„Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoștinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde” (1 Tesaloniceni 4:13).
În mod paradoxal, viziunea personală asupra morţii are totdeauna mai multe forme; ele depind și se schimbă în funcţie de vârstă, de istoria proprie, de starea de spirit, de cultura în care ne-am format, de ambientul sociouman, chiar și de starea sănătăţii, de lecturi etc.
Filozofarea asupra morţii
Când nu ne aflăm în preajma ei, predominantă este raportarea filozofică, meditaţia asupra întregului său halou de semnificaţii. Constantin Noica evoca un raţionament antic, menit să dizolve tensiunea confruntării cu moartea: Câtă vreme ea nu există, eu sunt; atunci când ea există, eu nu mai sunt. Așadar, în ambele cazuri, întâlnirea mea cu moartea nu e posibilă.
Un alt filozof contemporan, Thomas Nagel, spunea că aspectul cel mai dureros în privinţa morţii, atunci când ar deveni iminentă, este regretul că tu te vei opri din a te bucura de viaţă, pe când toate celelalte elemente ale lumii vor continua să existe, într-o aparentă nepăsare suverană faţă de dispariţia ta: soarele va străluci mai departe pe cer, păsărelele vor cânta în copacii foșnitori, vântul va adia – toate își vor continua cursul firesc, dar fără tine.
Insignifianţa noastră, a tuturor, care ne egalizează în faţa morţii, a simţit-o și Eminescu, atunci când a scris: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…”. Dramatismul acestui vers rezidă și în faptul că amara mirare îi aparţine unui om plin de viaţă și de spiritualitate.
Același contrast între vitalitatea tinereţii și umbra morţii care se apropie o surprindea poetul Nichita Stănescu, într-o exclamaţie: „…și câtă moarte îi era în moarte!”
Anul 2022 mi-a adus în familie adierea morţii. În proximitatea concretă a morţii, devii surprins chiar și faţă de tine însuţi să constaţi o neglijenţă generală: faptul că noi, oamenii, ne raportăm la fenomenul morţii, în cea mai mare parte a timpului, ca și cum ar fi evitabil. Cu toate acestea, e singura certitudine pe care ne-o oferă această lume – că toţi oamenii mor. Ba chiar și exemplul clasic de raţionament deductiv din logica aristotelică ne prezintă ilustrarea: Toţi oamenii sunt muritori. Socrate este om. Deci Socrate este muritor.
Realitatea morţii
Certitudinea filozofică se transformă în realitate izbitoare atunci când locul lui Socrate e luat de… George, Florentina, Marcel. Prima senzaţie este cea de neputinţă totală. Una este să încerci să te împaci cu gândul morţii tale, poate chiar să înveţi să mori, și alta este să rămâi consternat, împietrit în faţa morţii cuiva drag, conștient că orice gest este inutil și, în același timp, extrem de greu de făcut, extenuant.
Apare și o stranietate a sentimentului de confruntare cu dispariţia cuiva drag, o stranietate care vine din faptul că te uiţi la cel decedat și îţi spui: Este el și, în același timp, nu este el – o constatare absurdă, care nu încape în mintea omenească, setată de câteva principii logice, printre care și principiul noncontradicţiei: două afirmaţii, dintre care una o contrazice pe cealaltă, nu pot fi adevărate amândouă în același timp și sub același raport. Un sentiment la fel de straniu este dat de constatarea că, într-adevăr, cel dispărut nu mai e de găsit nicăieri; trupul neînsufleţit nu mai păstrează nimic din persoana care l-a avut – uneori, nici măcar o asemănare, o familiaritate a chipului. Singurul chip este cel al morţii, care mută trupul în domeniul obiectelor. Toate amintirile migrează de la spaţialitate la temporalitate: de la nicăieri la niciodată sau la vreodată, cândva…
Atașamentul unora dintre cei îndoliaţi de locul de înmormântare pare și mai straniu când constaţi că persoana dragă, cu toată personalitatea ei, nu mai este niciunde.
Se aseamănă cu adăstarea cuiva în locul în care l-a văzut pentru ultima dată pe cel dispărut, un loc în care așteptarea vagă se încăpăţânează să-și fixeze un reper sigur. Într-un mod asemănător reacţionaseră ucenicii lui Iisus atunci când, înălţându-Se la Cer după înviere, El lăsase locul gol, iar acei bărbaţi galileeni, refuzând să accepte despărţirea, rămăseseră cu ochii pironiţi pe locul de înălţare.
După funeralii, încep fie stările de melancolie profundă la gândul pierderii eterne, fie cele de speranţă, de nădejde a revederii – așa cum spune și apostolul Pavel – într-o lume eternă a lui Dumnezeu. Variantele intermediare par fără noimă: oare ne-am putea imagina, într-o lume finită, cu memorie limitată și cu vieţi omenești atât de scurte, o pomenire veșnică sau regrete eterne? Sau am putea accepta ideea că vreo parte dezintegrată a celui ce a fost mai plutește haotic în fluxul cosmic, dacă există un Creator al său iubitor, care l-a cunoscut, i-a ghidat viaţa și a decis destinul lui veșnic?! Sau am putea admite că o „personalitate” eterică a celui decedat rămâne și nu rămâne totodată cea cunoscută și îndrăgită, pentru că s-ar manifesta faţă de cei dragi și îndureraţi cu totul altfel – rece și terifiant?
Întâlnirea cu moartea
Am simţit și resimţit toate acestea în 2022, când am pierdut un frate și doi veri: pe Marcel, fratele meu geamăn, pe Florentina, verișoara mea, și pe George, soţul ei. Este imposibil să descrii în cuvinte trăirile și gândurile cauzate de astfel de pierderi; ele sunt dincolo de limbaj și dincolo de orice experienţă comunicabilă.
Pe fratele meu am reușit să-l întâlnesc cu 16 zile înainte de a ne părăsi: era pe un pat de spital, măcinat de o leucemie încă din 2015 și chinuit de o pneumonie instalată în trupul său pe fondul imunităţii scăzute. Avea o lumină specială în ochi, un zâmbet blajin și o voce blândă, de parcă încerca să mă consoleze – el pe mine! Am simţit cu toată fiinţa mea neputinţa de a-l ajuta pe cel cu care îmi petrecusem 70 de ani de viaţă, cu care împărţisem bucurii și necazuri, proiecte, speranţe și visuri, cu care comunicam uneori cu un singur cuvânt, cu jumătăţi de cuvânt sau doar din priviri, un alter ego cu care conversam și când nu era prezent în imediata mea apropiere. Acum stăteam faţă în faţă, ne priveam în ochi, împărtășeam amintiri și evitam să vorbim despre ceea ce era mai important – moartea, de a cărei iminenţă el era mai convins decât mine. Se luptase cu ea din răsputeri, îi spunea Cristinei, devotata lui soţie care l-a sprijinit pe tot parcursul acestei lupte, că este datoria lui morală să lupte pentru supravieţuire, să nu-i părăsească pe cei dragi, despre care știa cât de mult îl iubesc.
Sentimentul meu de neputinţă s-a transformat, prin empatie, în altceva – conștientizarea singurătăţii în faţa morţii: în ultimele momente de viaţă suntem absolut singuri, căci ceilalţi, oricât de mult ne-ar iubi, nu ne pot smulge din ghearele morţii. Și nici nu ne pot însoţi dincolo de moarte. Singura noastră mângâiere este promisiunea lui Iisus: „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu și aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi și voi” (Ioan 14:1-3). Șansa noastră este dragostea lui Dumnezeu și pentru Dumnezeu.
Înmormântarea a avut loc în comuna Cerașu, din nordul judeţului Prahova, la graniţa cu judeţele Brașov și Buzău, unde este casa de vacanţă a familiei. Au fost de faţă zeci de prieteni care au venit să-l conducă pe ultimul drum, precum și mulţi săteni, care l-au respectat și l-au iubit, considerându-l unul de-al lor. La Cerașu, Marcel a creat, ajutat de soţie și de cei doi fii, Andrei și Marc, un univers aparte, care îi poartă amprenta: o lume în sine, dominată de Frumos, de Bine și de Autentic. Totul a fost gândit, proiectat și realizat cu multă Iubire – „pentru copii”, cum spunea el. Știm din Biblie că „pomul se cunoaște după rodul lui” (Matei 12:33). Alături de Cristina, Marcel a dat niște roade admirabile. Ne-a lăsat un model de „a trăi cum se cuvine”, care poate inspira mulţi oameni. Dispariţia unui astfel de om e resimţită ca o mare nedreptate.
Și totuși, speranţa despre care ne vorbește Biblia e una puternică, nu ne oferă amăgiri și surogate. Ni se spune că, dacă noi credem în Iisus Hristos cel înviat, atunci „credem și că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Iisus pe cei ce au adormit în El” (1 Tesaloniceni 4:14).
Aceasta să rămână mângâierea sufletului nostru, în perspectiva luminoasă a revederii, când moartea va fi „înghiţită de biruinţă” (1 Corinteni 15:54).
Dumitru Borţun mărturisește despre trăirile și reflecţiile pe care i le-a produs proximitatea morţii – pierderea, în acest an, a unor persoane dragi.
Te-ar putea interesa și:
Post comments (0)