Îmbătrânirea părinților | Pentru cei care ne-au iubit întâi

Dacă moartea părinţilor este o lovitură sub care „însăși ţesătura vieţii pare să cedeze”, îmbătrânirea părinţilor lor seamănă cu un hagialâc în care învăţăm să oferim mai mult decât (ne-am deprins să) primim.

Printre crengile alb-smântânite ale salcâmilor se prelingea un aer văratic, în lumina căruia muntele scânteia. Eram în scaunul meu pliant, pe jumătate în umbra sălciilor, cufundată în filele unei cărţi bune.

Mama aluneca printre ierburile înalte, zeci de metri mai încolo, vânând mănunchiurile fragede de cimbrișor. Eram singură, la graniţa dintre două lumi: cea reală, cu soarele șiroind peste umerii muntelui, și cea fotografiată în cuvinte, nu mai puţin ademenitoare.

Și, dintr-odată, privirea mi-a căzut pe scaunul vecin, ocupat acum de jacheta ușoară a mamei. Gândul a străpuns obiectele acelea familiare – scaunul confortabil, în care dungile verzi le înghiţeau tacticos pe cele albe, jacheta aceea cu miros de câmp, care avea să îmbrăţișeze umerii mamei în răcoarea serii. Și-a croit drum spre serile acelea târzii, în care nu adormeam de grija că fiinţa ei fragilă nu va reuși să mai răzbată peste încă un prag. Spre vremurile în care timpul încremenea în sala de așteptare, iar gândul aștepta, între două bătăi de inimă, sentinţele-așchii ale oamenilor în halate albe.

Scaunul acela uzat, care încă mai păstra căldura mamei în ţesătura lui aspră, a început dintr-odată să fie mai viu decât toată frumuseţea răsfrântă în râu, în sălcii și în salcâmi, mai viu decât paginile de carte ţesute din cuvinte și lumină. Toată această viitură de frumuseţe era înghiţită de miracolul dezgolit în faţa ochilor mei: scaunul de lângă mine nu era gol, așa cum ar fi trebuit să fie după toate evidenţele și sentinţele. Era împăcat sub greutatea jachetei ei, în timp ce mama înainta sprintenă prin încâlceala ierburilor de vară, devenind un punct colorat, care promitea să se întoarcă.

Printre provocările aduse de îmbătrânirea părinţilor

Valoarea unui scaun care nu rămâne gol vreme îndelungată poate fi apreciată pe deplin doar de aceia care își mai întâlnesc părinţii doar în aluviunile amintirilor. Reversul medaliei pentru cei care ne bucurăm de prezenţa părinţilor pentru o vreme îndelungată este că devenim martori ai declinului lor fizic. Acest traseu al fragilizării lor este trăit la altă intensitate, aidoma unui doliu, spune psihologul Stephanie Krauthammer-Ewing, explicând că îmbătrânirea părintelui echivalează pentru copil cu pierderea statutului de persoană protejată și iniţierea în rolul de îngrijitor și protector.

Îmbătrânirea părinţilor vine ca anunţ abrupt că acoperișul construit să ne apere de toate intemperiile vieţii stă să se prăbușească. E o separare de oamenii tineri pe care îi știam, plini de vitalitate, pe jumătate nemuritori, și o acomodare cu versiunea lor mai friabilă, din anotimpul încetinelii, al genunchilor instabili și al oaselor fragile.

Prefigurarea viitoarei dependenţe modifică relieful vieţii noastre emoţionale așa cum alte evenimente cu greu ar reuși s-o facă. Teama, vinovăţia, frustrarea fac parte din fișa postului unui adult care-și vede îmbătrânind părinţii, intensitatea reacţiilor emoţionale fiind reglată de calitatea relaţiei cu părintele, nivelul de implicare în viaţa acestuia și tiparele după care reacţionăm în mod obișnuit la schimbare și pierdere, punctează psihoterapeutul Maud Purcell.

Pe deasupra, alunecarea părinţilor în spirala bătrâneţii modifică locul nostru în diagrama familiei, ne obligă să preluăm responsabilităţi neasumate până atunci, iar această schimbare în dinamica familiei vine cu un cost ridicat nu doar pe plan emoţional, ci și financiar și relaţional.

La orice vârstă, îmbătrânirea părinţilor marchează debutul unei etape pline de turbulenţe, pentru că miza o reprezintă pierderea relaţiei în care protectorul nu așteaptă nimic în schimb de la protejat.

Vârsta tot mai tânără la care ne confruntăm cu îmbătrânirea părinţilor (între 20 și 30 de ani, cu un deceniu, chiar două, mai devreme decât o făceau generaţiile anterioare), lipsa partenerului de viaţă și a fraţilor (milenialii sunt adesea copii unici și se căsătoresc mai târziu) sunt factori care îngreunează adaptarea la noua realitate și reclamă căutarea resurselor și a sprijinului în această etapă dincolo de graniţele familiei.

În cele din urmă, la orice vârstă, îmbătrânirea părinţilor marchează debutul unei etape pline de turbulenţe, pentru că miza o reprezintă pierderea relaţiei în care protectorul nu așteaptă nimic în schimb de la protejat – „nici certitudinea sentimentului împărtășit, nici ecoul gesturilor tale în celălalt (…) și în care lipsa răspunsului, nerecunoștinţa și vexaţiunea nu micșorează cu o iotă chiar iubirea pentru celălalt”[1].

Între bunici și părinţi. Ultima redută a copilăriei

Nu-mi amintesc să mă fi preocupat vreodată îmbătrânirea bunicilor. M-am gândit în răstimpuri la posibilitatea de a-i pierde, ba chiar am făcut câteva calcule de copil, încercând să stabilesc cât de lung ar fi putut fi, teoretic măcar, intervalul pe care îl vom petrece împreună.

Straniu mi se pare că i-am pierdut fără să le fi văzut, cu adevărat, declinul. Firește că am remarcat înspicarea părului, cutele care le brăzdau chipul, arcuirea obosită a umerilor ori diluarea vigorii fizice (reţinute mai degrabă la nivel declarativ, câtă vreme ei continuau să fie la fel de activi ca întotdeauna). Până la urmă însă, bunicii păreau să fi îngheţat într-o anumită vârstă; adăugarea unui nou deceniu aducea modificări insignifiante înfăţișării ori rutinei zilnice, dar desfăcea harnic cusăturile viitorului împreună pe care ni-l promiteau calculele mele.

Aveam să descopăr, două decenii mai târziu, că orice semn, cât de searbăd, al fragilizării părinţilor își lăsa amprenta cu mult mai viu în mine, fără ca vârsta să fi reprezentat, în sine, un motiv de îngrijorare. Între timp, mutasem de câteva ori, din ce în ce mai departe, hotarul de la care suspectam pe cineva de bătrâneţe, iar asta explica și mai puţin strângerea de inimă cu care ţineam scorul în cazul părinţilor care, tatonând deja al șaselea deceniu de viaţă, nu intraseră, după toate evidenţele, în malaxorul îmbătrânirii adevărate.

Umăr lângă umăr, pe un drum neumblat

Vorbind despre mamă ca despre „fiinţa care poate lua locul oricui, dar nu poate fi înlocuită cu nimeni”, Gaspard Mermillod exprima un adevăr de a cărui realitate devenim pe deplin conștienţi abia după ce ne pierdem părinţii.

Cumva, felul în care ne iubim părinţii trebuie să semene cu cel în care ne iubim copilul – adânc, tăios, aspru și gingaș, până când băierile inimii stau să se rupă, pentru ca apoi să ne dăm seama că n-am iubit îndeajuns. Că n-am știut, prea adesea, să facem iubirea să își străpungă învelișul și să răzbească la lumină în toate formele care ar putea face un om să se simtă preţuit până în măduva oaselor.

Traseele îmbătrânirii sunt nenumărate, așijderea și manierele de acomodare cu ea, motiv pentru care pare dificil de prescris o reţetă pentru cei care vor să-și susţină părinţii în această călătorie. Oricât de diferiţi am fi, totuși modul în care ne transmitem afecţiunea și aprecierea se intersectează inevitabil cu timpul acordat părinţilor și cu gradul de profunzime la care aducem comunicarea.

Într-un secol al grabei, obișnuim să ne lamentăm că nu avem o relaţie privilegiată cu timpul, dar, cu siguranţă, vine o zi în care vom tânji să fi petrecut mai mult timp în compania părinţilor. Indiferent dacă e vorba de a lua cina împreună, de a le găti reţeta preferată, de a răsfoi albumele vechi de fotografii, de a merge în locurile lor preferate, de a-i însoţi la medic sau de a-i ajuta să se descurce cu necunoscutele device-urilor din zilele noastre, cel mai mare dar pe care li-l putem face este timpul nostru.

Primele semne că părinţii alunecă pe toboganul îmbătrânirii ne oferă privilegiul de a construi din timpul rămas o incintă în care să celebrăm ceea ce avem. Să vorbim onest cu ei despre frământările acestei etape din viaţă, să abordăm subiecte dificile, legate de trecut sau viitor („ceea ce nu am întrebat și ceea ce nu am spus ne rănește”, afirmă psihoterapeutul Julia Samuel), să remediem fracturile relaţionale, atunci când acestea există, să valorificăm experienţa și sfaturile lor, redându-le sentimentul că sunt utili și apreciaţi.

Am rescris în minte de multe ori ultima întâlnire cu bunica maternă, în timpul unui weekend în care am citit prea mult și am vorbit prea puţin, deși am împărţit aceeași cameră. Câteva zile mai târziu ea nu mai era, iar eu aveam brusc revelaţia faptului că luase cu ea tot șuvoiul de informaţii, povești, reţete și sfaturi care fusese, vreme de două decenii, la distanţă de o întrebare. Câtă vreme mai au capacitatea de a comunica, părinţii au atât de multe de împărtășit cu noi, încât nu e niciodată prea devreme să ne asigurăm că am ascultat cu atenţie lucrurile pe care nimeni altcineva nu ni le-ar mai putea spune în lipsa lor. Și că le-am spus cât îi iubim și câtă bucurie ne aduce prezenţa lor, chiar escortată de semnele ofilirii și disoluţiei.

Vorbind despre comunicarea transparentă, expertul în îmbătrânire David Solie subliniază că cele mai importante așteptări ale părinţilor vârstnici de la copiii lor adulţi sunt cât se poate de rezonabile: vor să fie ascultaţi atunci când împărtășesc cu ei ceea ce cred, să fie luaţi în serios și să simtă că se bucură de susţinerea copiilor.

Recunoștinţa este un ingredient esenţial pentru consolidarea relaţiei, mai ales atunci când vine vremea îngrijirii unui părinte vârstnic, explică Cynthia Ruchti, autoarea cărţii As My Parents Age („Pe măsură ce părinţii mei îmbătrânesc”). Dacă există ingratitudine la ambele capete ale relaţiei sau animozităţi între fraţi cu privire la aspectele legate de îngrijire, atunci ultima sută de metri a relaţiei va fi otrăvită de resentimente, însă recunoștinţa pentru fiecare moment petrecut cu părintele în acest anotimp al neputinţei aduce un seceriș de bunătate și de împlinire ce depășește graniţele acestui proces, datorită supunerii faţă de viziunea lui Dumnezeu asupra relaţiilor.

„După moartea părinţilor noștri, murim pentru prima dată și ne naștem pentru a doua oară”, spunea autorul polonez Andrzej Coryell. Îmbătrânirea părinţilor ne trimite și ea, printr-o trapă deschisă mereu prea devreme, într-o lume reconfigurată, în care învăţăm lecţii la care nu am fi avut acces altcumva. Lecţii despre binecuvântările care pulsează chiar și în ţesutul pierderii, despre vulnerabilitate, dependenţă și renunţare la egoism. Și nu în ultimul rând, despre cum să nu ne lăsăm confiscaţi de trecut sau viitor, învăţând cum se trăiește într-un prezent continuu al recunoștinţei, al speranţei și al slujirii.

Carmen Lăiu analizează modul în care ne putem însoţi părinţii pe terenul accidentat al îmbătrânirii, învăţând să celebrăm și să gestionăm înţelept o etapă provocatoare, dar și un privilegiu de care se bucură doar unii dintre noi.

Te-ar putea interesa și: Lihniţi de foame după tinereţe și nemurire