credibilitatea invierii

Iisus a înviat cu adevărat?

todayMay 2, 2021 1

Background
share close

Niciun istoric serios nu se îndoiește de faptul că Iisus a trăit în primul secol în Palestina și a murit crucificat. Controversele încep când este luată în discuţie învierea.

Pentru că iese în afara sferei naturalului, învierea este pur și simplu o ipoteză inacceptabilă pentru mulţi cercetători ai Bibliei. Ca atare, eforturile lor se concentrează exclusiv pe reconstituirea evenimentelor istorice care au dat naștere „legendei” învierii și pe identificarea elementelor care au făcut ca învierea să primească un rol primordial în tradiţia creștină.

Discreditarea apriorică a istoricităţii învierii vine firesc cu câteva corolare: dacă Iisus nu a înviat, nu putem vorbi de un mormânt cu adevărat gol, de întâlniri reale cu Iisus cel înviat sau de înălţarea la cer. Iar aceste concluzii incipiente constituie presupoziţiile cercetătorilor asupra vieţii lui Iisus.

Mormântul gol, greșit sau nedescoperit?

Mai ales începând cu secolul al XIX-lea au fost popularizate diverse teorii menite să demitizeze istoria mormântului gol.[1] Cele mai cunoscute susţin fie că Iisus nu a murit de fapt și a ieșit cumva din mormânt, fie că ucenicii au greșit mormântul, pentru că nu au știut cu exactitate unde fusese înmormântat Iisus, fie că trupul lui Iisus nici măcar nu a mai fost înmormântat, ci mâncat de animale sălbatice.

Ce merită sesizat este că toate aceste variante de explicaţii ale învierii lui Iisus iau în serios evenimentul crucificării, acceptându-i implicit istoricitatea.

În plus, iau în serios și convingerea apostolilor că Iisus a înviat – recunoscând că această convingere a fost atât de remarcabilă încât trebuie să căutăm să înţelegem ce anume ar fi putut-o naște. Pentru evaluarea acestor teorii se vor dovedi utile mai multe informaţii legate de percepţia și practicile iudaice referitoare la moarte și înmormântare.[2]

Iudeii primului secol creștin, în continuarea unei tradiţii milenare, priveau înmormântarea ca pe o datorie sacră a celor vii atât faţă de cei morţi, cât și faţă de pământul ţării (conform Scripturilor ebraice, cadavrul neînhumat pângărea ţara – Deuteronomul 21:22-23; Ezechiel 39:14,16). Trupul celui decedat era spălat, parfumat și înfășurat în materiale textile, iar înmormântarea avea loc în ziua morţii sau cel târziu a doua zi, dacă moartea survenea seara sau în timpul nopţii. Ziua înmormântării era prima dintr-o perioadă de șapte zile în care cei care jeleau mergeau la mormânt și adesea intrau în el (parfumurile cu care era uns trupul neînsufleţit și cele care erau aduse în mormânt deveneau importante din motive lesne de înţeles). Ultima etapă a acestui proces avea loc la aproximativ un an de la înmormântare, când osemintele erau așezate într-un osuar[3] în mormântul familiei, destinaţia finală a celui decedat.

Iudeii condamnaţi la moarte nu erau îngropaţi într-un loc onorabil (precum mormântul familiei), dar nici nu li se refuza înmormântarea[4], deși practica romană prevedea ca trupurile crucificaţilor să nu fie înmormântate. Mai mult, în cazul celor condamnaţi de Sinedriu, forul de conducere își asuma responsabilitatea înmormântării lor. Aceasta explică probabil și de ce Iosif din Arimateea, care era membru al Sinedriului, a primit permisiunea să se ocupe de înmormântarea lui Iisus. În aceste condiţii, teoria mormântului greșit se dovedește incompletă, pentru că nu reușește să explice cum autorităţile iudaice responsabile de înmormântarea lui Iisus[5] și interesate să stopeze zvonul învierii Lui nu au putut găsi adevăratul mormânt al lui Iisus și trupul Său mort. În plus, și în cazul condamnaţilor la moarte era practicat obiceiul depunerii osemintelor într-un osuar.[6] Coroborate, aceste informaţii istorice fac extrem de nerealistă ipoteza că trupul lui Iisus ar fi rămas neînhumat și ar fi putut fi mâncat de animale.

Ce a realizat Iisus prin Crucea Sa?

Citește și: Ce a realizat Iisus prin Crucea Sa?

Ideea că Iisus ar fi putut să supravieţuiască răstignirii este de asemenea puţin probabilă, în condiţiile în care romanii se asigurau de moartea condamnaţilor înainte să părăsească locul execuţiei. În plus, dacă Iisus ar fi supravieţuit în ciuda tuturor rănilor, e foarte greu de conceput că El ar fi trăit încă un număr de decenii în total anonimat, înainte de a fi înmormântat fără ca cineva să pomenească undeva ceva despre acest lucru. Extrem de improbabil ar fi fost, de asemenea, și ca ucenicii Săi să fi proclamat atât de pasionat învierea Sa, timp de decenii, în timp ce Iisus Însuși ar fi fost ascuns pe undeva, refuzând să continue ceea ce începuse înainte de răstignire.

Întâlnirile cu Iisus – halucinaţii, viziuni sau expresii ale credinţei?

Dacă moartea lui Iisus și îngroparea Sa sunt, conform argumentelor precedente, evenimente istorice de necontestat, întreaga dezbatere se concentrează pe tema învierii Sale. Era anticipabilă o asemenea proclamaţie a ucenicilor lui Iisus? Era ea una ușor de inventat și susţinut în lumea iudaică a secolului I? Logica spune că nu, dintr-un număr de motive.

Mai întâi, pentru că moartea lui Iisus, deși anunţată de Iisus Însuși, nu a fost în mod evident anticipată de ucenicii Săi – ea a venit ca un șoc. Spre deosebire de timpul nostru, în lumea secolului I, crucea era simbolul teribil al unei morţi rușinoase și al condamnării care o adusese. Dintre toate calamităţile care i-ar fi putut lovi pe discipolii lui Iisus, răstignirea Învăţătorului lor era cea mai mare. Era o discreditare deplină și profund demoralizatoare a tot ce construiseră împreună cu Iisus pe parcursul a trei ani și jumătate. Tocmai de aceea, probabilitatea ca ucenicii să fi avut impulsul și capacitatea de a născoci și gestiona învierea și de a găsi resursele interioare pentru a apărea în public, fără rușine, cu un asemenea mesaj triumfător, este aproape de zero.

Dincolo de calcule probabilistice însă, un asemenea nivel de impostură generalizată, desăvârșit de eficientă și impecabil asumată de grupul discipolilor este practic imposibil.

Apoi, pentru a explica învierea, negându-i totodată realitatea, mai este folosit scenariul conform căruia întâlnirile post-Golgota cu Iisus ale ucenicilor ar fi fost niște halucinaţii congruente individuale și colective. Cu alte cuvinte, ucenicii ar fi suferit individual sau în grup niște tulburări psihice care le-au afectat percepţiile senzoriale astfel încât L-au văzut pe Iisus, deși El nu era acolo. O asemenea serie de halucinaţii ar fi cu adevărat remarcabilă. Este însă și prea puţin credibilă, atunci când luăm în calcul lista lungă a întâlnirilor cu Iisus pe care tradiţia creștină timpurie, amintită de Pavel în 1 Corinteni 15:3-8, le-a păstrat din mărturiile ucenicilor.

Oameni cu profiluri complet diferite, cu temperamente, nivel de educaţie și poziţii sociale diferite ar fi trebuit să halucineze cu privire la Iisus, iar toţi ceilalţi să găsească mărturiile lor ca fiind consistente și credibile. În același timp, aceste halucinaţii ar fi trebuit să fie cu totul ieșite din comun, dacă judecăm după numărul mare de indicii ale unei prezenţe fizice a lui Iisus la întâlnirile Sale cu ucenicii după înviere – de pildă, toţi ucenicii ar fi trebuit să aibă simultan aceeași senzaţie eronată că Iisus cel înviat este cel care le-a pregătit și le oferă pește și pâine pe malul mării, iar ucenicii din Emaus ar fi mers pe drum, ar fi conversat timp de mai multe ore și apoi ar fi mâncat alături de o iluzie. Este foarte greu de acceptat, de asemenea, că toate aceste lucruri s-ar fi putut întâmpla într-o vedenie colectivă.

chiar a inviat Iisus?

Evenimente istorice sau proiecţii ale credinţei în Iisus?

Teologia modernă a mai oferit o teorie referitoare la istoria din spatele învierii, și anume una care sugerează că Iisus cel venerat de creștini este cu totul altul faţă de Iisus cel istoric. Tradiţia creștină L-ar fi transformat de-a lungul timpului pe învăţătorul moral din Nazaret în Fiul lui Dumnezeu preexistent, etern, întrupat, mort și înviat, înălţat la ceruri – un Iisus al credinţei, născut în decenii și secole de tradiţie creștină.

Totuși, Pavel, un fariseu dintre cei mai perfecţioniști farisei, un cărturar cu voinţă puternică și determinare excepţională, Îl descrie pe Iisus, la aproximativ 20 de ani după moartea Sa, exact așa cum Îl cunoaștem astăzi. Iar mărturia istorică a lui Pavel e cu atât mai credibilă cu cât iniţial a fost atât de iritat de ideea învierii lui Iisus încât a luptat direct împotriva „Căii” (urmașilor lui Hristos – Faptele apostolilor 24:14). Pe drumul spre Damasc însă, Pavel a avut o întâlnire de gradul zero cu Iisus (Faptele 9; 1 Corinteni 9), care i-a schimbat viaţa și pe care a căutat să o mărturisească oricui, chiar și cezarului, la Roma, deși realiza cu luciditate că Evanghelia pe care o propovăduia era o nebunie absolută pentru locuitorii imperiului. În lumina vieţii și reputaţiei sale, Pavel, un intelectual respectabil în orice cerc al vremii, a devenit cel mai convingător martor ocular[7] pe care îl avem în cazul lui Iisus cel înviat.

Lista este deschisă

Argumente în favoarea credibilităţii învierii lui Iisus pot fi încă adăugate. Faptul că evangheliile prezintă ca primi martori oculari ai învierii niște femei, într-o lume în care mărturia unei femei nu era admisă în instanţă, reprezintă un alt indiciu puternic al istoricităţii învierii. În fond, de ce ar inventa cineva o poveste în care primii martori sunt cei mai puţin credibili în ochii celor pe care doresc să-i convingă?

Apoi, dacă cineva ar fi orchestrat atât de atent această diversiune a învierii lui Iisus, astfel încât nimeni să nu reușească să o demonteze nici în contemporaneitate, nici ulterior, rămân greu de explicat diferenţele dintre relatările învierii din cele patru evanghelii.

Incongruenţele dintre variantele circulate ale unei știri false au capacitatea de a submina credibilitatea unei mărturii, iar lipsa apetitului creștinilor pentru armonizarea conţinutului evangheliilor e un argument împotriva mistificării istoriei reale a învierii lui Iisus. Pe de altă parte, dacă rapoartele evangheliștilor nu au fost motivate de încercarea de a face o minciună credibilă, atunci e ușor de înţeles că fiecare dintre ei s-a concentrat pe aspectele pe care le-a considerat mai relevante și benefice pentru destinatarii săi.

De fapt, în esenţă, ei erau concentraţi pe transmiterea marii vești a mântuirii prin Iisus Hristos. Iar faptul că entuziasmul și credinţa celor care L-au văzut pe Iisus cel înviat nu au scăzut niciodată pe măsură ce timpul trecea fără ca Iisus să revină este dovada cea mai puternică a efectului învierii lui Iisus asupra martorilor ei. Puteau să accepte că au greșit cu privire la orice altceva, dar știau că nu au greșit în privinţa învierii. Iisus promisese că va învia și înviase! De aceea știau că orice altă promisiune rostită de Iisus se va împlini negreșit.

În felul acesta, evangheliștii și apostolii au devenit simbolul unei biserici care, întemeiată pe siguranţa învierii lui Iisus, și-a fixat ochii către cer în așteptarea revenirii lui Iisus. Această imagine merită cu siguranţă să ne capteze atenţia – s-ar putea să fie cel mai corect esenţializat tablou al bisericii pe care Dumnezeu Și-o imaginează!

Norel Iacob este redactor-șef Semnele timpului și ST Network.

„O discuţie mai pe larg pe acest subiect poate fi găsită în James D. G. Dunn, The Evidence for Jesus, The Westminster Press, Philadelphia, 1985, p. 63-69.”

„Vezi și Craig A. Evans, Jesus and His World. The Archaeological Evidence, Westminster John Knox Press, Louisville, KY, 2012, p. 113-140, Apple Books.”

„Mai multe informaţii în Craig A. Evans, Jesus and the Ossuaries. What Jewish Burial Practices Reveal about the Beginning of Christianity, Baylor University Press, Waco, TX, 2003.”

„Pentru mai multe detalii, vezi Craig Evans, „The Resurrection of Jesus in the Light of Jewish Burial Practices“, HBU, https://hbu.edu/news-and-events/2016/05/04/ craig-evans-resurrection-jesus-light-jewish-burial-p-ractices/.”

„James D. G. Dunn, Why Believe in Jesus’ Resurrection? A Little Book of Guidance, SPCK, Londra, 2016, Apple Books.”

„Craig Evans, N.T. Wright, Jesus, the Final Days. What Really Happened, Westminster John Knox Press, Louisville, 2009, p. 43-59.Craig Evans, N.T. Wright, Jesus, the Final Days. What Really Happened, Westminster John Knox Press, Louisville, 2009, p. 43-59.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Norel Iacob

Rate it

Previous post

Religie

Vorbește Vechiul Testament despre Iisus sau despre altcineva?

„Rogu-te, despre cine vorbește prorocul astfel? Despre sine sau despre vreun altul?“ (Fapte 8:34). În Faptele apostolilor este prezentată o întâlnire mijlocită supranatural de Dumnezeu între Filip, unul dintre cei șapte diaconi, și un înalt demnitar etiopian. Atunci când misionarul creștin l-a întâlnit, famenul etiopian citea din cartea prorocului Isaia una din multele profeţii mesianice și i-a adresat lui Filip o întrebare pe care de multe ori o ignorăm: „Rogu-te, […]

todayMay 1, 2021 3

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%