Dragoste

Filă de jurnal

todayJanuary 6, 2021 3

Background
share close

Îmi amintesc cu precizie momentul și locul în care am realizat că sunt liberă să aleg ce fel de persoană vreau să fiu. Construcţia aceasta cere însă curaj, materiale potrivite și perseverenţa de a nu lăsa proiectul în ruină când apar divagări de la plan.

Am început să cred în puterea jurnalului atunci când, la douăzeci de ani distanţă, am recitit niște însemnări strânse, cu o căznită fidelitate, în anii adolescenţei. Credeam că stau atât de bine cu memoria încât îmi aminteam nu doar ce am scris, ci și locurile din pagină unde erau așezate acele „secrete” pe care le păzisem cândva cu strășnicie și de care mă așteptam să fiu acum jenată. Pentru asta mă pregătisem și asta eram gata să îmi asum. Când am deschis caietul însă, din literele rotunjite imatur s-au ridicat vălătuci dintr-o vulnerabilitate de alt soi. Găsisem și „secretele” – erau la locul lor –, însă nu mă așteptasem nicio clipă să observ, deși la urma urmei era de așteptat, că defecte regretabile ale părinţilor mei se reflectau în modul meu de a-mi vedea viaţa.

Mă considerasem până atunci un copil „independent”, unul care își croise singur o identitate pe tipare atent selecţionate din cărţile pe care le împrumutam, cu vraful, de la bibliotecă și pe care întârziam mereu să le returnez. Dar greșisem. De pe paginile jurnalului îmi vorbea o adolescentă care își exprima cele mai personale trăiri în cuvintele pe care alţi oameni le aleseseră pentru ea.

Aproprierea unei grile de evaluare a lumii e parte din procesul firesc și dezirabil al educaţiei. Însă e straniu cât de discret este acest proces și cât de puţin ne cunoaștem, în realitate, pe noi înșine ca urmare a faptului că, în viaţa de zi cu zi, nu avem capacitatea de a ne declina instantaneu identitatea în: nucleu și influenţă exterioară. Putem face acest lucru însă citind amprentele pe care le-am lăsat scrise cu mulţi ani în urmă. Atunci lucrurile se limpezesc neașteptat de mult. Emoţiile vechi revin la viaţă, ca și cum totul s-ar fi întâmplat ieri, dar intensitatea lor e cuminţită de consumarea faptelor. Faţă de momentul în care eram în miezul acţiunii, acum știm cum se încheie povestea și știm că fricile, îngrijorările, tristeţile și chiar durerile de atunci nu aveau să fie definitive. Ba chiar, privite de la înălţimea anilor în plus, par mici și pe nedrept înghiţitoare de poftă de viaţă. Iar asta sădește în prezent bănuiala că nici marile drame ale momentului n-ar fi chiar atât de mari pe cât se pretind.

***

Se spune că generaţia mea, a milenialilor, ar vedea sensul ultim al vieţii în construirea unei identităţi cât mai fidele sinelui ei real. O identitate care e numai nucleu și influenţă triată, periată, verificată și răs-verificată pentru autenticitate. Cei din generaţia mea vor să se descopere pe ei înșiși, să stimeze ce au descoperit, să exprime ceea ce sunt și să primească validarea celorlalţi privind valoarea acestei identităţi, iar la final să facă în vreun fel ca această identitate, sau măcar o parte mică din ea, să rămână după ce ei nu vor mai fi.

În esenţă un ideal demn de a fi explorat, acest motto al existenţei eșuează în zeci de mii de feluri din cauza unor detalii prea mici pentru a fi luate în vizor încă de la începutul drumului. De unde știu că ceea ce descopăr este cu adevărat sinele meu autentic? Să mă iau după sentimentele mele sau după raţiunea care le ţine în hăţuri când cele două intră în conflict? Să mă iau după ce fac cele mai multe ore dintr-o zi (serviciul meu) sau după ce aș vrea să fac cele mai multe ore dintr-o zi dacă aș avea toţi banii din lume (visurile mele)? Cine rămân eu dacă dau toate influenţele la o parte? Cine aș fi dacă nu aș avea nicio constrângere? Cum știu cine aș putea fi dacă nu știu nici măcar cine sunt acum?

Pe filosofi, chestiunea identităţii personale i-a adus într-un punct paradoxal, fiindcă, oricât ar fi încercat să jongleze cu datele problemei, identitatea rămâne un fapt iluzoriu: o realitate neancorată în nimic măsurabil numeric. Cu atât mai îndrăzneaţă pare deci viziunea creștină potrivit căreia identitatea noastră așteaptă nu atât să fie descoperită, cât primită direct de la Creatorul ei, care – surpriză! – nu suntem noi și Care – spre deosebire de noi – îi poate garanta permanenţa în timp.

Autorul american Brennan Manning își sfătuia cititorii să se definească pe ei înșiși, în mod radical, drept „iubiţi de Dumnezeu. Acesta este adevăratul sine. Orice altă identitate este o iluzie.”[1] Tot el postula că „cea mai profundă noţiune despre mine este aceea că sunt profund iubit de Iisus Hristos și că nu am făcut nimic ca să câștig sau să merit această iubire.”[2] Manning era convins că toate tarele spirituale, că esenţa păcatului chiar, sunt o abdicare de la credinţa în dragostea pe care Dumnezeu ne-o poartă, nu fiindcă am făcut sau nu am făcut ceva, ci fiindcă natura Lui este iubire. Drept urmare, Manning credea că vindecarea și împlinirea sufletească decurg din recuperarea încrederii în iubirea necondiţionată a Tatălui, nu pentru omenire la modul general, ci pentru mine. Și nu pentru mine cel care ar trebui să fiu sau cel care aș putea să fiu, ci pentru mine cel de acum.

***

Ca milenial, găsesc într-adevăr că identitatea mea ocupă un loc central în sensul existenţei mele. Dar ca milenial creștin, descopăr că lucrul acesta nu mă face egocentrică și narcisistă câtă vreme ancora identităţii mele este dragostea lui Dumnezeu pentru mine. Câtă vreme permit iubirii Lui să îmi vindece inima, sunt liniștită și receptivă la nevoia de vindecare a celor de lângă mine. Nu mă tem de schimbările prin care trec, pentru că știu că El, Care e Cel mai important, nu Se schimbă. Nu mă ghidez după părerea celor din jur despre mine și nu mă las intimidată nici măcar de părerea mea despre mine însămi, pentru că niciuna dintre acestea nu poate fi mai corectă decât părerea Lui. În septembrie 2020, îmi doresc să văd mai limpede iubirea Lui, fiindcă ea îmi luminează sensul.

Alina Kartman este senior editor la Semnele timpului și ST Network.

Footnotes
[1]„Brennan Manning, Abba’s Child: The Cry of the Heart for Intimate Belonging, 1994.”
[2]„Brennan Manning, The Ragamuffin Gospel: Good News for the Bedraggled, Beat-Up, and Burnt Out, 1990.”

„Brennan Manning, Abba’s Child: The Cry of the Heart for Intimate Belonging, 1994.”
„Brennan Manning, The Ragamuffin Gospel: Good News for the Bedraggled, Beat-Up, and Burnt Out, 1990.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Alina Kartman

Rate it

Previous post

Anunțuri

Organizaţie pro-viață condamnată să plătească 13 milioane de dolari pentru onorariile avocaţilor unei clinici de avort

Un judecător federal din oraşul San Francisco a condamnat Center for Medical Progress (CMP), o organizaţie anti-avort, la plata a 2 milioane de dolari în daune către reţeaua de clinici de avort Planned Parenthood, sumă la care se adaugă 13 milioane de dolari pentru onorariile avocaţilor care au reprezentat clinica de avort în instanţă. David Daleiden şi Sandra Merritt, din partea CMP, au participat la mai multe conferinţe ale industriei de avort din 2013 până în 2015 folosind nume false […]

todayJanuary 6, 2021 2

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%