așadar să se califice pentru o îmbătrânire reușită).

Modelul îmbătrânirii de succes este supus în continuare analizei cercetătorilor, care încearcă să-l rafineze și să-l extindă dincolo de dimensiunea biologică. Relativ puţine studii au cerut vârstnicilor o auto-evaluare a procesului lor de îmbătrânire, iar concluzia acestora a fost că majoritatea adulţilor în vârstă consideră că îmbătrânirea lor este una de succes, chiar dacă nu îndeplinesc criteriile obiective.

Între perspectiva știinţifică și cea profană cu privire la îmbătrânirea cu succes există o adevărată prăpastie, conchide neuropsihiatrul Dilip Jeste, subliniind că prima se concentrează pe eliberarea de boli și dizabilităţi, iar cea de-a doua se axează pe elemente psihosociale – adaptare, semnificaţie și conexiune.

Conceptul de îmbătrânire reușită este sărăcit de concentrarea pe absenţa bolii, spune cercetătorul Thomas Glass, subliniind nevoia de a afla mai mult despre lucrurile pe care le preţuiesc vârstnicii și despre propriile lor definiţii despre îmbătrânirea de succes.

Vârsta cronologică, vârsta subiectivă și bunăstarea

Vârsta subiectivă, care se referă la cât de tineri sau de bătrâni ne simţim, se intersectează în multe moduri cu bunăstarea noastră și poate fi o componentă importantă a îmbătrânirii de succes.

Ne simţim mai tineri decât vârsta noastră reală, a arătat un studiu din 2022, care a reliefat faptul că această tendinţă se accentuează pe măsură ce îmbătrânim. Colectând date de la persoane între 21 și 100 de ani, cercetătorii au observat că, în medie, vârsta subiectivă a indivizilor a fost mai mică cu 11,5 ani decât cea biologică și că o vârstă subiectivă scăzută s-a corelat cu o stare de sănătate mai bună, cu probabilitatea crescută a evaluării pozitive a propriei îmbătrâniri, cu un nivel mai înalt de optimism, speranţă, rezilienţă și curiozitate, dar și cu un percepţia unui sprijin social mai ridicat.

Persoanele vârstnice care se percep ca fiind mai tinere au un volum mai mare de substanţă cenușie în girusul frontal inferior și în girusul temporal superior, așadar creierul lor suferă mai puţine deteriorări, de altfel inevitabile în procesul îmbătrânirii.

Aproximativ 80% dintre oameni au tendinţa de a se simţi mai tineri decât sunt în realitate.

Aproximativ 80% dintre oameni au tendinţa de a se simţi mai tineri decât sunt, sub 10% percepându-se mai în vârstă decât arată calendarul, spune profesorul Yannick Stephan. Chiar dacă este dificil de stabilit cauza și efectul (oamenii se simt mai tineri pentru că sunt mai sănătoși sau starea robustă de sănătate îi determină să nu-și simtă vârsta?), medicii ar putea identifica persoanele mai expuse riscului de a dezvolta probleme de sănătate doar întrebându-și pacienţii care e vârsta pe care simt că o au, concluzionează profesorul.

Vârsta subiectivă mai tânără este un factor predictor bun al deteriorării mai puţin abrupte a sănătăţii, dar și un tampon împotriva stresului indus de modificările care intervin în starea de sănătate, au constatat cercetătorii germani.

„Copiii până la 3 sau 4 ani și-au însușit deja stereotipurile legate de vârstă ale culturii lor”, spune profesorul Becca Levy, autorul unui studiu care arată că vârstnicii cu perspectivă pozitivă asupra bătrâneţii au un risc mai scăzut de a dezvolta demenţă, chiar dacă există o predispoziţie genetică de a face boala. Persoanele de orice vârstă culeg beneficii de pe urma imaginilor pozitive cu privire la îmbătrânire, explică Levy.

Îmbătrânirea de succes și raportul pierderi-câștiguri

Viziunea optimistă asupra îmbătrânirii, care contabilizează mai degrabă câștigurile, nu este regula, ci mai degrabă excepţia în societatea occidentală, înţesată de stereotipuri negative cu privire la bătrâneţe, spune profesorul Susan Krauss Whitbourne.

Cu toate acestea, nu există drum spre o bătrâneșe reușită care să ocolească opiniile pozitive cu privire la această etapă a vieţii, punctează Whitbourne, explicând că nu este vorba de o perspectivă nerealistă, care să ignore părţile prea puţin roz ale vârstei a treia, ci de decizia de a te bucura și de a celebra plusurile vârstei mai degrabă decât a jeli pierderile care jalonează acest anotimp.

Încercând să identifice rolul combinat al vârstei subiective și al percepţiei legate de îmbătrânire asupra longevităţii, cercetătoarele germane Susanne Wurm și Sarah Schäfer au analizat datele despre 2.400 de subiecţi cu vârste între 40 și 85 de ani, care au fost urmăriţi pe o perioadă de 23 de ani.

A te percepe mai tânăr decât ești pare să influenţeze mai puţin durata vieţii tale decât „a crede că îmbătrânirea nu este «atât de rea»”, ci poate fi chiar o experienţă pozitivă.

Contrar așteptărilor, vârsta subiectivă nu a influenţat durata de viaţă a subiecţilor, însă persoanele care au asociat îmbătrânirea cu o perioadă a câștigurilor și a dezvoltării au avut o mortalitate de două ori mai mică decât cei care au privit bătrâneţea prin lentila pierderii.

Comentând rezultatele studiului, Whitbourne spune că a te percepe mai tânăr decât ești pare să influenţeze mai puţin durata vieţii tale decât „a crede că îmbătrânirea nu este «atât de rea»”, ci poate fi chiar o experienţă pozitivă.

A te bucura de ultimul buchet de clipe ale unei vieţi oricum scurte este, cu siguranţă, o provocare, pentru că ceea ce face în mod deosebit bătrâneţea indezirabilă este îngustarea spaţiului și a timpului: „ când viitorul  pur și simplu nu mai există, spaţiul vieţii se reduce până la dimensiunile unei celule de condamnat la moarte”[1], scrie eseistul Sever Voinescu.

Te-ar putea interesa și: Pentru o bătrâneţe care merită trăită

Răspunzând la întrebarea copilărească „mai e mult?”, scriitorul Alexandru Papilian observă că acest „mult” al bătrâneţii e dezosat de timp și de spaţiu și că, în același timp, fiecare zvon de nou, de început, de neînceput și fiecare gest de afecţiune al celor dragi e ca o perfuzie cu viaţă: „«Mai e mult-ul» vostru, dragii mei, îl face pe bătrân să mai trăiască”[2].

Și nu doar să mai trăiască. Ci să se bucure de tot ceea ce trăiește, nu ca un condamnat care își așteaptă din clipă în clipă sentinţa, ci ca un vizionar care vede tot mai limpede, pe măsură ce ochii i se înceţoșează, multul care i s-a pregătit dincolo de ceea ce pare a fi o ieșire definitivă din scenă.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.