Adesea ne trăim vieţile ca și cum nu ar exista niciun scop special gândit pentru ele, ca și cum responsabilitatea pentru obţinerea unui dram de fericire ne-ar reveni cu totul.
Mai bine de douăzeci și cinci de ani am trăit amărăciunea și durerea unei vieţi înstrăinate de Dumnezeu, până când El a reușit să mă atragă cu iubire, folosind ca mesager o tânără studentă de la o universitate adventistă.
La 18 ani, studiam psihologia în ţara mea natală, Guatemala. Nu plănuiam să-mi continui studiile cu un masterat, iar ideea unui doctorat în educaţie nici măcar nu-mi trecuse vreodată prin minte. Dar toate acestea făceau parte din planul lui Dumnezeu, despre care nu știam nimic. La 20 de ani, am luat decizia de a-L elimina cu totul pe Dumnezeu din viaţa mea. Era prea multă suferinţă în jurul meu, prea multă inechitate socială, prea multe crime și răpiri… M-am răzvrătit împotriva unui Dumnezeu care permitea atâta mizerie umană. Aveam de gând să mă implic eu în schimbarea situaţiei, iar aceasta a devenit pur și simplu misiunea vieţii mele.
Eram doar o tânără din provincie care crescuse cu multă nesiguranţă de sine. Eram complexată de sărăcie, de înălţimea mea, de culoarea pielii mele (ceilalţi membri ai familiei erau blonzi, cu ochi deschiși la culoare) și de părul meu ondulat. Mi-aș fi dorit să fiu înaltă, blondă, cu ochi albaștri și să fiu remarcată de băieţi. Nu-mi plăcea să merg în supermarketuri sau în magazine de lux pentru că aveam impresia că toată lumea se uită la mine. O parte din complexele și nesiguranţele mele veneau din educaţia mea, de care se ocupaseră călugăriţele dintr-o școală catolică. M-am refugiat în studiu – citeam orice îmi cădea în mână, iar pasiunea pentru cărţi a alinat într-o oarecare măsură durerea generată de complexele cu care mă luptam.
La 20 de ani, eram foarte dornică să-mi găsesc jumătatea, bărbatul acela special care să mă facă fericită și să mă iubească tot restul vieţii. Am întâlnit un băiat plin de iluzii, de visuri și de proiecte și m-am lăsat angrenată în planurile lui, care coincideau până la un punct cu ale mele. Voia să schimbe viaţa săracilor din ţară, dar mijlocul prin care voia să o facă era unul politic – înlăturarea guvernului și înlocuirea lui cu unul socialist. Ne-am implicat într-o mișcare revoluţionară, iar următorii zece ani am fost membră a unei organizaţii de gherilă.
Acești ani m-au schimbat într-un mod vizibil. Am devenit o femeie dură, independentă și agresivă. Nu credeam în Dumnezeu și depindeam doar de forţele proprii pentru orice. Obișnuiam să mă supăr foarte tare când cineva voia să-mi vorbească despre Dumnezeu sau despre Iisus. Mama credea că sunt posedată de Diavol, iar unul dintre prietenii apropiaţi mă considera moartă spiritual. În orice caz, duceam o viaţă dublă: în prima parte a zilelor lucrătoare eram un profesor universitar foarte implicat, iar după-amiaza, noaptea și în weekend mă dedicam activităţilor pe care mi le desemna organizaţia de gherilă.
Fusesem instruită să folosesc tot felul de arme (pistol, mitralieră, pușcă) și urmasem cursuri de karate pentru a mă putea apăra mai bine. Mă ascundeam tot timpul și trăiam cu sentimentul permanent că zilele îmi sunt numărate, pentru că puteam fi prinsă și ucisă în orice moment. Viaţa aceasta dublă mustea de angoase, pentru că nu îmi riscam constant doar viaţa mea, ci și pe cea a fiicei mele în vârstă de numai 5 ani. Îmi minţeam familia. Ai mei credeau că îmi irosesc viaţa cu bărbaţi și alcool pentru că lipseam noaptea și în weekend.
Am pierdut peste patruzeci de colegi în acei ani de război și o mulţime de prieteni apropiaţi, iar inima mi s-a împietrit în mijlocul atâtor pierderi. Mă simţeam singură și îi uram pe cei împotriva cărora luptam. Am trăit doar câteva momente răzleţe de fericire în mijlocul acestui efort constant de supravieţuire.
Am scăpat mereu teafără, deși am participat la numeroase acţiuni ale mișcării de gherilă în care mulţi colegi și prieteni au fost arestaţi, uciși, răpiţi și torturaţi. Cineva mă proteja. Uneori, chiar înainte să plec într-o acţiune primejdioasă, primeam ordine să nu mă implic. Lucrul acesta mă supăra foarte tare. Nu înţelegeam de ce nu mi se permite să particip la nicio confruntare cu armata sau cu poliţia. Acum știu că Dumnezeu mă proteja și mă ferea să-mi mânjesc mâinile cu sânge, pentru că aș fi fost nevoită să ucid în acele confruntări.
La sfârșitul celor zece ani, mișcarea revoluţionară a fost redusă la tăcere, iar eu am trăit câteva luni groaznice. Dormeam îmbrăcată, cu arma încărcată sub pernă, pregătită să îmi împușc fiica și să mă sinucid, în cazul în care soldaţii sau poliţiștii ne-ar fi prins. Nu voiam să ajungem să fim torturate pentru a furniza informaţii despre mișcarea revoluţionară. În cele din urmă, într-o noapte, am fugit, sub alte nume, doar eu și fiica mea de 6 ani, fără bani și bagaje, lăsând în urmă totul, inclusiv casa și familia.
Am locuit douăzeci de ani într-o ţară cu totul necunoscută. Au fost două decenii de viaţă fantomatică, în care am rămas departe de Dumnezeu și de tărâmul speranţei, supravieţuind de la o zi la alta.
În acest timp, am avut și al doilea copil. Cele două fiice ale mele și munca în folosul comunităţii (am lucrat pentru organizaţii internaţionale) au fost singurele surse de bucurie și de putere.
Într-una din zile, fiica mea cea mare, care avea deja 20 de ani, a venit acasă udă din cap până în picioare. Mi-a întins bijuteriile pe care le purtase până atunci și mi-a spus că a fost botezată. Credea că găsise adevărata religie. Nu îmi spusese nimic până în acel moment pentru că știa că m-aș fi supărat și nu i-aș fi permis să continue. A fost prima ocazie în care am auzit despre Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea.
Nu i-am vorbit mai multe zile, dar schimbarea ei mă umpluse de bucurie: nu mai purta fuste scurte, nu mai pleca la petreceri, nu se mai machia și nu mai purta bijuterii. Își schimbase și preferinţele muzicale. Chiar și alimentaţia. Băieţii care veneau să o viziteze arătau și ei diferit, așa că mi-am spus că pare să fie vorba de o schimbare în bine.
Ulterior, fiica mea a luat decizia de a studia medicină la Universitatea din Montemorelos, Mexic, iar în al treilea an de studii m-a chemat la ea. Eu nu avusesem niciun plan să îmi continui studiile, cu atât mai puţin la o universitate adventistă, dar ea a insistat. Așa că am renunţat la un loc de muncă stabil, pe care îl iubeam, și am obţinut o bursă de studii.
Într-o zi de august, am ajuns la Montemorelos, într-o lume foarte diferită de a mea. Am lăsat în urma viaţa cu care eram obișnuită, casa, prietenii și am ajuns la o universitate unde m-am lovit de o mentalitate complet diferită de a mea. La început, a fost dificil să înţeleg limba, dar și modul de viaţă al oamenilor, felul în care gândeau și materiile care se studiau la cursuri. Am ieșit afară din biserică de îndată ce am văzut bărbaţi și femei îngenuncheaţi și le-am spus fiicelor mele că nu voi adopta niciodată credinţa acestor oameni.
Au existat totuși niște factori care mi-au născut dorinţa de a studia filozofia educaţiei adventiste și, mai târziu, de a-L accepta pe Iisus în inima mea.
Primul factor a fost exemplul fiicei mele, care avea un mod diferit de a trăi și a gândi. Vinerea după-amiaza, în timp ce eu lucram la calculator, ea făcea ordine în casă, gătea și ne spunea că trebuie să ne pregătim pentru ziua de sâmbătă. Își invita prietenii, cu care se ruga și cânta, și asculta o muzică nouă și ciudată pentru mine. Apoi sâmbăta dimineaţa îmi spunea:
— Dacă vrei, hai să mergem puţin la biserică!
Acest timp puţin însemna, de fapt, toată dimineaţa. Mă îndoiam de tot ce auzeam predicându-se, dar la un moment dat fiica mea mi-a spus că ar fi mai bine să tac și să-mi deschid inima pentru a asculta. Cuvintele ei m-au deranjat, așa că mi-am propus să nu îi mai spun nimic.
Un alt factor decisiv a fost reprezentat de colegii mei de clasă. I-am urmărit atent, încercând să verific dacă ce spuneau corespundea cu modul în care se purtau cu mine, cu ceilalţi, cu familiile lor și în clasă – cu viaţa lor în ansamblu. Exemplul lor a avut o contribuţie semnificativă la decizia de a-mi preda viaţa lui Iisus.
Cel din urmă factor care a influenţat dezvoltarea mea spirituală și academică a fost legat de exemplul, interesul și autoritatea morală a profesorilor cu care am interacţionat. Într-un mod aproape imperceptibil, Duhul Sfânt a lucrat în inima mea transformând-o. Treceam de la o viaţă întunecată, cu multe tonuri de gri, la o lume scăldată în lumină. În timpul studiilor de masterat, modul în care s-au raportat profesorii la mine m-a făcut să iau în calcul posibilitatea de a mă înscrie la un doctorat în educaţie. Am reușit să primesc din nou finanţare de la o organizaţie internaţională și mi-am continuat studiile.
Îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru toţi oamenii de care m-a înconjurat ca să mă ajute în acest proces al transformării. În prezent, ca profesoară și decană a Facultăţii de Psihologie din cadrul Universităţii Montemorelos, îmi dau seama și mai mult de responsabilitatea de a trăi mesajul pe care îl predicăm, așa încât studenţii să rămână fermi în credinţa lor. Astăzi am convingerea fermă că Dumnezeu m-a protejat întotdeauna, că El m-a așteptat cu braţele deschise la porţile Universităţii Montemorelos și că locul în care sunt face parte din planul Lui. Dumnezeu a îngăduit să trăiesc și să Îi pot onora Numele oriunde merg. Mi-a iertat și mi-a șters păcatele, mi-a dăruit o inimă nouă și mi-a oferit speranţă atât pentru viaţa de aici, cât și pentru cea care mă așteaptă în Împărăţia cerurilor.
Întâlnirea mea cu Iisus m-a eliberat de povara temerilor, a prejudecăţilor, a îndoielilor, a resentimentelor, a nesiguranţei și a urii și mi-a dat, în schimb, fericire și împlinire. Am învăţat să las poverile prea grele pentru umerii mei în mâinile Lui și să trăiesc în propria viaţă minunile care au loc atunci când Îi ascultăm sfatul: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33). Mi-am dăltuit în minte promisiunea din cartea lui Iosua: „Nu ţi-am dat Eu oare porunca aceasta: «Întărește-te și îmbărbătează-te»? Nu te înspăimânta și nu te îngrozi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine în tot ce vei face!” (Iosua 1:9).
Dorinţa lui Dumnezeu este ca noi să trăim pentru a-I sluji plini de bucurie. Indiferent ce mod de viaţă am fi avut înainte, mesajul Lui ne oferă motive pentru a trăi și a spera din nou. Viaţa de creștin nu este una ușoară, însă o trăim conștienţi că soluţia la problemele noastre este la distanţă de o rugăciune și că Dumnezeu Însuși este artizanul transformării și sursa fericirii care durează.
Ana Lucrecia Salazar Rodríguez s-a născut în Guatemala, ţară în care a participat la lupta împotriva nedreptăţii sociale și a corupţiei. A fost nevoită să emigreze pentru a supravieţui. Departe de casă, L-a redescoperit pe Dumnezeu.
Citește și:
Post comments (0)