Fericirea care vine de unde nu o aștepţi

Amestecată în mulţimea care traversa o stradă aglomerată din Tokyo, mă simţeam invizibilă. Unii oameni vorbeau cu prietenii lor. Alţii erau cu ochii în telefon. Nu era nimeni căruia să-i pese de mine.

Era o oră de vârf și toată această mulţime de oameni părea să aibă un singur lucru în comun: fiecare era absorbit de propriile sale treburi.

Chiar dacă îmi dorisem mult să vin în Tokyo pentru a da mai mult sens vieţii mele și chiar dacă ani de zile slujba mea de aici fusese totul pentru mine, nu simţeam că aparţin acestei mulţimi. Fiecare avea destinaţia lui și se grăbea către ea. Mă simţeam lăsată în urmă, neștiind unde sunt sau încotro mă îndrept.

Ultima ședinţă de consiliere tocmai se încheiase, și singurul lucru pe care îmi aminteam să-l fi spus era: „Nu cred că m-aș putea schimba, indiferent unde aș merge.” De ceva vreme, mă simţisem copleșită de tot ce se întâmpla. Așa și ajunsesem cu câteva luni în urmă să apelez la consiliere psihologică. La această ultimă sesiune, i-am spus consilierei că plănuiesc să renunţ la slujba mea și să mă mut în Statele Unite pentru a mă căsători cu prietenul meu. Părea ușurată de planul meu, în timp ce eu îmi aplicam o etichetă greu de dezlipit: „Sunt doar o ratată care întoarce spatele realităţii.”

Îmi doream ca viaţa mea să curgă lin, ca în basme: „S-au căsătorit și au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi…” Soţul meu a fost bun cu mine, gata să mă sprijine și să mă ajute. Dar eu mă concentram excesiv asupra mea și continuam să mă plâng întruna. Într-adevăr, oamenii nu se schimbă ușor. Mă mutasem în California, acolo unde era familia soţului meu, și născusem primul copil, dar încă nu îmi găseam locul.

Căutând un apartament în Loma Linda, unde lucram, am văzut o inscripţie în japoneză. Mi-am dat seama că e o biserică. Nu mă gândisem că ar exista o comunitate japoneză acolo, dar, imediat ce ne-am mutat în noul nostru apartament, am mers la acea biserică împreună cu băieţelul meu. Eram o persoană nereligioasă, iar mersul la biserică era o experienţă incomodă pentru mine. În Japonia nu întâlnisem niciun creștin. Abia mai târziu am aflat că mai puţin de 1% din populaţia Japoniei este creștină, în timp ce 30% dintre japonezi au adoptat budismul, iar 3% șintoismul. Cea mai mare parte a populaţiei nu este afiliată religios.

Am fost primită cu căldură în biserică și, chiar dacă nu eram familiarizată cu nicio comunitate religioasă, acest loc a devenit o a doua casă pentru mine. Mi-am făcut prieteni. Am început să mă familiarizez cu învăţăturile Bibliei, în cadrul serviciilor de închinare și al studiului biblic de la Școala de Sabat pentru copii.

Amy, una dintre noile mele prietene creștine japoneze, m-a invitat să particip la serviciul special al Cinei Domnului. O altă familie japoneză necreștină a luat parte la acest serviciu de închinare care reunea comunitatea creștină japoneză și pe cea de limbă engleză. Nu îmi amintesc mesajul predicii, dar știu că inima mea a fost atinsă atunci și am avut certitudinea că Dumnezeu m-a adus în acest loc. Nimic nu se irosește în mâna lui Dumnezeu, nimic nu rămâne lipsit de sens în mâinile Lui, nicio durere, niciun necaz. Ochii mi s-au umplut de lacrimi.

De atunci am început să mă simt tot mai mult atrasă de Iisus. Amy m-a invitat să particip și la studii biblice, dar nu eram pregătită să devin creștină. Nimeni din familia mea, niciunul dintre prietenii mei nu erau familiarizaţi cu creștinismul și nu voiam să devin parte a unei minorităţi.

Și totuși lucrul acesta era pe cale să se întâmple.

— Nu pot auzi bătăile inimii copilului, mi-a spus medicul meu ginecolog în acea zi.

Era o femeie de vârsta mea și purta pe deget un inel subţire, cu pietre minuscule încrustate în el. „Simplu, dar elegant”, mă gândeam, în timp ce presupuneam că era vorba de un inel de logodnă. M-am concentrat pe acel inel pentru că nu reușeam să procesez cuvintele ei. A adus cu ea un alt medic care să confirme diagnosticul, iar el a repetat aceleași cuvinte. Nu am putut îngăima decât:

— Dar încă am greţuri matinale!

Inelul ei de logodnă continua să strălucească în acea cameră întunecată. Capul mi se golise de gânduri. Eram conștientă că avortul spontan apare destul de des în prima perioadă a sarcinii, dar vestea aceasta însemna mai mult decât puteam duce. Acolo, în cabinetul medical, primul lucru care mi-a venit în minte a fost botezul meu. În lumina în care se vedea viaţa mea după această veste, am avut convingerea că e un angajament pe care nu îl mai pot amâna.

Chiar dacă sunt, în general, o persoană foarte responsabilă și adesea tind să mă învinuiesc pentru fiecare lucru mărunt care mi se întâmplă, în acel moment nu m-am învinovăţit. Mai târziu, mi-am dat seama că, de fapt, Dumnezeu mă pregătise și mă protejase prin ceea ce cunoscusem între timp despre El. Când am ieșit din acea clădire imensă, plângeam, dar inima îmi era mai ușoară pentru că știam ce trebuie să fac. Luna următoare, eram în bazinul de botez al bisericii. Era o zi fierbinte, deși înnorată, și, deși oamenii încă se temeau de Covid, multe familii din biserică au venit să fie alături de mine. Deși nu mă recuperasem complet după pierderea copilului, tot ce pregătise Dumnezeu pentru mine m-a mângâiat în această perioadă dureroasă. Așa am devenit creștină.

Timp de un an și jumătate după botez m-am rugat pentru un copil, dar nu am primit niciun răspuns. M-am gândit că a venit vremea să renunţ la unele din lucrurile pentru copii pe care le aveam. Păstrasem multe articole pentru bebeluși de la fiul meu, de la haine și jucării până la instrumente pe care le-aș fi putut folosi la următorul copil. Dar planul meu nu părea să fie și planul lui Dumnezeu, și atunci am decis să fac acest pas.

Deși iubesc ideea de minimalism, renunţarea la lucrurile fiului meu era o experienţă dureroasă. M-am tot gândit la acest lucru și, până la urmă, m-am consolat cu ideea că aș fi putut ajuta pe cineva care avea nevoie. Într-una din zile, Mia, o altă prietenă, m-a întrebat dacă știu pe cineva care are nevoie de haine pentru fetiţe pentru că s-a hotărât să ofere lucrușoarele pentru bebeluși pe care le avea în casă. I-am răspuns că s-ar putea să cunosc pe cineva interesat. Eram la ea acasă și mă uitam printr-o cutie cu cărţi pentru copii. Mia mi-a sesizat interesul și mi-a spus că pot lua toată cutia aceea cu cărţi în limba japoneză, dacă o vreau. I-am mulţumit și am plecat spre casă. După ce mi-am luat fiul de la grădiniţă, mi-a venit ideea de a organiza un eveniment cu prietenii, la care să dăruiesc și eu din lucrurile noastre. Așa am început. A fost o ocazie în care mi-am făcut noi prieteni în cartier, dar și în comunitatea de limbă engleză din biserica noastră. În ziua aceea am simţit din proprie experienţă că, într-adevăr, este mai ferice de cel care dă decât de cel care primește.

Într-o dimineaţă, abia venit de la muncă, soţul meu a început să-mi povestească o conversaţie de la muncă:

— Vrei să auzi un lucru amuzant? E ceva ce mi-a povestit Ivan, a început el.

Ivan era un bun prieten creștin, care știa despre avortul meu. Fiul meu a întrerupt însă conversaţia. Voia să meargă afară cu tatăl lui. Eram pe cale să abandonez discuţia. Oricum nu dormisem prea bine noaptea trecută, și mintea mea părea blocată la gândul că seminarul pe care urma să-l ţin ca lider al unei grupe de la biserică avea să fie un eșec.

— Ivan a avut un vis în care tu erai însărcinată! A spus că eram cu toţii foarte, foarte fericiţi!

Înainte să iasă râzând la plimbarea de dimineaţă împreună cu fiul nostru, soţul meu a apucat să-mi spună asta. În timp ce ei închideau ușa în urma lor, eu am izbucnit în lacrimi.

Deși era doar un vis al unui prieten, pentru mine era mai mult. Mi-a amintit că nu sunt niciodată singură. „Cu siguranţă Domnul m-a auzit. Nu m-a uitat”, mi-am spus în șoaptă. Privind înapoi la ultimii ani din viaţa mea, știu însă acum că, indiferent de răspunsul lui Dumnezeu, important e că sunt sigură că m-a auzit și că nu a uitat de mine niciodată. Și că harul Lui îmi este îndeajuns. Nu contează dacă vor veni mulţi alţi noi membri în familia noastră sau dacă acest lucru nu se va întâmpla niciodată. Cea mai mare descoperire pentru mine a fost că pot fi plină de bucurie și pace, indiferent încotro s-ar îndrepta lucrurile. Aproape toată viaţa mea mă concentrasem prea mult asupra mea. Dar am învăţat că, dacă ne aţintim ochii asupra lui Iisus, El poate transforma în bucurie tot ce trăim. „Bunătăţile Domnului nu s-au sfârșit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Și credincioșia Ta este atât de mare!” (Plângerile lui Ieremia 3:22,23).

Chihiro Suzuki este o creatoare japoneză de conţinut, pasionată de asemenea de editarea video. Are un băieţel împreună cu soţul ei americano-vietnamez și locuiește în Loma Linda, California, SUA.