Credință

Fără sens, dar nu și fără scop. Suferinţa transfigurată prin credinţă

todayJanuary 7, 2021 5

Background
share close

„Dacă Domnul este cu noi, de ce ni s-au întâmplat toate aceste lucruri?” – o întrebare pe care, de la Ghedeon încoace, au psalmodiat-o mii și mii de creștini striviţi de suferinţe cărora nu le-au putut desluși sensul.

Orice am crede despre suferinţă, teoria noastră este sever testată atunci când ajungem, fie mai devreme, fie mai târziu, în menghina ei. Iar acest lucru nu se întâmplă pentru că modelele teoretice n-ar avea rostul lor (ele slujesc ca o hartă care ne ajută să raportăm durerea noastră la experienţa umană în general și care ne indică modalităţi prin care îi putem face faţă), ci pentru că suferinţa are potenţialul de a eroda certitudinile și de a semăna confuzie.

Gânduri din epicentrul durerii

Și eu am pierdut ceea ce am iubit cel mai mult”, îi scria scriitorul creștin C.S. Lewis în 1963 omului de știinţă Thomas Van Osdall, care-și pierduse singurul copil într-un accident de mașină, cu un an înainte. Joy, soţia lui Lewis, a murit în 1960, iar dispariţia ei a modificat relieful vieţii scriitorului într-un mod pentru care, cel mai probabil, nimic nu-l pregătise. Se simţea dezgustat și dezamăgit de platitudinea cuvintelor prietenilor săi de altfel bine intenţionaţi și considera jalnice mesajele de simpatie primite, notează scriitoarea Jessica Mesman.

„Nu știi niciodată cât de mult crezi cu adevărat ceva până când adevărul sau falsitatea lui devin o chestiune de viaţă și de moarte pentru tine”, va scrie C.S. Lewis în cartea sa binecunoscută, Anatomia durerii.

De fapt, cartea nu s-a bucurat mult timp de atenţia mediului academic sau a publicului și a fost publicată sub pseudonim, probabil din cauza reticenţei cu care fanii apologeticii scriitorului ar fi primit o astfel de carte, arată scriitorul Nathan Brown. O carte a întrebărilor dificile, Anatomia durerii tratează același subiect ca și Problema durerii, scrisă cu două decenii înainte, dar prima este zămislită în miezul suferinţei profunde. Nu mai este o carte în care scriitorul luptă să apere logica credinţei, ci una în care se luptă să își menţină credinţa vie în miezul unei dureri copleșitoare;una în care, fără a nega răspusurile la suferinţă propuse în analiza din Problema durerii, ridică semne de întrebare legate de relevanţa întrebărilor în sine, observă Brown.

Chiar și așa, întrebările mustind de durere ale lui Lewis nu sunt deloc noi, ci pot fi regăsite în cartea Psalmilor sau în cartea lui Iov, scrie A. N. Wilson, unul dintre biografii scriitorului, care etichetează Anatomia durerii drept cartea cuiva care își păstrează credinţa în Dumnezeu, deși nu poate identifica în ceea ce i se întămplă dovada bunătăţii Lui.

Atunci când sensul suferinţei rămâne ascuns

Vorbim adesea despre suferinţă într-un mod abstract, dar coliziunea cu ea ne modifică drastic viziunea despre ea și despre viaţă, punctează Frank Hasel, director al Institutului de Cercetări Biblice din Silver Spring. În 2009, Hasel și-a pierdut soţia din cauza unui cancer agresiv. Ulrike avea doar 43 de ani, un stil de viaţă sănătos și era o profesoară apreciată de copii și de colegi. De fapt, abia se întorsese la locul ei de muncă, după ani în care s-a dedicat creșterii celor 3 copii. Și-a păstrat optimismul și credinţa în vindecare pe parcursul anului în care a luptat cu boala și a murit, în cele din urmă, împăcată cu Dumnezeu și cu deznodământul poveștii sale de viaţă. Dar dacă moartea a reprezentat eliberarea ei dintr-o suferinţă grea, ea fost și începutul luptei cu durerea unei pierderi de neînţeles pentru cei dragi.

Hasel povestește frânturi din lecţiile unei experienţe indicibile. Mai întâi, subliniază că tragedia dă naștere întrebărilor despre Dumnezeu și credinţă, și are chiar puterea de a distruge credinţa, dacă germenii îndoielii sunt lăsaţi să se dezvolte. De asemenea, tragedia te face refractar la platitudini și la răspusurile prefabricate. Familia lui Hasel a luat însă o decizie importantă: să trăiască, în ciuda întrebărilor fără răspuns, așa încât cei din jur să nu se îndoiască de dragostea lui Dumnezeu.

Cunoașterea noastră este imperfectă, chiar și în privinţa subiectelor pe care credem că le putem diseca și explica în detaliu, dar viaţa noastră trebuie trăită într-o manieră care să facă vizibilă bunătatea divină, explică Hasel.

Deși admite că poate fi insuportabil să suferi atunci când nici măcar nu vezi care e sensul suferinţei tale, Hasel crede că este esenţial să ne obișnuim să trăim cu întrebările la care nu avem răspuns.

Atunci când rostul suferinţei noastre rămâne ascuns, încă putem alege să ne lăsăm credinţa să strălucească, conchide Hasel. Cu atât mai mult cu cât știm că Dumnezeu nu se bucură să ne vadă suferind, după cum nu este nici Autorul durerii noastre. „Un vrăjmaș a făcut lucrul acesta” (Matei 13:28), spune Iisus în parabola neghinei, asigurându-și ascultătorii că va veni și ziua în care răul, ajuns la maturitate, va fi distrus pentru totdeauna.

Credinţa care supravieţuiește morţii

Deși avem destule motive să ne păstrăm credinţa, adevărul este că Dumnezeu nu ne-a spus totul despre cum funcţionează lucrurile în lumea noastră pervertită de păcat, notează scriitorul Nathan Brown într-o carte intitulată sugestiv De ce mă lupt să am credinţă. Până la urmă, lupta pe care o avem de dus este aceea de a crede că toate suferinţele care ne străpung aici și acum sunt trecătoare și că dincolo de ele se întrezărește un deznodământ chiar mai fericit decât cel creionat de așteptările noastre, punctează Brown.

Lumea aceasta, brăzdată de boală, de relaţii dezastruoase, de război, dezastre naturale sau moarte, nu e lumea care a ieșit din mâinile Creatorului, dar este o lume care încă mai conservă destulă frumuseţe și bunătate, încât să deslușim în ea atingerea iubitoare a Celui care a zidit-o. Despre dârele de frumuseţe ale lumii, perfecţiunea și schilodirea ei după ce omul și-a folosit greșit liberul arbitru am scris pe larg în articolul Paradisul, văzut din afară.

De altfel, în timpul vieţii sale pe pământ, Iisus și-a arătat interesul faţă de cei mai slabi și mai vulnerabili dintre semenii săi, pentru cei pe care i-a numit aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei. Această preocupare a lui Iisus va continua până când Se va întoarce, încheindu-Și astfel misiunea și ea devine raţiunea principală a luptei pentru a ne menţine credinţa, crede Brown.

Vestea bună este că, pentru cei care cred, Biblia are o soluţie care depășește orice scenariu imaginat de om: „Vrăjmașul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea”(1 Corinteni 15:26).

Moartea este o insultă „la adresa a tot ce ceea ce ne este scump, a tot ceea ce preţuim și construim”, iar Biblia nu pretinde că ar trebuie s-o vedem ca pe o parte firească a vieţii, nici că ar trebui să ne resemnăm cu privire la ea. Mai mult, Biblia nu pretinde că ne vom descurca pe cont propriu cu moartea sau cu viaţa de după ea, punctează Brown, subliniind că planul lui Dumnezeu ţintește sfârșitul morţii înseși și o nouă creaţie, în care viaţa fără de moarte, un concept atât de greu de metabolizat de mintea noastră, va fi noua realitate.

 Într-una dintre cărţile sale, Philip Yancey redă dialogul dintre scriitorul Elie Wiesel și un rabin celebru. Întrebării sfredelitoare a scriitorului, „Cum poţi să mai crezi în Dumnezeu după Auschwitz?”, rabinul îi contrapune o altă întrebare: „Cum poţi să nu crezi în Dumnezeu după Auschwitz?”. Într-o lume în care se întămplă atât de multe lucruri teribile, ideea că nu suntem singuri este ancora puternică de care creștinii se pot lega, știind, la fel ca ucenicii, că nu au niciun loc mai bun în care să meargă.

Are suferinţa un scop?

De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său”, scrie apostolul Pavel. Mesajul acestui text poate contraria, dat fiind faptul că și creștinii trec prin aceleași suferinţe ca și cei care nu-L cunosc sau Îl resping pe Dumnezeu, observă autorul unui articol publicat pe un site creștin. Pe de o parte, textul biblic nu sugerează că toate lucrurile sunt bune, pe de alta, contează cu ce definiţie a „binelui” operăm, subliniază autorul. Dacă binele spre care lucrează toate lucrurile în viaţa unui credincios este echivalat cu o stare de confort sau cu una de plăcere, în mod evident textul își pierde orice legătură cu realitatea de zi cu zi. Dar dacă sintagma „toate lucrurile” include întreaga gama de suferinţe umane, cum ar putea acestea să se traducă, în final, într-o binecuvântare, fie ea și deghizată?

Viaţa bună la care visează omul modern gravitează în jurul prosperităţii, confortului, plăcerii, dar în lipsa obstacolelor, greutăţilor și durerii, pierdem ușor din vedere sensul vieţii, remarcă autorul creștin William Johnsson, citându-l pe Ravi Zacharias – „Nu durerea a condus Occidentul spre goliciunea lui, ci pierderea sensului într-un ocean de plăcere”.

Dumnezeu nu este Autorul suferinţei, însă El o poate folosi într-un sens răscumpărător, pentru refacerea și recuperarea noastră. „Iată, chiar suferinţele mele erau spre mântuirea mea” (Isaia 38:17), admite împăratul Ezechia.

Multe pasaje nou-testamentare leagă creșterea și maturizarea creștină de procesul suferinţei (de exemplu, 1 Petru 5:10). Răbdarea este una dintre trăsăturile care se formează în creuzetul suferinţei, după cum observă apostolul Pavel (Romani 5:3).

Un diagnostic sumbru, un copil care se naște cu o boală invalidantă sau un accident care îţi schimbă viaţa sunt motive întemeiate pentru a jeli și pentru a ne lua timp să digerăm pierderea, afirmă autoarea creștină Joni Earickson Tada, care și-a petrecut mai mult de cinci decenii din viaţă în scaunul cu rotile. În cele din urmă, creștinul trebuie să meargă însă dincolo de acceptarea unei realităţi dureroase sau de adaptarea la ea, și să îmbrăţișeze scopul pe care îl are suferinţa în planul divin; fără Dumnezeu, suferinţa poate distruge, dar cu El, ea lucrează la refacerea chipului Său în om.

Joni mărturisește că sunt dimineţi în care simte că îi este greu să facă faţă unei noi zile, dar că se agaţă de promisiunile biblice preferate, așa cum este cea din Deuteronom: „Întăriţi-vă şi îmbărbătaţi-vă! Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi de ei, căci Domnul, Dumnezeul tău, va merge El Însuşi cu tine, nu te va părăsi şi nu te va lăsa” (Deuteronom 31:6). Nu există motive reale de teamă nici măcar pentru cineva care depinde de îngrijirea altora, care suferă de mulţi ani de durere cronică, lucru atipic pentru un tetraplegic, și care a primit de două ori diagnosticul de cancer – cel puţin atâta vreme cât mergi alături de Omul durerii, afirmă Joni. Suferinţa este un agent care poate mări dependenţa noastră de Dumnezeu, explică scriitoarea; poate că adesea ne deformează picioarele, dar rezultatul este unul bun: „pentru ca încălţările pământului să nu ni se mai potrivească”.

Unul singur a purtat durerea lumii

Vorbim adesea despre suferinţa umană, accentuându-i suma totală, dar în realitate n-avem idee ce înseamnă să simţi durerea unei lumi gârbovite de păcat, scrie autorul creștin Clifford Goldstein. Este adevărat că știrile ne livrează zilnic numere care  șochează: zeci, sute, mii de morţi, victime ale bolii, accidentelor sau războaielor. În circumstanţele cele mai terifiante însă, tot ceea ce putem simţi este propria noastră durere, așa că durerea lumii se rezumă, până la urmă, la ceea ce este capabilă să suporte o singură fiinţă umană.

Unul singur a îndurat, cu adevărat, toată durerea lumii: „Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui” (Isaia 53:4). Iar suferinţa Lui nu a început și nu s-a încheiat la cruce: ea a fost doar o revelaţie pentru simţurile noastre tocite de păcat a durerii pe care I-a produs-o păcatul de la apariţia sa, punctează scriitoarea Ellen White.

Murind pe cruce, Dumnezeu S-a legat de noi prin ceea ce ne definește esenţa umană – durerea – doar că El a experimentat-o la un nivel infinit mai intens decât vom fi noi nevoiţi să experimentăm vreodată, scrie Goldstein.

Păcatul L-a costat pe El mai mult decât pe oricine altcineva, iar cunoașterea acestui lucru, va accentua scriitorul, îi oferă liniștea de a locui într-o lume crudă, chiar dacă multe întrebări rămân încă fără răspuns.

Are vreun sens practic pentru noi această suferinţă infinită a lui Dumnezeu? Într-un articol amplu, Walter Booth explorează câteva posibile răspunsuri. În primul rând, dacă toată această durere este consecinţa păcatului care există în lume, cei care cred în El ar trebui să facă tot ceea ce ţine de ei pentru a grăbi ziua în care răul va fi distrus. Apostolul Petru scrie despre datoria creștinilor de a aștepta și chiar de a grăbi ziua lui Dumnezeu (2 Petru 3:11,12). De asemenea, cunoașterea consecinţelor dezastruoase ale păcatului și a suferinţei pe care acestea i-o provoacă Creatorului ar trebui să ne determine să privim păcatul dintr-o nouă perspectivă, cooperând cu Dumnezeu pentru ne îndepărta de la el. Iar dacă realizează că pierderea veșnică a celor care-L vor respinge va lăsa un gol în inima lui Dumnezeu, biserica trebuie să facă tot ceea ce îi stă în putere pentru a duce vestea bună a Evangheliei la cât mai mulţi oameni, străduindu-se să o facă atractivă tuturor, punctează Booth. Nu în ultimul rând, convingerea că avem un Dumnezeu care nu rămâne impasibil la durereile noastre, ci suferă împreună cu noi, ne aduce mângâiere în furtunile vieţii și ne asigură de valoarea pe care o are viaţa noastră în ochii Lui.

Până la răsărit de veșnicie, vom fi frânţi de dureri fără nume, fără o noimă pe care s-o prindem și fără consolarea pe care ne-ar aduce-o explicaţiile după care tânjim. Trădarea, cruzimea, oroarea, nedreptatea, spasmele bolii și moartea își vor săpa drum prin carnea și mintea celor care cred și care nu cred deopotrivă. Numai că aceia care își leagă speranţa de El, știu că au un refugiu pentru orice vreme de restriște și o casă veșnică la capătul peregrinării lor prin valea umbrelor.

„Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd, căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice” (2 Corinteni 4: 17-18).

Nu există răspunsuri și nici soluţii umane la problema complexă a suferinţei, dar există toată speranţa veșniciei pentru cei care au ales să își cheltuie clipa la adăpostul dragostei Lui.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Carmen Lăiu

Rate it

Previous post

Devoțional

Ioan Ciobotă: Se poate să fi diferit de turmă

6 ianuarie 2021 „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” (Geneza 6:5) Video aici: https://www.youtube.com/watch?v=f-oSj-IXSr4 În filmul „Lista lui Schindler” este vorba despre un industriaș, Oskar Schindler, care face tot ce poate ca să salveze evrei de la exterminare. Dupa ce vezi filmul, te întrebi și îți spui: care este valoarea unui om? cu puțin efort se mai putea salva încă […]

todayJanuary 6, 2021 3

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%