James Madison | Părintele libertății religioase moderne

Anglicanul James Madison, influenţat de prezbiterianul calvinist John Witherspoon, a colaborat cu baptiștii persecutaţi ai Virginiei pentru a impune conceptul libertăţii religioase și de conștiinţă care a schimbat America și lumea pentru totdeauna.

În 1740, între coloniile americane ale Coroanei britanice, Virginia era locul aristocraţiei posesoare de plantaţii, sclavi și servitori. Religia și administraţia civilă mergeau mână în mână: ordinea socială era dependentă de uniformitatea și trăinicia Bisericii Anglicane, oficial stabilite. Ca atare, disidenţa religioasă constituia un delict – iar sancţionarea publică a acesteia, deși astăzi ar părea distopică, se considera că asigura normalitatea.

Disidenţa religioasă și foamea după Cuvânt

Conform legilor bisericești, individul era legat de parohia sa și nu putea să meargă să asculte un alt preot sau predicator din altă parohie, dacă cel de care aparţinea era tulburat în bunele moravuri sau era lipsit de harul slujirii. Erau interzise adunările religioase neautorizate, iar cei care le practicau aveau de suferit. Chiar elitele aristocrate erau obligate prin lege să participe săptămânal la slujbe – deși de multe ori acestea au fost descrise eufemistic drept „tărâmul moleșelii“ sau erau lipsite de substanţa Evangheliei, iar nota dominantă era formalismul vegheat de stat.

Nevoia de cunoaștere practică a Bibliei era mare. Când predicile scrise ale revivalistului englez George Whitefield au ajuns în mâna zidarului Samuel Morris din Hanover, casa i s-a umplut până la refuz de oameni veniţi să asculte lecturarea acestora, iar el a fost chemat să le citească și în alte case. Dar simpla participare la lectura publică a unei predici era periculos de aproape de clandestinitate, de disidenţă, caz în care te puteai trezi cu o satiră usturătoare în ziar, să fii batjocorit public sau, mai rău, ca adunările de închinare să-ţi fie tulburate violent, să fii împroșcat cu noroi, arestat pentru activităţi subversive la adresa Coroanei.

Aceasta i-a făcut pe prezbiterieni să apeleze la serviciul de licenţiere a clericilor. Baptiștii, în schimb, refuzau aceste asocieri și considerau că autorităţile civile nu aveau niciun motiv să se amestece în chestiunile religioase: formalităţile pentru a primi o licenţă clericală erau pentru ei un compromis fundamental.

Un tânăr anglican dintr-o școală prezbiteriană

Când alegea pentru fiul său colegiul prezbiterian din New Jersey (viitorul Princeton), puţin și-a imaginat anglicanul James Madison sr. influenţa acestei instituţii asupra fiului său. Președintele colegiului, John Witherspoon, recrutat de Samuel Davies, apărător energic al libertăţii religioase, avea o atitudine critică faţă de creștinismul de salon și practicanţii acestuia. Influenţa antisistem venită din partea lui Witherspoon l-a marcat pe Madison.

Studiul Sfintelor Scripturi a avut de asemenea impact asupra lui Madison, după cum relevă corespondenţa sa cu foștii colegi. De pildă, când William Bradford îi mărturisea lui Madison că înclină spre practicarea dreptului, Madison i-a răspuns subliniindu-i nevoia de a avea mereu înainte perspectiva slujirii, indiferent de profesia aleasă.

Mișcător, Madison sublinia și nevoia comună de a fi „atenţi ca în timp ce își clădesc monumentele Renumelui și Fericirii personale să nu neglijeze ca Numele lor să rămână scrise în Cronicile din Ceruri“. Cea mai bună mărturie în favoarea religiei și împotriva distragerilor vremelnice, credea Madison, era ca oamenii cei mai raţionali și onorabili, elevaţi în statut și bogăţie, să declare că toate acestea oferă mai puţină împlinire decât susţinerea fierbinte a cauzei lui Hristos.[1]

Deși avea o viziune profund ancorată în servirea semenilor, Madison nu se vedea implicat în politică. Dar confruntarea cu abuzurile asupra disidenţilor religioși avea să-l stârnească iremediabil și să-i dea o cauză pentru care să lupte.

Luptător pentru libertatea altora

În aprilie 1776, Madison a fost ales membru al Convenţiei Virginia, devenind, la 25 de ani, unul dintre cei mai tineri membri ai legislativului. În mai, Convenţia a făcut pasul important de a desemna delegaţii la Congresul continental, care se întrunea la Philadelphia și urma să introducă o rezoluţie prin care se cerea independenţa faţă de Marea Britanie. Aceasta avea să se materializeze prin Declaraţia de Independenţă de pe 4 iulie, același an.

Totodată, Congresul a desemnat o comisie care să pregătească o declaraţie a drepturilor menită „să asigure libertate substanţială și egală poporului“. Declaraţia alcătuită în principal de George Mason prevedea la Articolul XVI libertatea religiei. Madison a amendat articolul pentru a sublinia explicit dreptul tuturor la liberul exerciţiu al religiei. Declaraţia a fost votată în unanimitate:

Declarăm că (…) religia sau datoria pe care o datorăm CREATORULUI nostru și maniera realizării acesteia nu poate fi dirijată decât prin raţiune și convingere, nu prin forţă sau violenţă; și că, prin urmare, toţi oamenii au în mod egal dreptul la liberul exerciţiu al religiei, în conformitate cu dictatele conștiinţei; și că este datoria tuturor să practice îngăduinţa, dragostea și caritatea creștine unii faţă de alţii.[2]

Legislativul Virginiei făcuse un pas important, dar drumul nu era finalizat. Libertatea deplină a tuturor cultelor, detașarea acestora de autoritatea civilă presupuneau egalizarea în drepturi și privilegii a tuturor cultelor. Perspectiva pierderii susţinerii financiare a făcut ca atât Biserica Anglicană, cât și cea prezbiteriană să dorească în continuare o minimă susţinere financiară a cultelor, dar și o minimă evaluare a cultelor de către autorităţile civile, practic păstrând o formă moderată de licenţiere a serviciului pastoral și religios.

Deși proiectul ar fi trebuit să trezească opoziţia disidenţilor, relaxarea persecuţiilor a făcut ca aceștia să nu mai fie atât de energici în petiţionarea legislativului împotriva acestui proiect. Tot ce au putut obţine opozanţii proiectului, Madison fiind printre ei, a fost amânarea până în 1785 a votului asupra proiectului. În pregătirea pentru vot, Madison avea să lucreze pe două fronturi: teoretic și civil. Pe plan teoretic, prin contribuţia consistentă la un material anonim, numit „A Memorial and Remonstrance“ (Un memoriu și o remonstraţie), care avea menirea să edifice publicul cu privire la argumentele împotriva acestui proiect, iar pe plan civil, prin stimularea petiţionării legislativului de către baptiștii disidenţi.

Textul „A Memorial and Remonstrance“ a avut impact. Petiţiile numeroase adresate legislativului reluau argumente din acest text, protestând împotriva interferenţei statului în afacerile bisericești, împotriva taxei de susţinere a clerului și afirmau că progresul Evangheliei nu depindea de susţinerea financiară a autorităţilor, ci de puterea lui Dumnezeu și vocaţia spirituală a slujitorilor Evangheliei. Susţinătorii anteriori au ezitat să reia discutarea proiectului, care a fost respins tacit.

Profitând de moment, Madison a adus în faţa legislativului proiectul legii libertăţii religioase, redactat de Jefferson, care a fost adoptat fără multe eforturi. Aceasta a dus la libertate religioasă deplină în Virginia – o victorie a petiţionarilor credincioși din întregul teritoriu, o victorie a omului de rând împotriva elitelor, care doreau să păstreze monopolul și asupra Cuvântului lui Dumnezeu. Era o victorie care recupera spiritul liber al Evangheliei.

În vara lui 1787, Madison, alături de alţi delegaţi la Convenţia Constituţională din Philadelphia, avea să lucreze la realizarea constituţiei. Observarea diferenţelor dintre drepturile acordate populaţiei în diferite state, precum și dorinţa ca acestea să fie ferm înscrise în constituţia federală de către George Mason și Patrick Henry l-au făcut pe Madison să susţină necesitatea unei legi a drepturilor.

Procesul ratificării și amendării constituţiei de către fiecare stat, precum și elaborarea amendamentelor au asigurat asocierea legii drepturilor cu constituţia, între actele fondatoare ale Statelor Unite ale Americii, au constituit o victorie uriașă pentru dezideratul libertăţii religioase pe noul continent.

Cronica unei vieţi istorice

Între părinţii fondatori ai Statelor Unite, James Madison, cu o statură de 1,68 metri, nu a avut prestanţa lui George Washington, nici elocvenţa lui Thomas Jefferson, dar rigoarea minţii sale, apetitul pentru cunoaștere, neobosita capacitate de lucru, iar mai apoi abilitatea sa de a administra Uniunea au făcut ca prestaţia sa ca al patrulea președinte al Statelor Unite s-o depășească pe cea a predecesorilor lui.[3] Este supranumit „părintele Constituţiei“. Cu siguranţă, poate fi numit și părinte al libertăţii religioase moderne.

Citește și: Libertatea de conștiinţă