Credință

Iisus Hristos | Iisus, poruncile și legalismul

todayAugust 12, 2023 9

Background
share close

De-a lungul secolelor s-au creat tensiuni puternice, dar artificiale, între Evanghelia lui Pavel (clamată în special de Augustin și de mulţi protestanţi) și „legalismul” scriitorilor biblici Iacov, Petru, Iuda etc., cu care s-au apărat, de regulă, teologii catolici și ortodocși. Miza acestor tensiuni este autoritatea poruncilor lui Dumnezeu și, prin urmare, datoria sau obligativitatea ascultării de „legile, poruncile și rânduielile” Domnului.

Citind superficial ce spune Pavel, cineva poate avea impresia că apostolul spulberă obligativitatea Legii și a poruncilor lui Dumnezeu când afirmă că nimeni nu va fi îndreptăţit[1] prin Lege (Romani 7:4; Galateni 2:19; 3:11; 5:4) sau că el se contrazice când afirmă că „nu cei ce aud Legea sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea vor fi îndreptăţiţi” (Romani 2:13, EDCR; sublinierea autorului).

Pavel afirmă categoric că „omul nu este îndreptăţit prin faptele Legii, ci prin credinţa în Iisus Hristos” (Galateni 2:16, EDCR), de unde provine și sloganul protestant sola fide „numai prin credinţă”. Iacov este la fel de categoric când spune că „prin fapte este îndreptăţit omul, și nu numai prin credinţă” (Iacov 2:24, EDCR), ceea ce l-a determinat pe Luther să afirme că Epistola lui Iacov este „o epistolă de paie”. Dacă nu ar fi fost deja parte din canon și nu ar fi salvat-o alţi colegi ai reformatorului, ar fi rămas afară din Biblia protestantă.

Învăţătura lui Pavel despre harul divin (favoarea lui Dumnezeu) ca singur mijloc de mântuire pare să excludă orice merit al omului. Dar același apostol[2] spune că Dumnezeu S-ar dovedi „nedrept” (ádikos, cf. Evrei 6:10-12) dacă nu ar ţine cont de faptele de bunătate și iubire ale credincioșilor!

Definiţii

Ce înţelegem când citim expresii ca „poruncile lui Dumnezeu”, „Legea lui Dumnezeu”, „legalism”? Ele pot avea sensuri populare sau sensuri teologice. În Biblie ele poartă în general sensuri impuse de cultura iudaică și, când studiem Biblia, trebuie să lăsăm ca expresiile și noţiunile ei să fie luminate de cultura autorilor biblici, nu de cultura noastră.

Expresia „poruncile lui Dumnezeu” (sau ale Domnului) se referă la orice porunci morale sau religioase, generale sau ocazionale (speciale) date de Dumnezeu, având în centru Decalogul. În Noul Testament expresia se referă uneori la Decalog (Apocalipsa 12:17; 14:12), dar de obicei include tot ce reprezintă voia lui Dumnezeu, cum ar fi credinţa în Evanghelie: credinţa în Hristos este poruncă de la Dumnezeu, nu o simplă opţiune religioasă (1 Ioan 3:22-24). Uneori se folosește termenul la singular („a păzi porunca”), individualizând astfel orice poruncă a lui Dumnezeu (Proverbele 19:16; Eclesiastul 8:5; 1 Timotei 6:14).

Expresia „Legea Domnului”, sau, pe scurt, „Legea” (Tora), denumește în Scriptură tot corpul de instrucţiuni pe care l-a transmis Dumnezeu prin Moise (Galateni 3:17,19). De aceea cărţile lui Moise se numesc în mod obișnuit „cartea Legii” (Iosua 8:31; 23:6; 24:26; Neemia 9:3). Într-un sens mai restrâns, sau special, cartea Deuteronomului era numită „Legea” (Deuteronomul 1:5; 27:3; Iosua 8:32) și se citea public. Într-un sens și mai restrâns, termenul a fost folosit în legătură cu tablele Decalogului (Exodul 24:12; 1 Timotei 1:9).

Scrierile de după Moise au fost considerate parte din aceeași Lege (Iosua 24:26; Ioan 10:34,35). Astfel, termenul „Lege” (Tora) a ajuns să însemne Sfânta Scriptură (Ioan 12:34; 15:25; 1 Corinteni 14:21). Dar pentru mai multă precizie, Scriptura este numită „Legea și Profeţii” (Matei 7:12; 11:13; 22:40; Luca 16:16; Ioan 1:45; Faptele apostolilor 13:15; 24:14; 28:23; Romani 3:21), sau, mai târziu „Legea, Profeţii și Scrierile”, denumire folosită până astăzi în iudaism (Luca 24:44).[3] În sensul cel mai larg, Legea era sinonimă cu „religia” iudaică (Faptele apostolilor 10:28; 18:15; 22:3; 23:29; 24:6; 25:8; Romani 3:19; 4:16; 1 Corinteni 14:34; Galateni 4:4,5,21; 5:18).[4] Decalogul („legea celor zece porunci”) însă este numit de preferinţă „legământ” sau „mărturie” (Exodul 25:16,21,22; Deuteronomul 4:13; Evrei 9:4; Apocalipsa 11:19).

Cât privește „legalismul”, acesta este definit în dicţionar ca fiind „preocuparea de a respecta minuţios litera legii”[5], ceea ce, după Scriptură, este ceva lăudabil. Minuţiozitatea este lăudată, nu condamnată (Exodul 15:26; Leviticul 19:37; Deuteronomul 18:13; Neemia 10:29; Psalmul 119; Matei 5:17-20; Luca 1:6). Adevăratul legalism, care nu reprezintă corect religia biblică, este credinţa că mântuirea se capătă prin meritele conformării faţă de cerinţele religioase sau prin performanţe în împlinirea Legii, accentuând amănuntele rituale și minimalizând principiile morale.

A fi legalist înseamnă a fi pedant sau tipicar în ce privește respectarea regulilor, după care alţii pot fi judecaţi, dar meschin sau nepăsător în ce privește marile principii ale caracterului (bunătatea, dreptatea etc.). În teologie, legalismul este sinonim cu poziţia iudaizantă: devotamentul pentru împlinirea tuturor poruncilor și regulilor Torei, pe măsura posibilităţilor realiste, însoţit de minimalizarea harului lui Dumnezeu, a jertfei lui Iisus și a divinităţii Lui.

Iisus și împlinirea Legii

Între „paulini” și „petrini”, între „hariști” și „legaliști”, între mistici și pragmatici, ce autoritate are învăţătura lui Iisus despre Lege și porunci?

Să nu uităm că Iisus a fost evreu. La naștere, magii L-au căutat ca rege al iudeilor (Matei 2:2), iar pe crucea Lui s-a scris aceeași „vină” (Matei 27:37; Ioan 19:19-22). Iisus i-a amintit samaritencei că „mântuirea vine de la iudei” (Ioan 4:22). Samaritenii îmbrăţișau o combinaţie de iudaism și păgânism, de Scriptură și tradiţii mixte. Iisus le-a reproșat că se închină în spirit mistic la ceea ce nu cunosc, nu în spirit și în adevăr (Ioan 4:21-23).

Ca prunc și ca adult, Iisus a arătat respect pentru toate aspectele religiei iudaice: circumcizie (Luca 2:21), jertfe (Luca 2:22-24), preoţie și legi levitice (Matei 8:4; Marcu 1:44; Luca 5:14), zeciuieli (Luca 11:42; 20:25), daruri și contribuţii pentru Templu (Matei 17:24-27; Luca 21:1-4). În zilele de sâmbătă era nelipsit de la sinagogă (Marcu 1:21,39; 6:2; Luca 4:16; 6:6; 13:10 și la fiecare sărbătoare venea în pelerinaj la Templu (Matei 26:17; Luca 2:42-46; Ioan 2:23; 4:45; 5:1; 7:2,10,11,37), chiar și la sărbători care nu fuseseră poruncite de Dumnezeu (Ioan 10:22,23).

Iisus obișnuia să numească Templul „casa Tatălui Meu” (Luca 2:49; Ioan 2:16). Totuși, El a prezis că Ierusalimul și Templul aveau să fie distruse și că evreii aveau să fie astfel pedepsiţi pentru respingerea lui Hristos (Luca 19:41-46; 21:5,6,20-24). Însă, cu privire la sărbătoarea sabatului, El le-a poruncit apostolilor să se roage s-o poată respecta chiar și în situaţii extreme (Matei 24:1,2,16,20). Ne putem aștepta ca un astfel de Hristos să trateze cu ușurinţă autoritatea Scripturii, a Legii, a Decalogului și a poruncilor lui Dumnezeu?

Te-ar putea interesa și:

Iisus

Iisus, Legea și legalismul

Pentru Iisus, voia lui Dumnezeu descoperită în Scriptură era nenegociabilă: „Este scris” era pentru El autoritatea finală (Matei 4:4,7,10; 21:13; 26:31; Luca 24:46; Ioan 6:45); „Ce este scris în Lege? Cum citești în ea?” (Luca 10:26); „Scriptura nu poate fi desfiinţată” (Ioan 10:35); „Să nu credeţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii; am venit nu să desfiinţez, ci să împlinesc” (Matei 5:17, EDCR); „[C]âtă vreme vor dăinui cerul și pământul, nu va trece nicio iotă sau frântură de literă din Lege înainte ca toate să se fi împlinit” (Matei 5:18, EDCR); „[O]ricine va strica fie și una din aceste porunci mărunte și‑i va învăţa pe oameni astfel va fi considerat cel mai mic în Împărăţia cerurilor, dar oricine le va împlini și‑i va învăţa pe alţii la fel va fi considerat mare în Împărăţia cerurilor” (Matei 5:19, EDCR).[6]

Dar nu a relaxat Iisus religia, în comparaţie cu fariseismul? Da și nu. Da, pentru că El a criticat public legalismul meschin al fariseilor, care puneau asupra altora sarcini grele, pe care ei nu le îndeplineau (Matei 23:4). Da, pentru că El a desfiinţat obligaţiile inventate de farisei (Matei 15:6,9,13). Nu, pentru că Iisus nu a adus o liberalizare a ascultării. Tot El spunea: „[V]ă spun: dacă dreptatea voastră nu o va întrece pe cea a cărturarilor și a fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor!” (Matei 5:20, EDCR).

Să-i depășim pe farisei în pedanterie legalistă? Să devenim superfarisei? Iisus nu s-a referit la o dreptate cantitativă, artificial umflată, ci la o dreptate calitativă, o dreptate recunoscută de Dumnezeu, care este superioară meritelor omenești. Ea vine din credinţa asemănătoare bobului de muștar – mic, dar plin de viaţă –, și nu din numărul recitărilor și al posturilor sau din evitarea atingerii păcătoșilor.

Iisus a accentuat doctrina îndreptăţirii prin credinţă, mai întâi prin faptul că aprecia public credinţa omului (Matei 8:10; Marcu 5:34; 10:52; Luca 7:9,50; 8:48; 17:6,19; 18:42). Nu aștepta o credinţă explicită în mesianitatea sau dumnezeirea Sa, ci încrederea în Dumnezeul lui Israel, care era onorată prin minuni. El lăuda și faptele, dar numai pe acelea care veneau din credinţă și dragoste (Matei 12:41,42; 26:13).

Fariseismul și religia lui „mai degrabă”

Iisus l-a cântărit din priviri pe fariseul mulţumit de propria sa „dreptăciune”, care simţea că stă foarte bine, slavă Domnului, în comparaţie cu păcătoșii notorii (Luca 18:11). Apoi l-a cântărit și pe vameșul care se simţea atât de păcătos, încât nu îndrăznea să mai privească spre cer. Și avea de ce să privească în pământ, implorând mila lui Dumnezeu. Punând faţă în faţă cele două imagini, Iisus a zis: „[M]ai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt” (Luca 18:14).

Religia lui Iisus este religia acestui „mai degrabă”. Privind cu un ochi trist spre fariseu, apreciindu-i într-un sens moralitatea (nu găsești pe toate drumurile oameni religioși, care să susţină Biserica, să-și înfrâneze trupul, să se ferească de nedreptate, lăcomie, desfrâu și corupţie, ca acest fariseu – majoritatea fariseilor nu erau de calibrul acestuia –, dar mulţumirea de sine și mândria, hrănite de teologia meritelor, și comparaţia cu alţii, chiar în rugăciune, aproape i-au anulat virtuţile), privind cu celălalt ochi la vameșul cocârjat de rușine înaintea lui Dumnezeu, Iisus nu a spus: „În sfârșit, asta căutam!”, ci „mai degrabă…”.

Această temă a îndreptăţirii prin credinţă, a ascultării de Evanghelie și a bucuriei pentru întoarcerea păcătosului este omniprezentă în parabolele lui Iisus. Drepţii refuză invitaţia la nuntă și atunci sunt invitaţi toţi neinvitaţii, jerpeliţii de pe toate drumurile, să participe, primind haină de nuntă. Dintre cei doi fii trimiși la lucru, a fost apreciat „mai degrabă” cel care refuzase iniţial, dar care se pocăise și se îndreptase (Matei 21:28-32). Dintre cei doi fii ai tatălui exemplar, a fost sărbătorit „mai degrabă” mezinul păcătos, zdrenţăros și vlăguit, care se întorsese acasă cu cererea de a fi primit ca argat (Luca 15:11-32). Între Marta și Maria, pe care Iisus le iubea la fel, El a apreciat „mai degrabă” atitudinea de ucenică a Mariei decât pe aceea de diaconeasă stresată a Martei (Luca 10:38-42). Și exemplele pot continua.

În toate pildele Lui, Iisus a accentuat virtuţile spirituale, începând cu credinţa, dragostea, smerenia, stăruinţa, slujirea, bucuria mântuirii, vegherea în rugăciune sau ascultarea voioasă, și niciodată nu a lăudat performanţele religioase în sine. Legea, da. Legalismul, nu. Poruncile, da. Cele zece, cele unsprezece etc., inclusiv poruncile lui Iisus (Matei 19:16-21; Ioan 14:15,21; 15:10). În literă, dar și în spirit, așa cum a intenţionat Dumnezeu de la început să fie păzite (Matei 5:27,28; cf. Exodul 20:17). Și, mai presus de toate, porunca desăvârșirii, adică dragostea faţă de toţi oamenii (Matei 5:46-48).

Florin Lăiu arată deosebirea dintre ascultarea de poruncile lui Dumnezeu și legalism, subliniind că Iisus a respins fariseismul, dar a păstrat valoarea Legii și a ascultării de Dumnezeu.

„Ideea de a fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu apare în traducerea lui Dumitru Cornilescu în forma «socotit neprihănit», unde termenul «neprihănit» este o metaforă care exprimă ideea de nevinovăţie absolută (fără prihană/pată/defect) – iertare și achitare, ca și cum persoana n-ar fi păcătuit niciodată. În traducerea oficială ortodoxă română se folosește de obicei ca echivalent noţiunea de «îndreptare», care sugerează corectare, reparare, rectificare, îmbunătăţire, subliniind astfel repararea caracterului mai degrabă decât declararea nevinovăţiei păcătosului pocăit. În realitate, termenii corespunzători din textul original care exprimă această calitate au nuanţe diferite, de la caz la caz: ebr. ţedāqā/ ţédeq «dreptate, adevăr; corectitudine, purtare ireproșabilă, morală și evlavioasă, virtute, faptă bună, izbăvire; legalitate, act de justiţie», gr. dikaiosynē «dreptate, justeţe, integritate, corectitudine, cumsecădenie, bună-purtare, dreaptă-trăire, nepăcătuire; îndreptăţire, nevinovăţie». Verbele asociate (ţadaq, dikaióō) sunt la fel de fluide.”

„Nu există un consens cu privire la autorul Epistolei către evrei, dar pornim de la cea mai bună probabilitate, a identificării tradiţionale. Dacă epistola nu ar fi fost cunoscută ca având origine apostolică, nu ar fi fost acceptată în canon.”

„A treia colecţie (Scrierile) începe cu cartea Psalmilor.”

„În acest sens, Legea cuprindea de regulă și Legea orală, cu regulile ei rabinice, așa cum iudaismul susţine și astăzi că Legea este atât scrisă, cât și orală (tradiţia).”

„Florin Marcu, Marele dicţionar de neologisme, Saeculum I.O., București, 2000, s.v. legalism.”

„Iisus se referă aici la faza pământească a Împărăţiei, așa-numita Împărăţie a harului, în care sfinţii coexistă cu păcătoșii până la Judecată (Matei 13:24-51). A se vedea și afirmaţia despre Ioan (Matei 11:11; Luca 7:28). Iisus nu sugerează aici că dispreţuitorii poruncilor Lui vor fi prezenţi, dar vor avea o poziţie mai modestă în Împărăţia slavei (cf. Daniel 7:26).”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Florin Lăiu

Rate it

Previous post

Tehnologie

Viitorul nostru | Cum să te împrietenești cu viitorul

Ce este viitorul? Poate că întrebarea pare banală. Dar când te gândești mai mult la ea, ajungi să înţelegi mai bine ce mărturisea Augustin: „Ce este deci timpul? Dacă nimeni nu mă întreabă, știu, iar dacă aș vrea să explic cuiva care mă întreabă, nu știu.”[1] Dicţionarele ne spun simplu că viitorul este ceea ce va veni după momentul de faţă, definiţie care implică o viziune liniară asupra timpului. Dar […]

todayAugust 11, 2023 53

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%
https://upm.fatek.unkhair.ac.id/include/slotgacorhariini/ https://baa.akfarsurabaya.ac.id/inc/-/slotgacorhariini/ https://marumanfiore.xsrv.jp/