Fuga de Dumnezeu | Recenzie de carte

„Fuga de Dumnezeu“ descrie experienţa distanţării. Atunci când credem că fugim şi că ajungem într-un spaţiu în care Dumnezeu e absent, descoperim că Dumnezeu e deja acolo, invitându-ne credinţa.

Max Picard s-a născut într-o familie de evrei, în 1888, în Germania. A studiat și practicat medicina, dar, nemulţumit de orientarea evoluţionistă a acesteia, s-a apropiat de filosofie. În 1939 a devenit creștin. Moștenirea rabinică a familie sale se regăsește în stilul sapienţial al scrisului său. Probabil cea mai cunoscută și tradusă carte a sa este Fuga de Dumnezeu[1], publicată în 1934.

Stilistic, cartea este o proză poetică; deși abundă în alegorii, simbolurile rămân accesibile și cititorului contemporan. Forţa imaginilor evocate, precum și descrierea disoluţiei sociale în faţa tehnologizării și urbanizării excesive au făcut din Fuga de Dumnezeu o lectură mereu prezentă, atât în secolul al XX-lea, cât și în al-XXI-lea.

Titlul pornește de la condiţia omului care are ca prim gest postlapsarian fuga din faţa lui Dumnezeu. Acest gest rămâne emblematic pentru homo viator – omul fugii –, omul care se depărtează de Dumnezeu în scopul zadarnic al regăsirii unui sine pierdut.

Dumnezeu este prezent în lumea fugii, în căutarea omului – când credem că fugim şi că ajungem într-un spaţiu în care Dumnezeu e absent, descoperim că Dumnezeu e deja acolo, invitându-ne credinţa.

În societatea industrializată, fuga s-a generalizat și transcende individul. Picard observă că fuga a devenit un mod de viaţă și creează relativismul moral. Distanţarea de divin nu e generată de vreo emoţie morală, iar aceasta se răsfrânge în toate aspectele vieţii: în relaţiile umane, în artă, în economie, știinţă, divertisment și chiar în religie. Ca urmare, pe mulţi îi lasă neîmpliniţi și în suferinţă, determinând omul să caute continuu structuri și sensuri alternative.

Picard subliniază că există totuși o reminiscenţă în fiecare persoană care nu va ceda fugii, iar aceasta este legată de dragoste, care la rândul ei ne trimite la Dumnezeu. Apoi, după ce explorează fuga, Picard demonstrează că Dumnezeu este prezent în lumea fugii, în căutarea omului – când credem că fugim și că ajungem într-un spaţiu în care Dumnezeu e absent, descoperim că Dumnezeu e deja acolo, invitându-ne credinţa.

Cartea are o dimensiune edificatoare și formativă pentru viziunea biblică despre lume: contrastează structurile lumii distanţate de Dumnezeu cu structurile lumii credinţei, identifică și discută cauzele colapsului culturii moderne, încercările acesteia de a se lupta cu dimensiunea spirituală a omului, tensiunile întâlnirii dintre libertate și individualitate, alături de observarea perpetuei oscilaţii a individului între lumea fugii și lumea credinţei.

Deși cultura pare a permanentiza condiţia omului fugar de Divinitate, Picard afirmă opţiunea vitală pe care o are omul, de a recunoaște viziunea dragostei divine pentru el. Este o carte cu un final relativ deschis, întrucât acceptarea lui Dumnezeu și a lumii Sale este un spaţiu al credinţei.

Te-ar putea interesa și: Când Dumnezeu are nevoie de încurajări