Reforma

Jim Elliot | Pe malul unui râu unde nimeni nu a mai fost

todayApril 22, 2022

Background
share close

Jim Elliot avea 25 de ani când se îndrepta spre Ecuador, ca rezultat al răspunsului pe care îl căutase la Dumnezeu cu privire la viitorul său.

De copil, visase să fie marinar și învăţase numele vapoarelor din dicţionarul Webster. Talentat și la desen, în timpul liceului devenise interesat de arhitectură. Plecarea spre Ecuador însemna abandonarea visurilor de copil, părăsirea părinţilor, despărţirea de cea care trebuia să îi fie soţie și abandonarea succesului pe care toată lumea se aștepta să îl aibă ca profesor de literatură la universitate.

Totul, aruncat pe apa sâmbetei pentru a trăi alături de niște sălbatici care nu putuseră fi
îmblânziţi de omul alb în sute de ani de încercări. După descrierea soţiei sale, Jim nu era misionarul creștin tipic. Tatăl lui fusese cel care îl învăţase de mic că Biblia este o carte care trebuie trăită, iar viaţa aceasta nu este austeră, plictisitoare și retrasă faţă de societate.

Când a hotărât să își dedice viaţa lui Iisus, Jim a hotărât și să fie mândru de credinţa sa și, peste toate cărţile de studiu cu care mergea la ore, întotdeauna trona Biblia. Însă iubita părăsită, care i-a devenit până la urmă soţie și l-a urmat în Ecuador, scrie că, pe cât era de devotat Bibliei și lui Dumnezeu, pe atât era de fericit să fie printre semenii săi. Elliot era admirat de colegi, care îl considerau un personaj ieșit din comun, dar un tip amuzant.

O inimă după inima lui Dumnezeu

Jim își planifica zile de rugăciune pentru a înţelege planul lui Dumnezeu. Și cum afla răspunsul? „Fără viziuni, fără voci, ci doar prin sfatul unei inimi care Îl caută mereu pe Domnul.“[1] Astfel, spre finalul studiilor, și-a urmat inima, care îi spunea că trebuie să devină misionar într-o ţară a Americii de Sud. În scrisoarea în care își informa părinţii despre decizia sa, el povestește cum s-a simţit tras înapoi de tentaţia unui renume, a unei poziţii importante, a succesului academic.

„Cu siguranţă, acestea nu înseamnă nimic pentru sufletul care a văzut frumuseţea lui Christos“[2], încheia el. Părinţii i-au spus că ar putea să fie la fel de eficient și în Statele Unite, însă Jim era de neclintit. „Nu îndrăznesc să stau acasă în timp ce indienii quechua sunt pe cale de dispariţie. Ce dacă biserica de aici are nevoie de conducere? Are Scripturile, pe Moise și profeţii și mult mai mult de atât.“[3]

În schimb, indienii nu aveau nimic, decât o viaţă crudă, violentă, dominată de șamani, de furie și de sânge. Dintre toate triburile de indieni care împânzeau Ecuadorul, unul rămăsese refractar la încercarea omului alb de a micșora hăul dintre modernitate și sălbăticie.

Misionari înarmaţi cu Evanghelia lucrau deja de 25 de ani în teritoriu și ajunseseră la multe triburi, însă tribul auca respinsese constant orice iniţiativă a omului alb. Soarta celor care încercaseră să se apropie de acest trib cvasinomad a fost, cu puţine excepţii, drastică. Mizele salvării tribului nu erau puţine sau mici. De la misionarii iezuiţi, la conchistadori și până la fermierii stabiliţi în zonă sau la cei care lucrau pentru staţia petrolieră a companiei Shell, aproape nimeni nu a scăpat viu.

Decimaţi ar fi fost însă și sălbaticii, dacă Elliot și echipa sa nu i-ar fi găsit la timp, pentru că rata omorurilor inter- și intratribale era extrem de ridicată. Pentru misionari, era evident că acești oameni trebuiau să Îl cunoască pe Dumnezeu. Cu o credinţă fermă în misiunea lor de a vesti Evanghelia până la capătul pământului, tinerii Jim Elliot, Pete Fleming, Ed McCully, Nate Saint și Roger Youderian, împreună cu soţiile și cu copiii lor, s-au mutat în Ecuador pentru a începe misiunea.

Cinci oameni și un avion galben

Misiunea a început cu un an de pregătire într-o tabără de „foști sălbatici“, salvaţi din alte triburi, printre care era și Dayuma, o fată care fugise din tribul auca de frică să nu fie omorâtă. Cu puţinele mesaje de prietenie pe care le-au învăţat, bărbaţii au survolat într-un mic avion galben taberele tribului, strigându-și mesajele și lansând cadouri legate cu o sfoară de avion. Multe săptămâni au trecut și 15 cadouri au fost lansate până când cei din trib au început să răspundă cu un semn de prietenie, pregătind și ei un cadou pentru omul alb.

Încurajaţi de relaţia stabilită, pe 3 ianuarie 1956, cei cinci au aterizat pe plaja râului Curaray, în apropierea tribului, și și-au așezat tabăra acolo. Trei zile mai târziu, au venit primii vizitatori, care s-au arătat încântaţi de avion. Încurajaţi de succesul primei întâlniri, misionarii au fost convinși că următoarea ocazie va fi aceea pe care o așteptau, pe care Dumnezeu Însuși o alesese pentru a le face cunoscut cuvântul Său.

Aceasta avea să fie în următoarea duminică. Misionarii le-au transmis soţiilor să se roage și să aștepte următorul semnal din partea lor, la ora 16:40. Când a bătut ceasul, totul a îngheţat. Niciun ţârâit de radio, niciun semnal. Cinci minute, zece minute… nimic. Să fi mers atât de bine lucrurile, încât băieţii încă îi mai întreţineau pe indieni? La 7 dimineaţa, în ziua de luni, 9 ianuarie 1956, Johnny Keenan, pornit în căutarea misionarilor la bordul unui avion de mici dimensiuni, a transmis primul mesaj: avionul galben fusese găsit complet distrus, cu o urmă de glonţ în el.

„Rodul celui neprihănit este un pom de viaţă și cel înţelept câștigă suflete.“ (Proverbele 11:30)

Misionarii nu erau niciunde. Veștile despre dispariţia lor au ajuns pe prima pagină a ziarelor din SUA și o echipă a fost trimisă pentru a-i găsi. După trei zile de la pierderea contactului, a fost găsit primul cadavru, iar după aceea, alte trei. Fuseseră aruncate în râu și unele dintre ele încă mai aveau suliţe înfipte în ele și urme de macete. Trupul lui Ed McCully nu a fost găsit, însă un indian convertit tocmai de Ed i-a găsit ceasul și un pantof.

Încrederea nestrămutată în voia lui Dumnezeu a soţiilor acestor martiri i-a ajutat pe copiii lor să înţeleagă faptul că ceea ce se întâmplase nu era o tragedie, ci făcea parte din planul lui Dumnezeu, pentru care se pregătiseră cu toţii. Și, dacă cei mari au acceptat planul lui Dumnezeu, pentru cei mai mici nu era atât de ușor. Fiica lui Ed avea doar trei ani pe atunci și spunea des cât de dor îi era de tatăl ei: „Aș vrea doar… să se mai joace cu mine din când în când.“

La câteva săptămâni după moartea tatălui ei, dorul avea să-i mai fie vindecat de venirea pe lume a unui frăţior. Nu a fost un preţ prea mare? Cinci vieţi tinere irosite, fără a-și atinge măcar scopul? Soţia lui Jim Elliot era sigură că nu era așa. Din scrisorile pe care văduvele le-au primit de la misionari din toată lumea, de la Roma, până în Africa, Japonia și America, se pare că întreaga mișcare de misionarism a fost revigorată și pusă cu și mai mare dedicare în mâinile lui Dumnezeu.

Departe de coasta Italiei, un ofiţer al marinei americane victimă a unui naufragiu și-a amintit de cuvintele lui Jim, pe care le citise într-un ziar: „Când vine vremea să mori, ai grijă că tot ce îţi rămâne de făcut este să mori.“ Atunci s-a rugat să fie salvat, recunoscând că mai avea multe de făcut. Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea.

Chiar și soţiile celor cinci misionari s-au întors în misiune, imediat după tragedie. Mai târziu, avea să se demonstreze că ţinta misionarilor a fost atinsă chiar în momentul sacrificiului suprem pe care l-au făcut.

Botezat de ucigași

„Astăzi stau într-o căsuţă la marginea râului Tiwanu, nu departe de Palm Beach (locul unde au murit cei cinci bărbaţi). Lângă mine, într-o altă casă, stau doi dintre cei șapte bărbaţi care mi-au ucis soţul“, scria văduva lui Jim, Elisabeth, la trei ani după uciderea soţului ei. Cum este posibil? Rachel Saint, sora pilotului ucis, a rămas să locuiască în apropierea tribului și să studieze dialectul auca cu ajutorul lui Dayuma. Între timp, alte două femei din trib fugiseră și ajunseseră în tabăra de „refugiaţi“.

Când cele trei femei auca s-au întâlnit, după 12 ani, acum toate creștine, au început să vorbească despre posibilitatea de a se întoarce în trib. Lucru pe care l-au și făcut, pe 3 septembrie 1958. Pentru trei săptămâni au rămas acolo, povestind despre oamenii albi pe care au ajuns să îi iubească. La fi nal, s-au întors în tabără cu invitaţia ca Rachel și Elisabeth, împreună cu copiii lor, să vină să locuiască în tribul auca. Astfel, pe 8 octombrie 1958, s-a întâmplat miracolul sperat de misionari.

„Căci oricine va vrea să-și scape viaţa o va pierde, dar oricine își va pierde viaţa din pricina Mea și din pricina Evangheliei o va mântui.“ (Marcu 8:35)

Cei din trib le-au primit cu prietenie, le-au construit case și le-au spus că i-au omorât pe bărbaţi fiindcă au crezut că sunt canibali. Frica i-a făcut să acţioneze într-un fel pe care astăzi îl consideră greșit, dar, cunoscându-L pe Dumnezeu, au înţeles că în acea zi, când misionarii nu și-au folosit pistolul pentru a trage în ei, au fost salvaţi din propria ură, furie, sălbăticie, din cauza cărora curmau vieţi la secundă.

Fiul lui Nate, Stephen, a fost botezat de ucigașii tatălui său, acum prietenii lui. Pe malul unui râu străin, cinci misionari s-au aflat unde nu a mai fost nimeni și unde nu mai poate să ajungă nimeni: în faţa unei alegeri profund personale și unice pentru fiecare dintre ei –
viaţa lor sau viaţa sălbaticilor.

În faţa unei morţi iminente, au avut timp să înţeleagă consecinţele propriilor alegeri și să ducă totuși la capăt sacrificiul suprem. O moarte datorăm cu toţii, dar ce impact va avea aceasta pentru lumea pe care o lăsăm în urmă?

Citește și: Singura moarte care poate fi evitată

Jim Elliot singura-moarte-care-poate-fi-evitata_exp

„Elisabeth Elliot, Through Gates of Splendor, Tyndale Momentum, 1981.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Eliza Vlădescu

Rate it

Previous post

Recenzii

Divine Providence | God’s Love and Human Freedom

Cartea „Divine Providence. God’s Love and Human Freedom“, de Bruce Reinchenbach este impresionantă mai întâi prin totalul dezinteres al autorului de a impresiona. Reinchenbach are mai degrabă o moştenire de transmis. Bruce Reichenbach este profesor emerit de filosofie, pensionat în 2011, după ce a predat la Universitatea din Augsburg timp de aproape jumătate de secol. După pensionare a predat ca profesor invitat în alte universităţi din lume și a scris. […]

todayApril 21, 2022 1

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%