Iisus Hristos, unicul Mântuitor al lumii?

Cum poate fi autentică și sigură mântuirea doar prin Iisus Hristos când nenumăraţi oameni n-au auzit niciodată numele Lui? Și dacă miliarde n-au aflat despre El, nu este oare supralicitat rolul lui Iisus Hristos ca Salvator al lumii și nu există oare și alte căi de salvare în afară de El?

În copilărie vrem să aflăm regulile după care putem câștiga jocul. În școală descoperim alte reguli, ce ar trebui să ne ajute să reușim în viaţă. După absolvirea școlii, observăm că există și alte repere, iar fiecare ţintă e atinsă într-un altfel de „joc”, cu reguli diferite. Pe parcursul vieţii, devine supremă găsirea unei soluţii la cea mai mare criză: încetarea vieţii. Rezolvarea morţii, sau a realităţilor care ar urma acesteia, a antrenat întotdeauna cele mai puternice resorturi. În faţa morţii, omul caută asigurarea unui sens și cultivă ideea unei continuări a existenţei. În mintea omului, așa cum spunea Solomon, viaţa cere veșnicia, iar condiţia de muritor cere o salvare – mântuirea.

Cum este omul mântuit? Este o întrebare pe care o ridică fiecare înmormântare. De la început creștinii au propovăduit un singur răspuns: Iisus Hristos – credinţa în El, în învierea Lui și în promisiunea Lui de a le oferi viaţa veșnică tuturor celor ce cred în El. Mulţi au fost bucuroși să-L descopere pe Iisus, să creadă în ce a spus, să trăiască însușindu-și cuvintele Lui și să-și pună în El speranţa învierii.

În contemporaneitate însă, în faţa unei propuneri exclusiviste, mulţi ascultători devin circumspecţi. Cum ar putea să creadă într-o mântuire primită exclusiv prin Iisus Hristos când sunt miliarde de oameni pe planetă care nu-L cunosc? Cum poate Dumnezeu să fie preocupat de destinul omenirii întregi, de-a lungul istoriei, să fie iubitor, milos și drept faţă de miliardele fără număr care au trăit, trăiesc și probabil vor trăi fără să-L cunoască pe Iisus și nici mesajul Său?

În primul rând, aceste întrebări dau naștere unei discuţii despre cunoașterea lui Dumnezeu și legătura cu El. De pe paginile cărţii Geneza aflăm că Dumnezeu le-a promis primilor oameni un Salvator. În virtutea acelei promisiuni, Dumnezeu a încheiat legăminte cu oamenii în vederea salvării – cu Noe, cu Avraam și cu descendenţii săi. Perspectiva salvării avea în vedere „toate familiile pământului” – însă aceasta nu se derula automat și nu ocolea alegerea individuală. Omul nu se putea „trezi” salvat, ci trebuia să accepte termenii salvării din partea lui Dumnezeu. Informarea tuturor cu privire la acești termeni Dumnezeu le-a încredinţat-o celor care deja au intrat într-o relaţie cu El (de exemplu, legământul cu Avraam sau legământul creștinului prin botez). Surprinzător, Dumnezeu își asumă riscul folosirii intermediarilor. De ce ar alege Dumnezeu să comunice astfel cu oamenii?

Primul capitol din prima carte scrisă a Bibliei, Iov, este iluminant. În deschiderea naraţiunii este prezentat un personaj care chestionează atât integritatea divină, cât și moralitatea umană și pune întrebarea dacă nu cumva Dumnezeu îi „mituiește” pe oameni pentru a-I fi loiali. În fapt, insinuează că Dumnezeu corupe prin bunăvoinţă și că, pentru a fi autentică, adeziunea umană la principiile divine ar trebui să nu aibă absolut niciun motiv ulterior – doar atunci ar fi integral liberă și autentică. În faţa acestor acuze, cum ar putea Dumnezeu să-i propună omului reperele vieţii veșnice alături de Sine fără a-i forţa alegerea? Însăși prezenţa divină într-un dialog direct ar forţa opţiunea omului prin diferenţa de statut. Pentru a evita această constrângere, Dumnezeu a ales să trimită mesageri care să intimideze cât mai puţin interlocutorul, dar care să transmită miza intenţiilor Sale faţă de omenire – punctual prin patriarhii și profeţii biblici, dar și general și istoric prin poporul cu care a încheiat legământ și care avea să fie depozitarul acestor revelaţii, pe care astăzi le numim Sfânta Scriptură. Aceștia funcţionează ca martori. Prin autenticitatea vieţii lor, ei devin și credibili.

Mărturii ale întâlnirii cu revelaţia divină

În discursul lui Iov se distinge soluţia divină în Iisus Hristos, care fusese prefigurată – Iov a crezut că, deși nu înţelegea de ce suferă, Dumnezeu îi va face dreptate și, chiar dacă va fi să moară, va învia, întrucât Cineva îl va salva din condiţia sa – un Răscumpărător.

De unde avea Iov acces la aceste cunoștinţe? Probabil de la acei discipoli ai patriarhilor care au propovăduit mesajul lui Dumnezeu.

Dumnezeu a avut grijă să nu rămână fără martori de-a lungul istoriei, chiar și în mijlocul celor care nu aveau un contact facil cu poporul Său. Apostolul Pavel îi indică pe Epimenide și pe Aratus, poeţi greci, care au avut crâmpeie de revelaţie, iar primii creștini au văzut în monoteismul filozofic, precum și în literatura păgână fragmente ale revelaţiei care funcţionau ca punţi de comunicare pentru Evanghelie.[1] Mult mai recent, în secolul al XX-lea, cercetările lingvistului și antropologului Wilhelm Schmidt[2] și confirmările misionarilor creștini[3] indică în numeroase culturi o continuitate de fond a credinţei într-un Dumnezeu suprem bun, care stabilește legile lumii și ale universului, reperul conștiinţei morale, iar unele culturi și popoare au păstrat promisiunea unui salvator și a unei revelaţii.

Un exemplu elocvent este istoria religioasă a poporului Karen din actualul Myanmar. Credinţa lor ancestrală afirma că oamenii primordiali au pierdut accesul la revelaţia lui Dumnezeu întrucât au fost neascultători (ascultând mai degrabă un șarpe). Promotorii budismului au încercat să-i convingă să renunţe la aceste convingeri. Mai târziu, în secolul al XIX-lea, aproape accidental, misionarul Adoniram Judson îl aduce la Hristos pe Ko Tha Byu, un criminal vândut ca sclav, care recunoaște în mesajul creștin împlinirea profeţiilor poporului său și apoi devine apostolul lui Hristos pentru kareni. Alte cazuri foarte grăitoare sunt cele ale indienilor Pemon din zona muntelui Roroima din America de Sud sau cazul indienilor Bari din Columbia. În ambele cazuri, înainte ca misionarul creștin să ajungă la ei, acești oameni primiseră cu ani sau cu generaţii înainte profeţii care i-au pregătit pentru a-L accepta pe Hristos ca Mântuitor.

Astfel de exemple arată că oamenii care trăiesc în cadrul acestor repere pot fi asimilaţi lui Iov. Aceștia trăiesc în virtutea împlinirii promisiunii divine. Dar, ca și Iov, acești oameni au o cunoștinţă clară a distanţei dintre Dumnezeu și om, reţin că omul are nevoie să se împace cu Dumnezeu, iar neascultarea înseamnă o ruptură fundamentală în legătura cu El. Conceptul de armonie și legătură cu Divinitatea nu le este absent, așa cum e în mintea omului modern și postmodern contemporan, care își asumă o poziţie critică, extrapolând totul din perspectivă proprie, și poziţii proprii în ce privește dreptatea, salvarea și implicit condiţia căzută a omului.

Cartea Genezei anticipează un asemenea context când descrie ruptura dintre Dumnezeu și om. Neascultarea de Dumnezeu a survenit pe fondul promovării neîncrederii în afirmaţiile și valorile divine în contextul unei încrederi mai mari în viaţa trăită separat de principiile guvernării Sale – aceasta este ceea ce numim păcat. Practica acestuia se demonstrează în istorii mici și mari ca fiind falimentară. Pentru vindecarea acestei rupturi Dumnezeu îi propune omului refacerea legăturii cu El.

Mărturii ale începutului salvării

În cazul poporului Karen, al indienilor Pemon și Bari, cât și al triburilor Sawi din Papua-Noua Guinee, cunoașterea Evangheliei lui Hristos și creștinismul au însemnat salturi ale calităţii vieţii care sunt documentate întrucât sunt de dată recentă. Cunoașterea lui Dumnezeu în Hristos restaurează înţelegerea omului în raport cu valorile divine.

Sângele lui Hristos a curs pentru mântuirea fiecăruia care crede în El. Aceasta a elevat statutul fiecărei fiinţe umane, iar sacralitatea vieţii a devenit un aspect în privinţa căruia creștinii au ieșit în evidenţă de timpuriu.

În Antichitate aceasta s-a văzut prin opoziţia creștinilor faţă de practica infanticidului și prin adoptarea nou-născuţilor abandonaţi[4], precum și prin opoziţia faţă de luptele de gladiatori.[5]

Restaurarea respectului pentru femei arătat de Iisus Hristos a continuat între creștini. Aceasta a dus la elevarea progresivă a statutului femeii, la consolidarea căsătoriei monogame și a familiei, la echilibru și respect între sexe și la stabilitate socială.[6]

Preocuparea creștinilor faţă de orfani, bolnavi și persoane vulnerabile a depășit standardul lumii antice – bisericile erau marile centre caritabile. Creștinii le ofereau educaţie tuturor, indiferent de sex sau statut social.[7] Acestea toate au fost o influenţă revoluţionară.[8] Valorizarea oricărei munci de către creștini în general a dezvoltat o etică a recompensei, egalitatea tuturor în faţa lui Dumnezeu a contribuit la egalitatea tuturor în faţa legilor, iar importanţa credinţei individuale în mântuire a fost determinantă pentru libertatea de conștiinţă. Prin dezvoltări succesive, această influenţă are ca rezultat ceea ce astăzi numim drepturile omului. Sociologul Robert Woodberry a observat și a demonstrat că, în urma misiunii creștine, viaţa oamenilor în lume este mai bună.[9]

Accesul universal la mântuire

Așadar, după ce Și-a comunicat intenţiile prin repetate mesaje, Dumnezeu S-a limitat pe Sine și S-a întrupat pentru a i Se comunica pe Sine omului în forma în care acesta putea să-L înţeleagă – și anume Omul Iisus Hristos (Evrei 1:1,2). În privinţa posibilităţii mântuirii oricui prin Iisus Hristos, perspectiva lui Gorden Doss este foarte clarificatoare: (1) Hristos este „apogeul revelaţiei și norma după care trebuie criticate toate celelalte credinţe”; (2) întruparea istorică, moartea, învierea și înălţarea lui Iisus Hristos sunt „evenimentele decisive din istoria omenirii”; (3) ispășirea lui Hristos este singurul mijloc prin care o persoană poate fi mântuită.[10]

Următoarele linii de gândire acreditează posibilitatea includerii tuturor în mântuire: în primul rând, Dumnezeu le-a dat oamenilor liberul-arbitru; în al doilea rând, păcatul lui Adam i-a pus pe toţi într-o situaţie fără speranţă; în al treilea rând, Dumnezeu Își dezvăluie planul de mântuire în mod explicit prin revelaţie specială, dar revelaţia specială nu a fost disponibilă pentru toată lumea; și în al patrulea rând, în dragostea și dreptatea Sa, Dumnezeu li Se dezvăluie prin revelaţie generală tuturor, chiar și celor care nu au avut acces la revelaţia specială, iar aceștia, deși sunt „neevanghelizaţi”, pot fi mântuiţi prin Hristos. Tabloul acesta general explică situaţia acelor miliarde care aparent nu au mărturia despre Hristos.[11]

Doar Iisus afirmă învierea și restaurarea deplină a vieţii pentru toţi oamenii. Faptul că starea omenirii astăzi este indubitabil mai bună datorită învăţăturii lui Iisus confirmă milenar autenticitatea mesajului Său.[12] De asemenea, toate acestea împreună confirmă realitatea că este viu, Îi împlinesc promisiunea de a fi alături de ucenicii Lui prin Spiritul Lui de-a lungul istoriei și reprezintă o anticipare a deplinei restaurări a lumii pe care o va realiza când va reveni.

Laurenţiu Nistor crede că întâlnirea cu Iisus Hristos și acceptarea mesajului Său reface în om modelul divin, iar progresul moral, etic și social al ultimelor două milenii bazat pe învăţăturile Sale continuă să le confirme.

Citește și: