Biserica Ortodoxă

Iisus, o nădejde mai bună

todayFebruary 28, 2021 2

Background
share close

Cultul sfinţilor este o tradiţie foarte veche în creștinism. Numeroși creștini nu-și pot concepe religia fără apelul la sfinţi, cărora le cer povăţuire, ocrotire, vindecare și mijlocire.[1] Mai puţin preocupaţi de corectitudinea teologică, oamenii căută compania sfinţilor din pricina solitudinii, nevoilor, bolilor, temerilor, vinovăţiilor, dezamăgirilor.

Istoric vorbind, cultul dedicat altor persoane decât lui Dumnezeu a trezit de la început nedumerire, contestaţii și indignare.[2] De aceea învăţătura despre sfinţi e adesea expusă în prezent mai degrabă apologetic. Dar aceste justificări post factum, oferite de părinţii bisericești din ultima treime a secolului al IV-lea d.Hr. (Vasile cel Mare, Asterie al Amasiei, Ioan Hrisostom etc.), sunt neconcludente (ele pot cel mult să demonstreze de ce era practicat cultul în momentul constituirii argumentului). Părinţii bisericești menţionaţi au moștenit de la cele câteva generaţii anterioare o tradiţie pe care s-au străduit să o argumenteze cât au putut de onorabil.[3] Însă pertinente pentru argumentarea necesităţii cultului ar fi motivaţiile anterioare, determinante (cauzele, nu efectele și interpretările lor).

Scurt istoric al cultului sfinţilor

Belgianul Hippolyte Delehaye (1859-1941), cel mai mare specialist în domeniul hagiografic, nota, pe bună dreptate, că nu admiraţie este ceea ce au trăit primii creștini în momentul martirizării confraţilor lor, ci mai degrabă șoc, stupefacţie și teroare.[4] Ucenicii își aminteau bine avertizarea lui Iisus cu privire la persecuţie, dar niciun pasaj din Noul Testament nu sugerează existenţa unui posibil cult al sfinţilor în epoca apostolică, dimpotrivă (Faptele 10:26; 14:15, Iacov 5:17; Apocalipsa 19:10).

Martirul devenea dovada că lumea fără Hristos bântuie în întuneric și violenţă.

În schimb, scriitorii post-apostolici scriu deja despre martiraj cu entuziasm. La ei apare pasiunea de a fi martir (Ignaţiu din Antiohia) și credinţa că prezenţa lui Hristos în suferinţa martirului făcea chinurile suportabile și moartea dezirabilă (Tertulian).

Ulterior, în secolul al III-lea, a apărut și nevoia de mijlocire a unui terţ, care se interpune între Dumnezeu și om. Instrumentalizarea calităţii de martir a apărut simultan cu o altă mare problemă în viaţa bisericii: apostazia unui număr considerabil de creștini.[5] Iar acești apostaţi (lapsi, lat.) nu mai aveau curajul să se adreseze direct lui Dumnezeu, din pricina vinovăţiei de a se fi lepădat de Hristos (Marcu 8:38; 2 Timotei 2:12). Sentimentul a crescut în intensitate din cauza unor rigoriști precum Tertulian, Novatian, Meletie de Lycopolis și Donat, care susţineau că reabilitarea apostaţilor este imposibilă.[6]

Atunci, cei ce s-au lepădat de Hristos au apelat pentru iertare la confesori (supravieţuitori ai chinurilor pentru Hristos sau creștini în așteptarea execuţiei). Biserica a recunoscut iniţial capacitatea acestora de a ierta ca pe o charismă oferită de Duhul Sfânt, pe baza ideii că Iisus Hristos era prezent în cei ce au suferit pentru El. Soluţia aceasta le-a părut viabilă unor episcopi precum Dionisie al Alexandriei sau Eusebiu de Cezareea.[7] Au fost însă și voci care au atenţionat că recunoașterea acestei capacităţi era o exagerare, deoarece această putere Îi aparţine doar lui Dumnezeu (Tertulian).[8]

Recunoașterea unei asemenea puteri a unui om nu putea decât să corupă în cele din urmă. Ciprian al Cartaginei (episcop între 248 și 258) a observat că existau în eparhia sa cazuri de confesori care erau interesaţi strict de faimă și avantaje materiale, aducând deservicii creștinismului printr-un comportament nedemn. El le-a interzis acestora să mai activeze și a oferit disciplina eclezială ca soluţie pentru recuperarea apostaţilor.

Conform doctrinei lui Ciprian, episcopul este singurul în măsură și singurul capabil să distribuie iertarea. Ca autoritatea episcopului să nu fie doar personală, aceasta se baza pe legi (canoane) elaborate în adunări episcopale.

Soluţia Sfântului Ciprian a fost acceptată la scurt timp de către majoritatea scaunelor episcopale. Problema disciplinei bisericești era că nu oferea reabilitare totală. Apostaţii, deși reintegraţi, nu mai aveau dreptul să devină clerici niciodată. Rămâneau stigmatizaţi pe viaţă.[9] Un sinod de la Ancira, din 314, a decretat că nici preoţii care au apostat, dar au revenit apoi și L-au mărturisit pe Hristos cu curaj nu mai pot îndeplini funcţii sacerdotale. Un caz clar că disciplina bisericească nu avea capacitatea nici de a liniști conștiinţa, nici de a recâștiga recunoașterea coreligionarilor este istoria apostatului Serapion, creștin din Alexandria (secolul al III-lea), care a trăit în oprobiu și a murit încărcat de vinovăţie, deși „pentru aceasta s-a rugat și a plâns deseori”.[10]

În secolul al III-lea, Imperiul Roman era în criză, creștinii erau persecutaţi, reabilitarea apostaţilor era contestată de rigoriști, iar canoanele nu aveau suficientă autoritate să liniștească vinovăţia și groaza de pedepsele veșnice. În acest context, vizitele la mormintele martirilor nu au mai fost simple acte de afecţiune faţă de morţi. Inspiraţi și influenţaţi de cultul eroilor și al zeităţilor familiale – mani (multe trupuri martirizate au fost înhumate în spaţiile de înmormântare ale familiilor[11]), au apărut solicitările de mijlocire către aceștia.[12] Cultul martirilor s-a dezvoltat treptat și, depășind cercul apostaţilor, a fost adoptat de alte categorii defavorizate (sclavi, văduve, orfani, bolnavi etc.). Promisiunea unui patronaj care oferea garanţii pentru iertare, vindecare, securitate a fost acceptată de mulţi creștini – o demonstrează amploarea pelerinajelor la mormintele martirilor.[13] În cele din urmă, începând cu a doua jumătate a secolului al IV-lea, ierarhia bisericească s-a conformat și nu doar că a oficializat acest cult, ci a contribuit substanţial la dezvoltarea lui.[14] Impactul acestui nou cult în creștinism a fost atât de profund încât istoricii vorbesc despre apariţia unei a doua biserici, începând cu a doua jumătate a secolului al III-lea.[15] Procesul avea să se intensifice în secolul următor.

În secolul al IV-lea s-au întreprins campanii extinse de căutare, excavare, inventare și valorizare a relicvelor. Cultul martirilor a înmulţit superstiţiile, a introdus frauda și a încurajat credulitatea.[16]

După epoca persecuţiilor, încheiată în 313, cultul sfinţilor s-a îmbogăţit cu venerarea asceţilor. Aceștia au încercat să creeze „în mod artificial și deliberat” chinuri precum cele impuse în trecut de păgâni. Asceţii au început să fie veneraţi pentru că practicaseră „martirajul spiritual”. Argumentele cultului martirilor au devenit valabile deci în dreptul acestei noi categorii de sfinţi.[17] Începând cu secolul al V-lea, s-a dezvoltat cultul public al supravenerării Maicii Domnului. Premisa dogmatică o oferă Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431).

Cultul sfinţilor a fost oficializat și generalizat în biserica creștină abia la Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787). Până la această dată, cultul era local, dependent de moaște și opţional (dovadă conflictele din secolul al VIII-lea dintre cei care se închinau la sfinţi și iconoclaști – cei care refuzau acest cult). Elaborarea dogmei icoanei la Sinodul al VII-lea Ecumenic a impus definitiv cultul sfinţilor, pentru că s-a considerat că icoana face posibilă prezenţa sfântului.

Urmarea cea mai importantă a cultului sfinţilor este impunerea unui patronaj spiritual, care afectează relaţia directă a omului cu Dumnezeu.

Omul nu se mai expune sfinţeniei lui Dumnezeu, care Îl îndeamnă la dragoste faţă de semeni și la dreptate socială. Evul Mediu a demonstrat, atât în Apusul, cât și în Răsăritul creștin, că o evlavie în care nu ne întâlnim direct cu Dumnezeu este abuzivă.

Reforma protestantă (secolul al XV-lea) a contestat cultul sfinţilor și a promovat ca mântuitoare exclusiv relaţia cu Dumnezeu. Interesant este că aceia care au acceptat ideile reformatoare au fost supuși persecuţiilor la fel ca primii creștini și mulţi au devenit martiri. Lucrarea lui John Foxe Cartea martirilor, cea mai răspândită carte din secolul al XV-lea, prezintă pătimirile acestor creștini, dar fără să sugereze nevoia unui cult pentru ei. Deoarece protestanţii au regăsit Calea directă către Dumnezeu.

Astăzi, când oamenii se simt din ce în ce mai singuri, când suntem expuși la un număr în continuă multiplicare de tentaţii, există tendinţa să ne simţim din ce în ce mai nevrednici și mai nesiguri, iar cultul sfinţilor promite multora soluţii la aceste probleme. Dar, privind la istoria rezumată anterior și în lipsa argumentelor biblice favorabile, cât de sigură poate fi totuși considerată această soluţie?

Un Dumnezeu nu prea iubitor?

Așa cum o ilustrează istoria sa, cultul sfinţilor are la bază neîncrederea în deplinătatea iubirii lui Dumnezeu. De pildă, Sfântul Ioan Damaschin face o analogie între împăratul pământesc și Dumnezeu. În ambele cazuri, spune el, sunt necesari „sprijinitori” și „ocrotitori” pentru a pleda în favoarea credincioșilor.[18] Cu alte cuvinte, Dumnezeu Se va îndura dacă este rugat de prietenii Săi, sfinţii. Astfel, Dumnezeu pare să aibă două standarde: unul pentru sfinţi și un altul pentru oamenii obișnuiţi. Doar cei care au suficiente merite ar fi obiectul iubirii divine, iar ceilalţi ar depinde de capacitatea sfinţilor de a negocia cu un Dumnezeu care apare ca arbitrar, imprevizibil, stresant, dezamăgitor.

Biblia însă nu tace pe acest subiect, ci ne oferă o cu totul altă perspectivă asupra lui Dumnezeu: El iubește cu o iubire deplină (Deuteronomul 32:9-10; Zaharia 2:8), până la ultima picătură de speranţă că un păcătos poate fi salvat (Matei 12:20-21). Atât de mult iubește Dumnezeu lumea încât a oferit ce are mai scump, pe Fiul Său, ca lumea să fie salvată prin El (Ioan 3:16). În iubirea Sa, Dumnezeu, care este drept, socotește sfânt (îndreptăţește) pe oricine crede în Iisus (Romani 3:26), iar aceasta nu este o stare privilegiată la care se califică doar cei excepţionali, ci o favoare oferită tuturor prin intermediul jertfei și mijlocirii lui Iisus Hristos.

O jertfă incompletă?

Din perspectiva cultului sfinţilor, atunci când Hristos va judeca lumea, sfinţii și în special Maica Domnului vor mijloci pentru oamenii obișnuiţi. Speranţa și promisiunea, care nu are nici cea mai mică umbră de susţinere în Biblie, este că Dreptul Judecător, de dragul Maicii Sale și al celorlalţi sfinţi, Se va îndura și de unii dintre cei găsiţi nevrednici. O altă apocatastază[19], cauzată de aceasta dată de slăbiciunea lui Dumnezeu pentru sfinţi. La Origen găsim și ideea că martirii slujesc în altarul din ceruri pentru a dobândi iertarea păcatelor pentru cei ce se roagă (sângele martirilor îi va răscumpăra pe unii).[20]

Din păcate, a admite asemenea interferenţe în iniţiativa lui Dumnezeu pentru salvarea noastră înseamnă a crede că există altcineva care are o dorinţă de a ne mântui mai mare decât Iisus Hristos și, de asemenea, a crede că jertfa lui Iisus nu a fost completă.

Sensul mijlocirii pe lângă un Dumnezeu supra-bun

Domnul Iisus nu este un mijlocitor care cerșește îndurare de la Tatăl pentru cei pe care îi reprezintă. Nici nu ar fi necesar, pentru că Tatăl Însuși vrea mântuirea oamenilor (Ioan 3:16; 16:26-27). Hristos stă la dreapta Tatălui ca Unul care a biruit la cruce și acum culege roadele biruinţei Sale.

Iisus este Argumentul, pe care Satana nu-l poate contrazice, în virtutea căruia dreptatea și mila lui Dumnezeu se unesc.

Atunci când un om se roagă lui Dumnezeu în Numele lui Iisus Hristos, sfinţenia lui Iisus este motivul pentru care rugăciunile pot fi ascultate. Tatăl este fericit să primească meritele jertfei Fiului pentru a-I salva pe oameni. Aceasta este cea mai înaltă formă de mijlocire și singura necesară mântuirii noastre. Niciun sfânt, nici măcar Maica Domnului, nu o poate face, pentru că această lucrare este legată de Calvar.

Dacă ar putea, sfinţii ne-ar opri

Părintele Dumitru Stăniloae afirmă că sfinţii sunt conștienţi că oamenii îi laudă pentru slava și sfinţenia lui Dumnezeu. De aceea ei „rămân într-o stare de smerenie culminantă”. Sfinţii nu-și văd slava și sfinţenia, iar când le este atribuită, ei nu o acceptă. Ei fac o distincţie între ei și slava lui Dumnezeu, nu consideră că sfinţenia le aparţine. „De aceea lauda lor în biserică este posibilă numai pentru că ei nu ne pot opri de la aceasta, nefiind în mod vizibil de faţă (…). Dar faptul că lor nu le place să-i cinstim și să-i lăudăm nu înseamnă că noi nu trebuie să facem aceasta.”[21] Așadar, biserica impune cultul sfinţilor peste ceea ce consideră a fi voinţa acestora din urmă. În paradigma ortodoxă, refuzul sfinţilor de a fi veneraţi nu este o pudibonderie sau o smerenie de efect, ci se bazează pe realităţi cerești.

„Cleopa Ilie, Predici la Duminicile de peste an, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2007, p. 67.”

„Vasiliki M. Limberis, Architects of Piety. The Cappadocian Fathers and the Cult of the Martyrs, Oxford University Press, New York, 2011, p. 11. Vezi și Asterie al Amasiei, Cuvânt de laudă la sfântul Mucenic Foca, trad. Dumitru Fecioru, Editura IBMBOR, București, 1946, p. 193, 201.”

„Hippolyte Delehaye, Les origines du culte des martyrs, Bureaux de la Societe des Bollandistes, Bruxelles, 1912, p. 5-6.”

„Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, VIII, II, 1. trad. Teodor Bodogae, Editura IBMBOR, București, 1987, p. 314. Vezi și Diarmaid MacCulloch, Istoria creștinismului, trad. Cornelia Dumitru și Mihai‑Silviu Chirilă, Polirom, Iași, 2011, p. 168. Sau Henri – Irenee Marrou, Biserica în antichitatea târzie, trad. Roxana Mareș, Universitas, București, 1999, p. 23.”

„Eusebiu de Cezareea, op. cit., p. 264, 269 – 269.”

„Ibidem, p. 341-342.”

„Tertulian, De Pudicitia, 22, apud Hippolyte Delehaye, op. cit., p. 18.”

„Canoanele 62 Apostolic, 1 Ancira, 10 I Ecumenic, vezi în Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii. Editor și traducere Ioan N. Floca, Sibiu, 1992.”

„Eusebiu de Cezareea, op. cit., p. 269.”

„Peter Brown, Cultul sfinţilor. Apariţia și rolul său în creștinismul latin, trad. Doina Lică, Editura Amacord, Oradea, 1996, p. 43.”

„Ashbrook Harvey, David G. Hunter (editori), The Oxford Handbook of Early Christian Studies, University Press, Oxford, 2008, p. 812.”

„Peter Brown, op. cit., p. 91.”

„David W. T. Brattston, Traditional Christian Ethics, vol. 1, WestBow Press, Bloomington, 2014, p. 92-104.”

„Edward Gibbon, The decline and fall of the Roman Empire, Hugh Trevor-Roper (editor), Square Press, New York, Washington, 1970, p. 287. Aviad Kleinberg, Istoriile sfinţilor. Rolul lor în formarea Occidentului, trad. Adriana Liciu, Editura Ideea Europeană, București, 2010, p. 49-54.”

„Aviad Kleinberg, op. cit., p. 48. Cristian Bădiliţă, Călugărul și moartea. Eseu despre imaginea și faptul morţii în monahismul egiptean, trad. Ingrid Ilinca, Polirom, Iași, 1998, p. 74-75, 89.”

„Otniel Vereș, «Interpretări ale martiriului în Antichitate: Tertulian, Origen și Clement din Alexandria» în Și cerul s-a umplut de sfinţi. Martiriul în Antichitatea creștină și în secolul XX, Actele Colocviului internaţional Sighet, 2-5 iunie 2011, Cristian Bădiliţă, Emanuel Conţac (editori), Editura Curtea Veche, București, 2012, p. 129.”

„Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura IBMBOR, București, 1997, p. 211-212.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Bogdan Andrei

Rate it

Previous post

Devoțional

Ioan Ciobotă: Uită-te la ce ai, nu la ce n-ai

25 februarie 2021 „Iată ce mai gândesc în inima mea, şi iată ce mă face să mai trag nădejde: Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!”(Plângerile lui Ieremia 3:21-23) Video AICI. De cele mai multe ori suntem tentați să ne uităm la ceea ce NU avem, și uităm să ne numărăm binecuvântările, așa cum spune o piesă cunoscută. Dumnezeu ne-a copleșit cu binecuvântări. […]

todayFebruary 28, 2021

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%