Credință

„În amintirea Mea” | Un Dumnezeu care nu ne uită

todayApril 14, 2023

Background
share close

„Nu este oare atât de trist că ne putem aminti de orice altceva în afară de Hristos și nu uităm nimic atât de ușor cum Îl uităm pe Acela de care ar trebui să ne amintim?” Charles Spurgeon

Ultimele cuvinte, ultimele ore sau zile petrecute cu cineva drag devin incredibil de preţioase după pierderea lui, mai ales dacă moartea lovește pe neașteptate. Ultimele șapte cuvinte spuse de Iisus înainte de a muri pe cruce, atunci când totul a fost spus și făcut („Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul!” – Luca 23:46), au fost pomenite, disecate și analizate de nenumărate ori.

Există însă, în colajul ultimelor cuvinte, sfaturi și îndemnuri adresate ucenicilor, alte șapte cuvinte care subliniază importanţa pe care trebuie să o aibă exerciţiul amintirii în experienţa creștinului: „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea” (1 Corinteni 11:25). Dincolo de poruncă, în miezul cuvintelor lui Iisus găsim un dar făcut nouă, celor înclinaţi să uităm ceea ce este semnificativ, pentru că această continuă reamintire a modului în care am fost iubiţi nu este de dragul Lui, ci de dragul nostru.

În camera de sus

Săptămâna Patimilor este pe sfârșite, e joi seara, iar Iisus participă la masa comemorativă de Paște împreună cu ucenicii Săi, în camera de sus a unei locuinţe din Ierusalim.

Este o seară specială, în care Iisus se află în punctul de trecere dintre cele două sisteme și cele două mari sărbători[1]. De-a lungul istoriei poporului Israel, Paștele fusese ocazia rememorării eliberării din robia egipteană, dar sărbătoarea arăta de asemenea spre Iisus, „Mielul nostru de Paşte” (1 Corinteni 5:7, NTLR). La ultimul Paște petrecut cu ucenicii, El instituie un act comemorativ al morţii Sale. Cina Domnului urma să fie celebrată, potrivit cuvintelor Sale, în toate timpurile, de către toţi urmașii Săi de pretutindeni. Pâinea frântă, simbolizând trupul Lui zdrobit pentru noi și vinul nefermentat, simbol al sângelui vărsat „pentru ca nimeni să nu piară” (Ioan 3:16), prezente în aceste ceremonial, aveau să îndrepte atenţia credincioșilor spre Singurul prin care este posibilă salvarea.

„Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea” (1 Corinteni 11:25, NTLR). Deseori, citind cuvintele Lui, îmi curg în minte versurile și melodia unui cântec bine-cunoscut (Remember Me) care surprinde un contrast dureros între meteahna noastră de a uita de El și credincioșia Lui în a-și aminti de noi.

Un Dumnezeu care „își aduce aminte”

În Biblie, întâlnim frecvent verbul „a-și aminti” (dar și antonimul său, „a uita”), adesea la modul imperativ. Dumnezeu le cere copiilor Săi să își amintească de El, de iubirea Lui, de lucrările Lui și de chemarea pe care au primit-o (în același timp, în filele Scripturii găsim numeroase asigurări că nu suntem uitaţi de El în nicio împrejurare).

„Pentru mulţi creștini, a-și aminti ceva reprezintă o activitate mentală ambiguă”, remarcă pastorul Dustin Crowe, într-un articol care tratează subiectul (re)amintirii a ceea ce a făcut Iisus pentru noi, în special cu ocazia Cinei Domnului, dar și în restul timpului.

Există moduri diferite de a ne aminti, scrie Crowe, amintind de distincţia făcută de autorul puritan John Flavel între amintirea abstractă, care nu face nicio legătură cu practica, evocând istoria lui Iisus pentru o perioadă scurtă de timp, și amintirea „afectivă”, permanentă, care constă în imprimarea jertfei Lui în gândurile noastre.

Pentru un occidental, amintirea este același lucru cu „rememorarea” unor lucruri care nu mai fac parte din realitatea prezentului, scrie și profesorul de teologie Michael Horton. În tradiţia evreiască însă, „a-ţi aminti” înseamnă a participa acum, aici, la evenimente semnificative din trecut sau care urmează să se petreacă în viitor.

Viaţa noastră se transformă în funcţie de ceea ce ne amintim.

Semnificaţia biblică a amintirii trece dincolo de simplul act de a readuce în gândurile noastre Persoana lui Iisus sau faptele Sale, notează Crowe, observând că apelul la a ne aminti, mai ales atunci când e legat de o ceremonie sau de un legământ, reprezintă în Scriptură „un concept vibrant”: viaţa noastră se transformă în funcţie de ceea ce ne amintim.

Ce ne amintim despre trecut (și modul în care o facem) are un impact asupra prezentului, punctează autorul creștin Jeff Stott, subliniind că există un motiv important pentru care avem nevoie să ne amintim de Iisus: „Atunci când uităm lucrurile semnificative, începem să trăim pentru lucrurile care nu au însemnătate”. Amintirea modului în care am fost iubiţi de El alimentează dragostea noastră pentru El, și, în final, iubirea pentru ceilalţi semeni ai noștri, conchide autorul.

În Biblie, sunt numeroase exemple în care Dumnezeu „își aduce aminte”. În Vechiul Testament verbul folosit este zakar, care înseamnă a aduce în gândurile tale pe cineva, dar și a acţiona în numele lui, iar în Noul Testament întâlnim verbul mimnēskomai, care pare să implice și el acţiunea, remarcă scriitoarea Jessica Brodie.

Astfel, când „Dumnezeu Şi-a adus aminte de Noe, de toate vieţuitoarele şi de toate vitele care erau cu el în corabie” (Geneza 8:1), a urmat și o acţiune:  „a făcut să sufle un vânt pe pământ, şi apele s-au potolit”. Atunci când israeliţii erau robi în Egipt, „Dumnezeu a auzit gemetele lor şi Şi-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov” (Exodul 2:24), iar rezultatul a fost acela că l-a trimis pe Moise să-i conducă în ţara făgăduită.

Expresia „își aduce aminte” este menită să ne reasigure că Dumnezeu ne poartă în inima Lui și acţionează spre binele nostru.

„Dumnezeu Şi-a adus aminte de milosteniile” sutașului Corneliu (Faptele Apostolilor 10:31) și l-a trimis pe apostolul Petru într-o misiune de neconceput în exclusivismul iudaic: să meargă acasă la sutaș, să-i vestească Evanghelia, lui și familiei sale – și, în cele din urmă, să-i boteze pe cei care au crezut si au primit Duhul Sfânt.

Dumnezeu nu ne uită pe noi sau nevoile noastre, așa cum nu Își uită promisiunile Lui. Prin urmare,  expresia „își aduce aminte” este menită să ne reasigure (pe noi, care uităm și ne simţim uitaţi de atâtea ori) că Dumnezeu ne poartă în inima Lui și acţionează spre binele nostru, concluzionează Brodie.

Cel care nu ne uită atunci când Îl uităm

Singurătatea adâncă în care a trăit, a lucrat și a pătimit Iisus reprezintă, probabil, una dintre cele mai tulburătoare descoperiri pe care le facem atunci când citim Evangheliile. Nici măcar cei mai apropiaţi prieteni ai Lui nu-I înţeleg misiunea și-I răstălmăcesc sau uită cuvintele, respingând sau neînţelegând iminenţa și semnificaţia evenimentelor ce vor urma.

Să fii fără de păcat într-o lume cotropită de păcat înseamnă să nu te integrezi în niciun grup și să nu te armonizezi cu adevărat cu nicio altă persoană, scrie profesorul Jon Bloom. Părinţii Lui nu L-au înţeles pe deplin, încă din copilărie (Luca 2:50); „fraţii Lui nu credeau în El” (Ioan 7:5) – și cel mai probabil nici nu au făcut-o până la înviere (Faptele Apostolilor 1:14) –, iar rudele Lui, auzind despre vindecările Lui și despre faptul că și-a ales doisprezece discipoli, „au venit să pună mâna pe El. Căci ziceau: «Şi-a ieşit din minţi»” (Marcu 3:21).

Pentru că Iisus a trăit, ca om fără păcat, cu părinţi, fraţi, rude, vecini și prieteni păcătoși, n-a fost nimeni care să-L cuprinde pe după umeri și să-I spună: : „Știu exact prin ce treci”, punctează Bloom.

Dacă ne este greu să detectăm această singurătate în anii vieţii Sale, pe măsură ce se apropie timpul crucificării Sale, ea devine tot mai evidentă. La ultima Cină de Paște petrecută cu ucenicii, Iisus S-a încins cu un ștergar și le-a spălat picioarele ucenicilor, preluând sarcina unui rob. Era obiceiul ca în zilele de sărbătoare un slujitor să spele picioarele celor din casă, dar în camera de sus se afla doar micul grup al ucenicilor, și fiecare dintre ei s-a sustras de la această sarcină. Cuvintele lui Iisus care arătau spre suferinţa Lui lăsaseră o impresie trecătoare în mintea lor, certurile pe subiectul niciodată rezolvat al întâietăţii („să știe care din ei avea să fie socotit cel mai mare” (Luca 22: 24) nu se stinseseră încă, iar resentimentele încă mai mocneau în inimile lor. Acestea erau preocupările de care se lăsaseră confiscaţi, cu nici 24 de ore înainte de moartea lui Iisus.[2]

În Ghetsemani, când umbrele crucii se întindeau ameninţător spre El, iar inima Îi era apăsată de simţământul mâniei lui Dumnezeu asupra păcatului („Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi” – 2 Corinteni 5:21), i-a rugat pe ucenici să își petreacă noaptea cu El, în rugăciune. Dar ei s-au lăsat biruiţi de somn, în noaptea ultimei Sale lupte.

Acestea au fost ceasuri de agonie, dar nu din cauza rușinii și suferinţei pe care urma să o îndure. El „avea simţământul că, datorită păcatului, fusese despărţit de Tatăl Său. Prăpastia aceasta era atât de întunecată (…) încât spiritul Său a început să tremure în faţa ei. În această agonie a sufletului, El nu trebuia să Se folosească de puterea Sa divină. Ca om, El trebuia să sufere urmările păcatului omului. Ca om, El trebuia să îndure mânia lui Dumnezeu asupra păcatului”.[3]

În această noapte a agoniei Sale, cei pe care-I slujise trei ani, pe care-i iubea și pentru care urma să moară, nu i-au înţeles zbuciumul și nu au vegheat în rugăciune, deși El Îi avertizase că, în noapte aceea, toată loialitatea lor faţă de El, pe care o clamau, și de care erau sincer convinși, se va nărui. „Faptul că aceia pe care El Se angajase Să-i mântuiască, aceia pe care-i iubea așa de mult, i se vor alătura lui Satana în planurile Lui a străpuns sufletul Său.”[4]

„În această agonie a sufletului, El nu trebuia să Se folosească de puterea Sa divină. Ca om, El trebuia să îndure mânia lui Dumnezeu asupra păcatului.”

Toţi ucenicii aveau să fugă, în timp ce Iisus era prins de gloata furioasă, de teamă să nu-I împărtășească soarta. Unul dintre ei urma să-L vândă dușmanilor Lui, iar altul, care susţinea că-L va urma până la moarte, avea să-L renege în mod public. Pe drumul spre Golgota, aveau să-L conducă de departe, ca și cum ar fi fost niște spectatori indiferenţi, niște străini care nu știau ce se întâmplă. Niciunul nu S-a oferit să-I poarte crucea, atunci când devenise limpede că, supus abuzurilor și biciuirii, trupul Său nu rezista sub această povară până la locul crucificării. Gura lor n-a slobozit niciun cuvânt care să exprime credinţa, recunoștinţa, înţelegerea sacrificiului al căror beneficiari erau.

„Doamne, adu-ţi aminte de mine” (Luca 23:42) – aceasta a fost singura mărturie a credinţei, dar ea a venit din partea unuia dintre tâlharii între care a fost răstignit Iisus. E una dintre rugăciunile cele mai emoţionante dintre cele înregistrate în filele Scripturii.

Mai tulburător încă este faptul că un Mântuitor muribund „își aduce” aminte de tâlharul care-și irosise viaţa, și-I ascultă rugăciunea. Că agonia Sa nu-L distrage de la nevoile celor din jur. De la grija faţă de mama Sa, căruia nu are ce să-I ofere, dar pe care o încredinţează lui Ioan, ucenicul iubit de El. De la durerea femeilor care-L plâng, și cărora le îndreaptă cu delicateţe atenţia spre vremurile în care neascultarea avea să aducă distrugerea Ierusalimului și moartea unora dintre copiii lor.

Citește și: Portret de Paște (I): Iisus Mântuitorul

Pe cruce, zdrobit de o suferinţă sufletească pe care n-o putem înţelege, Iisus Și-a adus aminte de noi. Tocmai de aceea n-a răspuns provocării batjocoritoare aruncate de preoţi și de cărturari: „Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui!” (Matei 27:42). Dacă voia să ne salveze pe noi, nu Se putea salva și pe Sine, iar faptul că a suportat durerea produsă de separarea de Tatăl Său și umilinţa tratamentelor crude născocite de oameni este dovada vie că ne-a păstrat în inima Lui până la ultima respiraţie.

Singura viaţă care merită trăită e aceea în care aleg să-mi amintesc, în fiecare zi, că El și-a amintit de mine pe cruce. Că nu m-a uitat, deși are miliarde de fii, pentru că nimeni nu mă poate înlocui în inima Lui. Trăind în lumina acestei amintiri, pot învăţa cum să-L iubesc și cum să-I slujesc pe alţii și pot spera atunci când lumea mea ameninţă să se frângă.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.

„Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, Ed. Viaţă și Sănătate, Pantelimon, 2015, p. 563”.

„Ellen G. White, op. cit., pp. 554-555”.

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Carmen Lăiu

Rate it

Previous post

Fumat

Veniturile noastre și zecimea | „Puneţi-Mă la încercare!”

La sfârșitul primului an de căsătorie am devenit foarte îngrijorat: nu economisisem niciun ban. Crescusem într-o familie care obișnuia să pună bani deoparte în orice situaţie și nu îmi imaginam viitorul propriei mele familii fără deprinderea de a economisi. Economiile ne-ar fi permis să ne planificăm vacanţe, să ne înlocuim mașina înainte să se uzeze prea mult și să ne achiziţionăm o casă. Dacă nu reușisem să economisim nimic în […]

todayApril 11, 2023

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%
https://upm.fatek.unkhair.ac.id/include/slotgacorhariini/ https://baa.akfarsurabaya.ac.id/inc/-/slotgacorhariini/ https://marumanfiore.xsrv.jp/