Fericirea este ca un fluture

Una dintre primele amintiri pe care le am se leagă de muzică. Îmi amintesc că obișnuiam să mă așez pe podea și să-mi ascult tatăl cântând la pian.

Aveam pe atunci o jucărie preferată, un clovn de înălţimea mea, și mă prefăceam adesea că dansez cu el. Acele seri au fost totuși mai importante pentru viaţa mea decât niște simple amintiri. Într-una din ele, deși doar copil, mi-am dat seama că fericirea nu înseamnă doar jucării, năzbâtii cu prietenii sau fotbal (jocurile pe calculator sau telefon nu erau o opţiune în acele vremuri complet diferite). Pentru prima dată, mi-am dat seama că adulţii își găsesc fericirea în lucruri de care un copil nici măcar nu este conștient.

Din păcate, nu am terminat școala de muzică. Tatăl meu a plecat la muncă în străinătate și nu a fost nimeni care să mă supravegheze și să se asigure că exersez în mod regulat. În lupta inegală pentru fericire, colegii mei de joacă din curtea din spate au câștigat. Sunetul mingii lovite pe terenul de joacă mi-a adus mult mai multă bucurie. Cine știe, poate că, dacă aș fi ales o altă cale atunci, Robert Lewandowski ar fi urmărit recordurile pe care le-aș fi doborât eu în fotbal.

Pianul a rămas însă un loc central în casă și în atenţia mea. Ori de câte ori întâlneam (într-un film, o reclamă sau o emisiune TV) o bucată muzicală cu care rezonam, mă așezam la pian și o reproduceam. De-a lungul timpului, muzica a devenit o parte importantă din mine. Am început să scriu poezie și să să compun muzică, încercând, în felul meu rebel, să conving lumea să-mi accepte propria definiţie a succesului.

Atunci când Dumnezeu mi-a ieșit în cale, multe lucruri au început să se schimbe. Câţiva ani am plutit totuși în derivă în biserică, fără să îmi găsesc locul. Cu cât încercam mai mult să fiu fericit, cu atât fericirea se îndepărta de mine.

Simţeam că nu îmi trăiesc viaţa așa cum ar fi meritat trăită. Muzica a continuat să rămână o ancoră, modul meu de a face faţă experienţelor dificile. Am devenit mai activ în biserica locală și m-am alăturat unui grup mai mare, care se ocupa de partea muzicală a programului de închinare la diferite evenimente din biserică. A fost o alegere bună, pentru că am putut să-i slujesc pe alţii prin muzică, iar acest lucru mi-a adus bucurie și pace.

Am căpătat experienţă, iar următorul pas a fost înfiinţarea propriului grup, „New Heaven”. Am început să organizăm concerte de caritate, să participăm la festivaluri creștine, dar și să-i vizităm pe bătrânii din centre de îngrijire, pe mamele singure și pe cei din închisori. Nu a fost o slujire ușoară – de fapt, niciodată nu este ușor să slujești.

După câţiva ani de astfel de concerte, m-am întrebat dacă lucrurile pe care le făceam aveau un sens. Conta faptul că vorbeam despre Dumnezeu și despre speranţă prin muzica mea?

Răspunsul la frământările mele nu a întârziat să sosească. Într-una din taberele creștine la care participam cu grupul muzical, a venit la mine un bărbat înalt, masiv, fără păr pe cap, care semăna cu un erou din filmele Marvel. Chiar și vocea lui era atât de joasă și de limpede, de parcă însuși Optimus Prime [personaj cunoscut din seria SF „Transformers” – n.r.] l-ar fi învăţat să vorbească. Trebuie să recunosc că mi-am simţit picioarele ca de gelatină atunci când acest bărbat s-a apropiat de mine. Voia să-mi spună că își amintește de mine. Cu un an în urmă, cântasem împreună cu formaţia mea în închisoarea în care își ispășea pedeapsa, iar el fusese intrigat de faptul că zâmbeam tot timpul. La început râdea de noi, dar, treptat, ceva s-a schimbat în inima lui și a decis că vrea să-L cunoască pe Dumnezeul acelor oameni care au cântat la concert. A început să studieze Biblia și, în curând, a cerut să fie botezat. De fapt, a fost botezat chiar în tabăra în care a avut loc întâlnirea noastră. Experienţa lui a fost un motiv de bucurie pentru tot grupul nostru. Pentru mine a fost un răspuns special, pentru că mi-a confirmat că Dumnezeu este implicat în activitatea noastră, că El veghează asupra tuturor și că rolul meu este să îmi fac cu credincioșie partea. Acesta nu este însă finalul poveștii.

Închisoarea lui Paul[1] se afla la numai câteva zeci de kilometri distanţă de locul unde avea loc tabăra noastră. Chiar înainte de a-l întâlni, plănuisem să ţinem încă un concert acolo. De data aceasta, l-am luat pe Paul cu noi ca invitat special. A fost un concert obișnuit, în care am cântat despre Dumnezeu, am împărtășit câteva experienţe personale și am citit pasaje din Biblie. Unii deţinuţi au luat în derâdere ce făceam, alţii au fost impresionaţi până la lacrimi, iar alţii nici măcar nu ne-au privit. Totul s-a schimbat însă atunci când Paul a intrat în încăpere. S-a făcut liniște deplină și el a început să le vorbească așa cum o putea face doar cineva care fusese închis în același loc și care, cu doar un an în urmă, batjocorise, ca mulţi dintre ei, concertul nostru și mesajul lui spiritual. Mărturia lui a avut cu adevărat un ecou puternic asupra deţinuţilor prezenţi în acea zi.

Scriu în continuare poezie și compun muzică. Este modul în care mă eliberez eu și în care fac faţă momentelor dificile din viaţă și, în același timp, o oportunitate de a-i îndrepta și pe alţii spre singurul loc în care există speranţă. În tot acest periplu, mi-am limpezit răspunsul la o întrebare obișnuită: există o reţetă a fericirii? Pentru mine a devenit evident că fericirea înseamnă să fii disponibil și pregătit să le oferi ceva ceilalţi. Iar dacă modul în care le slujești celorlalţi se suprapune cu pasiunea ta, este cu atât mai bine.

„Fericirea este ca un fluture: încearcă să-l prinzi, și va fugi de tine; stai pe loc, și se va opri la mâna ta!” (Anthony de Mello). 

Daniel Kluska este director al Departamentului Comunicare şi Media al Bisericii Adventiste din Polonia. Scrie articole pentru revista Semnele timpului şi este redactorul-şef al site-ului „Viaţa are sens” (zyciemasens.pl).