Social

John Nevins Andrews | Inima mare a unui geniu

todaySeptember 30, 2021

Background
share close

Pentru că Andrews și familia lui au decis să străbată oceanul împotriva curentului vremii, multe adevăruri uitate au fost scoase la lumină, multe speranţe au renăscut și multe visuri s-au împlinit.

Fata deschise cu emoţie ușa mare din faţa ei. Se aștepta să vadă o cameră mică și întunecoasă, cu un pat vechi, unde să se întindă și să poată dormi. Somnul… era tot ce își dorea după o călătorie atât de lungă. Ușa se deschise cu un scârţâit scurt, în vreme ce dușumeaua de pe scări trosnea înfundat sub pașii apăsaţi ai fratelui ei. Ceea ce văzu îi păru parcă rupt dintr-o poveste.

Un apartament mare și luminos, cu un mobilier auster, dar suficient, cu un pat mare și o fereastră deschisă, prin care razele blânde ale după-amiezii poleiau totul cu aceeași culoare pe care o găsise în casa bunicilor din America. Era finalul fericit al unei călătorii atât de lungi, un dar generos pe care Dumnezeul lor mare îl oferea din preaplinul dragostei Sale. Se simţea atât de bine, de parcă toată frumuseţea și liniștea aceasta o cuprindeau în braţe!

Aveau lacrimi în ochi și visuri… multe visuri și hotărâri.

Privea la tatăl ei – înalt și uscăţiv, îmbătrânit mai repede decât se cuvenea, dar senin și curajos – ca la un erou de poveste și, fără să îi spună ceva, îl îmbrăţișă cu drag. Ca trezit din visare, Charles, fratele ei mai mare, se repezi și îi cuprinse pe amândoi în braţe. Aveau lacrimi în ochi și visuri… multe visuri și hotărâri.

Așa că, după ce gazda se îndepărtă politicos, cei trei musafiri veniţi tocmai de peste ocean se așezară în jurul mesei din mijlocul camerei și, înainte de orice, scriseră cu emoţie primul lor jurământ: „Prin prezenta, suntem cu toţii de acord ca, în conversaţiile noastre unul cu celălalt, să folosim doar limba franceză. Vom încerca să respectăm acest acord în temere de Dumnezeu și Îl rugăm să ne ajute să îl putem ţine. Dar vom considera un privilegiu să folosim limba germană ori de câte ori vom avea ocazia de a rosti un cuvânt sau o frază.“[1]

Apoi au așezat rezoluţia pe ușă, nu înainte de a o semna toţi trei. Era cam ora 4 după-amiaza și hotărâră ca, timp de un ceas în fiecare zi, între 4 și 5, să folosească și
limba engleză. Mary Andrews avea 12 ani când semna acel document ce urma să schimbe definitiv viaţa ei, a familiei ei și apoi a multor sute de mii de europeni. Charles, fratele ei, era cu patru ani mai mare, iar John, tatăl lor, avea 45 de ani. Toţi trei au plecat din Boston, în septembrie 1874, pentru a fi misionari în Europa.

Era o vreme când vasele aduceau în porturile americane mii și mii de imigranţi europeni dornici să găsească o lume mai nouă și mai bună. Mirajul Americii cuprindea zeci de mii de locuitori ai Europei, care lăsau agoniseala de o viaţă pentru un viitor nesigur, dar cu multe promisiuni și iluzii. Din perspectiva aceasta, gestul celor trei americani era bizar și destul de greu de înţeles. Povestea familiei Andrews începe însă cu mult înainte de momentul acesta.

Un început cu multe promisiuni

John Nevins Andrews s-a născut în 1829 în Paris, Maine, un orășel aflat în nord-estul extrem al Statelor Unite. Unchiul său Charles Andrews, care era cu doar 15 ani mai mare ca el, izbutise să își facă o carieră în drept și apoi în politică, reușind chiar să fie ales în Congresul Statelor Unite.

Pentru micul John, și pentru familia lui, aceasta a fost multă vreme o perspectivă de dorit. Și avea toate ingredientele să o transforme în realitate – o minte sclipitoare, o memorie impresionantă și un spirit viu. Era înalt, avea o privire hotărâtă și o autodisciplină de fier. Întrucât părinţii nu erau atât de înstăriţi ca unchiul Charles, acesta s-a oferit să suporte el
toate cheltuielile de școlarizare ale micuţului John, observând în el posibilităţi mari. Însă, din păcate, John nu avea o sănătate prea bună, așa că pentru o vreme a trebuit să amâne plecarea la colegiu.

Deși avea doar 14 ani, John a plecat de acolo îndrăgostit de Scriptură.

Perspectiva aceasta nu îl înspăimânta foarte tare, pentru că, fiind din fire curios și dornic de a învăţa, a găsit repede noi direcţii de studiu și de cercetare. Cam în vremea aceasta, John a participat împreună cu părinţii lui la conferinţele unui predicator ce răscolise America – baptistul William Miller. Era anul 1843 și, după spusele lui Miller, ultimul an de har al planetei. Ușurinţa cu care predicatorul vorbea din Scriptură și logica argumentelor sale l-au copleșit.

Deși avea doar 14 ani, John a plecat de acolo îndrăgostit de Scriptură. Aceasta a devenit iubirea vieţii lui și a promis să facă totul pentru a o cunoaște mai bine și a o înţelege mai corect.

Un nou început, nebănuit

La început, a încercat să memoreze versete din Biblie. Apoi a învăţat cărţi întregi ale Bibliei, până când a realizat cu bucurie că putea reproduce din memorie, în detaliu, tot Noul Testament. Nu s-a mândrit niciodată cu asta și nici nu a făcut paradă cu performanţele sale, dar a învăţat mereu. Avea 17 ani când un amic i-a dăruit un exemplar al unui articol scris de Thomas Preble, care spunea că ziua de închinare e sâmbăta, nu duminica.

„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să înveţe, să mustre, să
îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.“ (2 Timotei 3:16-17)

Din fire curios, a citit argumentaţia și a găsit textul convingător. Uriașa lui foame după
înţelegerea Bibliei l-a făcut să uite de studierea dreptului sau de politică și să se dedice cu totul studierii Scripturii. A învăţat singur ebraica, greaca și latina. Nu citea niciodată în mod superficial și nici nu admira explicaţiile banale. Avea o profunzime a gândului care cucerea și o logică a exprimării căreia nu îi puteai rezista.

Cea din urmă răscruce

La 21 de ani, a fost invitat de James White, unul dintre liderii grupului de milleriţi sabatarieni, să i se alăture în realizarea unei publicaţii care să prezinte pe larg adevărurile cele mai ignorate ale Scripturii. Era al treilea moment decisiv al vieţii. Fire contemplativă și preocupată de studiu, John a trebuit să își împartă viaţa, de atunci înainte, între călătorii, predici argumentative și scris.

Pentru activitatea extenuantă, nu era remunerat, nici răsplătit cu cine știe ce beneficii sau transformat în vedetă. Dimpotrivă, suferea de foame, era uneori respins, dormea adesea sub cerul liber sau în locuri improprii, dar pofta sa de viaţă și dragostea pentru Cartea care îi schimbase viaţa erau absolut molipsitoare. Pastori sau laici, credincioși practicanţi sau neevlavioși îl ascultau cu plăcere și erau captivaţi de argumentaţiile sale.

În 1855, la doar 26 de ani, a simţit pentru prima dată că nu mai poate. Vechile probleme de sănătate reveniseră și trupul său pur și simplu nu voia să meargă mai departe. În drum spre casă, s-a târât într-o seară până la poarta familiei White. Era atât de istovit, încât abia l-au recunoscut. A mâncat puţin și apoi a dormit dus. Era extenuat și a trebuit să rămână trei luni în acel loc pentru a-și reveni cât de cât.

Pentru activitatea extenuantă, nu era remunerat, nici răsplătit cu cine știe ce beneficii sau transformat în vedetă.

Au urmat ani mai liniștiţi, în care Andrews s-a căsătorit și a avut doi copii. Totodată, s-a dedicat mai serios cercetării – activitatea care se pare că îi era cea mai dragă. Acum a scris cea mai cunoscută lucrare a sa, The History of the Sabbath and the First Day of the Week („Istoria Sabatului și a primei zile a săptămânii“). Cartea a fost primită foarte bine. James White a înţeles că subiectul merita o cercetare mai amănunţită, pe care Andrews, cu puţinele lui resurse financiare, nu o putea face singur.

Așa că a apelat la cititorii ziarului său să doneze câte 20 de dolari pentru a-i procura lui Andrews… o bibliotecă. Surprins și contrariat de un asemenea dar, John a început imediat să lucreze la ediţia a doua a cărţii, cea care avea să fie considerată multă vreme cea mai bună sinteză a istoriei păzirii sâmbetei de la apostoli și până la vremea aceea.

După 1859, Andrews s-a întors la viaţa de evanghelist itinerant. Dar epuizarea sa i-a convins pe colaboratorii lui să ia în calcul o modalitate prin care cei care predicau Evanghelia să poată fi întreţinuţi din contribuţiile credincioșilor. Nu au găsit pe cineva mai capabil, astfel că tot Andrews a fost numit președintele comitetului care urma să studieze rădăcinile și implicaţiile acestei idei în practica biblică.

O dedicare cât o viaţă

Judecând după spiritul de sacrificiu deja demonstrat de John, nu e de mirare că, atunci când adventiștii de ziua a șaptea au căutat un om pe care să îl trimită ca misionar în Europa, Andrews a făcut un pas în faţă și a plecat. Nu a fost ușor: soţia lui, Angeline, murise pe 17 februarie 1872; el însuși nu avea o sănătate de invidiat și avea multe domenii pe care ar fi vrut să le cerceteze pe îndelete.

A simţit însă că pasiunea sa pentru Cuvânt îi cere să ducă lumina din Scriptură înapoi de unde pornise Reforma protestantă, croindu-și în final drum până în Lumea Nouă.

La scurt timp după sosirea în Europa, mai exact în Elveţia, a reușit să producă prima revistă în limba franceză, Les Signes des Temps (Semnele timpului). Fiica lui, Mary, ce îi moștenea din plin abilităţile intelectuale, ajunsese să corecteze textele în limba franceză mai bine decât vorbitorii nativi. Vestea despre adevărurile predicate de Andrews a cuprins multe state ale Europei, dar Andrews a plătit cu viaţa fiicei sale și apoi cu propria viaţă ascultarea de această chemare misionară.

Boala care făcea ravagii în Europa, tuberculoza, le-a curmat amândurora, prematur, viaţa.
În 1883, în ultimele sale clipe de viaţă, a donat Misiunii Europene 500 de dolari, aproape toată averea sa pământească. Charles a rămas în Elveţia și a continuat activitatea tipografică. Efortul lui Andrews nu a fost în zadar. Milioane de europeni și de oameni din lumea întreagă i-au citit articolele sau cărţile, au fost inspiraţi de devotamentul său și binecuvântaţi de înţelegerea Scripturilor predicată de el.

Multe adevăruri uitate au fost scoase la lumină, multe speranţe au renăscut și multe visuri s-au împlinit pentru că Andrews și familia lui au decis să străbată oceanul împotriva curentului vremii. Până la urmă, nu așa se scriu toate poveștile despre adevăratul succes?

Te-ar putea interesa și: Ellen White și bucuria de a-i ajuta pe cei în nevoie

John Andrews

„Norma Collins, Experienţe uimitoare ale pionierilor adventiști, Viaţă și Sănătate, Pantelimon, 2013, p. 204.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Adrian Neagu

Rate it

Previous post

Credință

Religios și nesigur | Incertitudinile omului religios

A fi religios nu echivalează cu a fi lipsit de incertitudini. Nici a fi creștin nu echivalează cu a fi sigur de orice cred. Incertitudinile creștine se compară sau adesea cu certitudinile știinţei. Pliniu cel Bătrân nota, în Naturalis Historia, un foarte cunoscut adagiu: „Printre ei [muritori] numai atât este sigur, că nu e nimic sigur.“[1] Puţini știu că Pliniu face această afirmaţie într-un capitol despre zei. Dedicându-i lucrarea lui […]

todaySeptember 29, 2021

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%