Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Curajul de a crede

Cine a fost cu adevărat Iisus? Deși nu mai pun la îndoială existenţa Sa istorică, mulţi oameni cred că El a fost în cel mai bun caz o personalitate excepţională a timpului Său, un reformator pe care ucenicii săi l-au transformat apoi în Dumnezeu. De ce neoateismul este preocupat de promovarea unui astfel de Iisus și de ce El nu este decât o nouă formă de îndoială?

Cartea lui Gabriel Liiceanu, Ce gândește Dumnezeu? Puţină teologie, nu a reușit, cum era de așteptat, să stârnească o furtună prea mare în micul nostru pahar cu apă (rece). Lăudată de unii, contestată de alţii, cartea încearcă să redeseneze portretul lui Iisus într-o manieră personală și pe baze exclusiv raţionale. Este de apreciat interesul cu care un ateu poate vorbi despre unicitatea lui Iisus, despre caracterul Său uimitor și despre marea bogăţie de iubire lăsată lumii noastre. Frumuseţea lui Iisus te captivează, farmecul bunătăţii Sale, genialitatea Sa sunt evidente. Autorul pare să fi făcut o pasiune pentru acest personaj-cheie al istoriei lumii, încercând cu dedicarea unui apologet să îi ia apărarea în faţa unei lumi tot mai raţionale și mai necredincioase, o lume cu care, paradoxal, autorul însuși se identifică.Trebuie să spunem că autorul își respectă promisiunea din titlu– nu face decât „puţină teologie” în carte; în schimb avem multă filozofie, neașteptat de multă pentru o carte despre Iisus și Evanghelia Sa, care pentru elita filozofilor greci contemporani a fost „o nebunie”.

Titlul cărţii este un pamflet inspirat de Caragiale, iar Dumnezeu, o proiecţie a minţii noastre speriate de ideea morţii și a nefiinţei. Într-un sens, cartea seamănă cu psalmii lui Arghezi și cu strigătul lui disperat: „Vreau să te pipăi și să urlu:«Este!»” Dar Liiceanu nu merge până acolo, nu are curajul unei asemenea rugăciuni; cumva, el pare convins de ce este și ce nu este, însă nu se poate despărţi de fascinaţia lui pentru Iisus. Iar această fascinaţie îl determină să Îl creeze.

Cine ești tu, Doamne?

Cunoașterea lui Iisus Hristos rămâne până astăzi un act de credinţă atât pentru credincioși, cât și pentru atei.

Chiar dacă pare că pentru majoritatea contemporanilor noștri istoricitatea Lui nu mai este pusă în discuţie, felul Lui de a fi, pretenţia că este Fiul lui Dumnezeu, raţiunea din spatele vieţii și propovăduirii Sale sunt pentru toţi cei ce se apropie de El un act de credinţă.

Noi credem fie că a fost cine a pretins că este – Fiul lui Dumnezeu –, fie mai puţin – „cel mai mare seducător din istoria omenirii”[1].

„Isus al meu”, așa cum spune domnul Liiceanu, nu este născut din Tatăl, ci Tatăl este născut din Iisus. Liiceanu afirmă foarte precis lucrul acesta: „Scriind, i-am tot dat ocol lui Isus, uimindu-mă că o astfel de fiinţă a putut să apară și spunându-mi că, pentru a ni-l explica, a trebuit să-i inventăm un Tată unic, pe care nu-l puteam numi decât Dumnezeu.”[2]

Acest Iisus, uimitor și fascinant chiar și pentru cineva care nu acceptă dogmele teologice iudeo-creștine și nici existenţa unor elemente supranaturale în viaţa și activitatea Lui, „afirmând cu toată tăria că este, fără să fie, ceea ce pretindea a fi, […] a devenit ceea ce pretindea”[3]. Cu alte cuvinte, consecvenţa deplină a lui Iisus cu propriile cuvinte L-a făcut să fie privit mai mult decât un om obișnuit, să fie socotit divin. Despre acest Iisus, doar cuvinte de laudă: este „cel mai grandios exemplar al speciei umane”, „este divin, cel mai divin, pentru că [este] cel mai fără de pereche dintre toţi oamenii”[4].

Rămâne totuși o dilemă evidentă: cum este posibil ca un astfel de om, cu trăsături morale perfecte, să pretindă că este ceea ce nu era în realitate? Domnul Liiceanu rezolvă dilema aceasta apelând la un concept neașteptat – „minciuna albă”, o minciună care nu poate fi culpabilă din punct de vedere moral și care, în loc să ne facă rău, ne-a făcut bine. Tocmai de aceea autorul se întreabă: „De ce nu s-ar fi putut ridica unul dintre noi, preocupat fiind doar de ceilalţi, până la acea stare de excepţie absolută care să-i permită să găsească calea prin care, în locul supremei pătimiri, să primim placeboul mântuirii noastre?”[5] Gabriel Liiceanu își alege cu foarte mare grijă cuvintele pentru a transmite ideea unui Iisus excepţional, dar uman, atât de uman, încât de întrebi pe bună dreptate când se va naște următorul. Are dreptate că Iisus nu S-ar identifica deloc cu Inchiziţia, cu Noaptea Sfântului Bartolomeu sau cu „războaiele sfinte”. În schimb, crede că S-ar identifica mai degrabă cu perspectiva propusă de el, afirmând că, „aflând de ipoteza minciunii albe, Isus n-ar fi scandalizat”[6]. Evanghelia rămâne pentru autor un „basm”, o „legendă” splendidă, ce e drept, dar ireală și deci insuficientă pentru a ne scăpa cu adevărat de răul care ne copleșește.

Perspectiva domnului Liiceanu nu este totuși unică. Andrei Cornea, într-un articol legat de acest subiect, spunea: „Isus n-a fost nici Dumnezeu (într-o perspectivă laică și știinţifică), dar nici nebun sau mincinos.[…] După cum a propus Albert Schweitzer, a fost, după toate probabilităţile, liderul evreu al unei secte apocaliptice,care credea în iminenţa «împărăţiei lui Dumnezeu» = «vestea cea bună». A crezut despre sine, foarte probabil, că este Mesia (un titlu cu conotaţii regale în Israel), dar pretenţia respectivă n-a fost nici unică, nici contrară iudaismului din vremea aceea.” Autorul afirmă chiar că perspectiva aceasta este cea pe care „istoricii și erudiţii seculari ai fenomenului apariţiei creștinismului au stabilit-o, măcar în punctele principale”. Cu alte cuvinte, ceea ce Gabriel Liiceanu face în cele două cărţi ale sale din care am citat până acum nu este decât să detalieze pentru cititorii săi această viziune despre Iisus din care a scos tot ce era miraculos sau greu de explicat. De altfel, într-o recenzie foarte elogioasă a cărţii Ce gândește Dumnezeu?, scriitoarea Tatiana Niculescu afirmă: „În surdină, nenumit, e prezent în armătura acestei cărţi construite cu o remarcabilă acuitate a demonstraţiei, Richard Dawkins, unul dintre reprezentanţii de frunte ai mișcării așa-numite a noului ateism.” Observaţia este fără îndoială exagerată, pentru că „demonstraţia remarcabilă” pornește, așa cum și autoarea a constatat, de la o „pură speculaţie”,dar trimiterea la neoateism pare să sugereze că perspectiva pe care autorul o propune nu este o invitaţie la credinţă, ci la îndoială. Până la urmă de ce ai avea nevoie de un astfel de Iisus?

Minunea credinţei

Teama lui Gabriel Liiceanu și a multora asemenea lui este teama de credinţă. Deși, așa cum afirmam, nu putem trăi fără ea. Dar credinţa nu există decât în relaţie. Nu poţi avea credinţă decât în cineva pe care îl cunoști, în cineva care-ţi este aproape, pentru că, la fel ca iubirea, credinţa se construiește. Un Iisus mort, oricât ar fi de fantastic, nu îţi cere să crezi în El, nu te atinge, nu te vindecă, nu te schimbă.

Această izgonire a supranaturalului, începută cu David Hume, pornește de la premisa falsă că tot ce se întâmplă este străjuit cu strășnicie de graniţele raţiunii noastre și de mâinile noastre dibace. Gândind, noi stăpânim tot ce ni se întâmplă, iar cuvintele noastre pot crea explicaţii, așa cum Dumnezeu a creat prin cuvânt lumea în prima zi. Cu alte cuvinte, noi suntem creatorii lumii și deci implicit ai moralei,ai dreptăţii și ai adevărului.Doar că realitatea nu se supune planurilor noastre. Oricât am fi de mândri și de încrezători în noi înșine, constatăm că suntem slabi, vulnerabili și efemeri. Explicaţiile noastre se poticnesc adesea în întrebări fără răspuns, în situaţii imprevizibile, în mistere mult prea mari pentru noi. Pare surprinzător că, într-o ţară în care comunismul a încercat să creeze o lume mai bună decât cea făcută de Dumnezeu și a eșuat lamentabil, oamenii încă mai cred că se poate, că noi avem soluţii la marile dileme din jurul nostru.

Tocmai de aceea acest model de Iisus pe care domnul Liiceanu îl propune nu poate fi soluţia la problemele lumii.

Este un model înșelător și insuficient. El are câteva probleme esenţiale, pe care logica și frumuseţea limbajului autorului le ascund la o primă citire. Dacă Iisus a fost doar un om bun, El nu poate să ne aducă iertare, nici vindecare și nici speranţă. Dragostea Lui este la fel ca a noastră, iar vindecarea de noi înșine – o iluzie;nu există cer nou și nici Pământ nou, nu există o zi a judecăţii și nici speranţa că El le va face dreptate celor ce au ales să întoarcă obrazul și să sufere în tăcere. Dacă Iisus nu a fost Fiul lui Dumnezeu, atunci lumea aceasta este cel mai trist loc, ideea unei învieri viitoare – o fata morgana, iar cei care și-au pus speranţele în El – chiar și din perspectivă raţională – „cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii” (1 Corinteni 15:19).Teoria „minciunii albe” este o relativizare a adevărului ce poate avea efecte dramatice în relaţiile dintre noi. Pentru că, dincolo de ceea ce spunem, C. S. Lewis avea dreptate că există în noi un etalon moral care ne constrânge de partea binelui. Și acest etalon moral ne face să căutăm binele, adevărul și dreptatea cu o îndârjire inexplicabilă din perspectiva teoriei „minciunii albe”.

Și încă ceva. Pe lângă argumentele apologeţilor creștini, milioane de creștini practicanţi au pretins și încă pretind că L-au întâlnit personal pe Iisus, că este viu, că răspunde la rugăciuni și este aproape de cei care Îl caută cu toată inima. Evident, unii îi pot învinovăţi pentru asta, îi pot acuza că se întâlnesc doar cu o proiecţie a visului lor. Dar e cel puţin ciudat să pretinzi că cineva nu există doar pentru că tu nu te-ai întâlnit cu el. Invitaţia creștinismului rămâne una simplă: „Gustaţi și vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!” (Psalmul 34:8). Gustaţi din frumuseţea unei Evanghelii în care omul este creaţia unui Dumnezeu plin de iubire! Gustaţi din logica unei istorii pe care El a început-o și pe care tot El o va încheia, din speranţa unui paradis real și din bucuria unei relaţii prezente cu El! Este un exerciţiu real de smerenie, dar și de fericire. Biblia, crezută în totalitate, nu este doar o carte fantastică, ci singura reţetă a unei vieţi fericite –o fericire pe care din păcate mulţi încă se tem să o experimenteze.

Adrian Neagu crede că cea mai frumoasă imagine a lui Iisus este cea care se conturează în urma acceptării Lui nu doar ca un Învăţător excepţional, ci ca Domn și Mântuitor personal.