Psihologie

Jurnalul meu de rugăciune, barometrul unei uimiri

todayJuly 18, 2023 13

Background
share close

Indiferent dacă avem darul cuvintelor sau dacă scrisul nu a fost vreodată punctul nostru forte, jurnalul de rugăciune poate modela în chip salutar viaţa noastră de rugăciune.

„A fi creștin fără să te rogi este echivalent cu a fi în viaţă fără să respiri”, scria Martin Luther. Cu toţii știm însă că viaţa de rugăciune are suișurile și coborâșurile ei și că alunecarea în rutină sau într-un neplăcut sentiment al datoriei de a ne ruga nu reprezintă, pentru majoritatea creștinilor, o experienţă nefamiliară.

Există o mulţime de planuri de citire a Bibliei, care să se plieze pe programul zilnic sau pe obiceiurile de lectură ale cititorului, dar rareori găsim planuri pentru exersarea regulată a rugăciunii, observă autorul creștin Trevin Wax. Ţinerea unui jurnal de rugăciune reprezintă o metodă de a ne concentra mai eficient asupra convorbirilor noastre cu Dumnezeu, spune Wax, povestind că a adoptat această practică de două decenii. Aceaste scrisori adresate zilnic lui Dumnezeu s-au dovedit a fi un barometru sensibil al schimbărilor din viaţa sa religioasă.

Ţinerea unui jurnal de rugăciune reprezintă o metodă de a ne concentra mai eficient asupra convorbirilor noastre cu Dumnezeu.

Știu cât de multe detalii despre înflorirea, anchiloza sau atrofierea vieţii spirituale se devoalează din lectura unui jurnal de rugăciune, pentru că am, la rândul meu, unul. E un jurnal ţinut cu (in)consecvenţă de-a lungul anilor, din care pot recupera acum fragmente ale călătoriei mele spirituale care altfel ar fi fost de mult uitate.

Nu îmi amintesc când a încolţit în mintea mea ideea unui jurnal de rugăciune. Primele crâmpeie diaristice au jalonat anii mei de liceu, dar nu m-aș fi gândit că toate acele rânduri înnegrite vor vira cândva spre o zonă epistolară. Nu știam cum ar trebui să arate un jurnal de rugăciune și, din câte îmi pot aminti, nu auzisem încă despre o astfel de iniţiativă.

În timp, am început să încredinţez paginilor albe mai puţin din întâmplările zilei și mai mult din gândurile și emoţiiile născute de vâltoarea evenimentelor cotidiene. Și apoi, fără să îmi dau seama cum, notiţele mele s-au convertit în scrisori către Dumnezeu. Toate întâmplările, emoţiile, gândurile s-au făcut ghem, încâlcindu-se și descâlcindu-se înaintea Aceluia despre care știam că nu trece cu vederea nimic – niciun gând frânt la jumătatea lui, niciun punct debusolat, așezat acolo unde inima ar fi tânjit să plaseze mai degrabă o virgulă.

Astăzi nu mai e nevoie să transformi o agendă sau un caiet voluminos într-un jurnal de rugăciune, pentru că există foarte multe opţiuni. Poţi avea, de exemplu, un jurnal online securizat cu cod PIN. Există diferite aplicaţii de tip jurnal și, de asemenea, o gamă largă de jurnale ce pot fi comandate în format clasic, pe hârtie, de la cele mai simple la cele de lux – cu copertă de piele, hârtie satinată, fermoar, versete biblice imprimate pe fiecare pagină sau chiar cu secţiuni care explică rolul rugăciunii.

Indiferent de tipul de jurnal folosit (mărturisesc că am rămas încă la agenda clasică, nedatată și liniată în așa fel încât să ofere cât mai mult spaţiu pentru șirurile de propoziţii) și indiferent de modul în care ne structurăm jurnalul – în funcţie de obișnuinţele și nevoile noastre –, acest exerciţiu are beneficii reale. Poate că primul beneficiu care merită menţionat este acela că un jurnal de rugăciune este o carte de aducere-aminte a modului miraculous în care ne-a călăuzit Dumnezeu în trecut – una la care am putea avea nevoie să ne întoarcem ori de câte ori conturul viitorului începe să ne tulbure.

Jurnalul meu de rugăciune, o piatră de aducere aminte

În Scoţia sfârșitului de secol 17, măcinată de conflicte etnice și religioase, Katherine Hamilton, ducesă de Atholl, își scria jurnalul concentrându-se aproape exclusiv asupra luptelor sale interioare, purtate în decursul călătoriei care a urmat convertirii ei. Motivul pentru care ducesa înregistra minuţios fiecare detaliu al umblării cu Dumnezeu era, după cum nota în mai 1960, unul foarte practic: „să nu cumva să uit bunătatea lui Dumnezeu faţă de mine”.

Uitarea este adânc sădită în noi, oricât de categorici am fi în promisiunile noastre că nu vom uita drumul pietruit cu har pe care am fost purtaţi în trecut.

Regăsesc cu uimire, în pagini vechi de jurnal, istorii aproape (sau deja) uitate, în care am văzut mâna lui Dumnezeu intervenind în moduri pe care nici măcar nu mi le-aș fi putut imagina înainte să o facă. Fiecare răsfoire a unui jurnal redă memoriei mele clorotice dovezi ale bunătăţii Lui inepuizabile și un șirag nesfârșit de motive de recunoștinţă.

Nu știu multe remedii mai bune pentru credinţa mea devitaminizată decât o verificare, fie ea și sumară, a coloanelor cu cereri și cu răspunsuri primite în timp (obișnuiesc să notez în fiecare coloană data, ba chiar și ora unei cereri și pe cea a primirii unui răspuns). E drept că uneori ecartul dintre cerere și răspuns a fost semnificativ și că au rămas trasate, de-a lungul vremii, câteva minusuri în a doua coloană – acele răspunsuri care n-au sosit încă (și nici nu promit să se arate curând). La fel de adevărat este însă că raportul între cererile soluţionate și cele care au rămas în așteptare este infinit mai echilibrat decât cel dintre „petiţiile” și mulţumirile mele.

Filele jurnalului meu de rugăciune sunt „pietre de aducere aminte”, ca să nu uit că Dumnezeu a secat înaintea mea apele Iordanului și o va mai face ori de câte ori va fi nevoie, în termenii Lui și la timpul Lui.

Și totuși, numărul zdrobitor al rugăciunilor la care mi s-a răspuns prompt sau mai rapid decât m-aș fi așteptat (și nu mai puţin maniera în care Dumnezeu și-a împachetat fiecare răspuns) îmi aduce inima pe genunchi la fiecare nou inventar. În jurnalul meu descopăr un Dumnezeu viu, cu o bunătate tangibilă și copleșitoare, la care e greu să rămâi insensibil. Un Dumnezeu care Se atinge de fiecare rană care supurează, de fiecare speranţă care mai pâlpâie, de orice grăunte al dorinţei de schimbare. Un Dumnezeu care Se apropie cu o chemare, cu o soluţie, cu un miracol, cu o înviere.

Filele jurnalului meu de rugăciune sunt „pietre de aducere aminte” (Iosua 4:6), ca să nu uit că mâna lui Dumnezeu a secat înaintea mea apele Iordanului și o va mai face ori de câte ori va fi nevoie, în termenii Lui și la timpul Lui.

Jurnalul care dă un nou făgaș rugăciunilor mele

Oricine se roagă știe că uneori devine dificil să rămâi concentrat în timp ce vorbești cu Dumnezeu, după cum e foarte ușor să te întroienești în aceleași subiecte sau chiar în aceleași formule și expresii. Așternerea gândurilor, frământărilor sau mulţumirilor noastre pe hârtie poate reprezenta pentru unii (printre care mă număr și eu) metodă utilă de a evita rugăciunile seci, mecanice, repetitive.

Jurnalul a adus la lumină tendinţele de a-mi separa rugăciunea de restul activităţilor cotidiene și m-a ajutat să verific, la finalul unei zile, cât de mult am reușit să împletesc printre vertebrele zilei firul rugăciunii tăcute, permanente. Faptul că mi-am notat în jurnal versete biblice m-a ajutat, de-a lungul vremii, să le memorez mai ușor și să învăţ cum să inserez în rugăciune cuvintele autorilor biblici. De fapt, au fost ocazii în care n-am avut putere să aștern pe hârtie nici măcar un gând, iar rugăciunea mea s-a rezumat la un verset din Scriptură care rezona cel mai bine cu nevoia inimii mele.

Rândurile jurnalului meu de rugăciune dau mărturie despre faptul că Dumnezeu nu a rămas vreodată absent când i-am cerut un sfat, o promisiune, un cuvânt de care să mă agăţ, ca un vrej, pentru tot restul zilei. Revărsarea inimii înaintea Lui (Psalmul 62:8) n-a fost urmată de tăceri asurzitoare, punitive,oricât de puţin aș fi meritat să primesc un răspuns.

Jurnalul meu s-a dovedit, de asemenea, un bun antidot pentru uitarea care însoţește, ca o trenă, chiar și promisiunile ferme (rostite sau nu) de a mă ruga pentru nevoile și luptele altora. Listele cu nume și cu nevoi specifice m-au ajutat nu doar să mă rog, dar și să păstrez o cronică a atingerilor Lui miraculoase de aceia pe care inima mea i-a iubit îndeajuns de mult pentru a-i purta în rugăciunile mele.

Jurnalul de rugăciune, un seismograf al vieţii spirituale

Regăsesc în jurnalul meu, îmblânzite de trecerea timpului, urmele crizelor, luptelor, eșecurilor, urcușurilor și prăbușirilor mele. De fapt, mai mult decât gânduri și reacţii disparate, jurnalul conturează tipare de gândire și de comportament. Aduce în prim-plan punctele tari și cele slabe, lecţiile pe care le-am învăţat și cele suspendate într-o prelungită corigenţă. Scoate la lumină compartimentele în care am nevoie de schimbare, cele mai frecvente acte de (ne)ascultare și obstacolele în care mă poticnesc din nou și din nou.

Sunt multe informaţii preţioase pe care le-aș fi putut rata dacă în jurnalul meu nu s-ar fi decantat zeci și sute de întâmplări, de reflecţii, de îndoieli și de certitudini. Sau dacă nu aș putea reconstitui, din detalii insignifiante ori evenimente care mi-au reconfigurat viaţa, toată coregrafia anotimpurilor care s-au succedat înlăuntrul meu. Acolo, în miezul acelor convorbiri cu Dumnezeu, se creionează portretul omului care sunt atunci când nu mă vede nimeni. Fără măști, fără etichete, fără nicio platoșă. Fără brizbizurile unui creștinism butaforic și fără rugăciuni spuse din vârful buzelor, care nu ţintesc decât un cer de carton.

Sunt dimineţi în care simt că tot ceea ce am nevoie e să deschid un jurnal vechi de rugăciune și să mă afund în acest furnicar de respiraţii abrupte și de fraze arborescente. E unul dintre exerciţiile care redimensionează și amplifică uimirea în faţa modului în care Dumnezeu îmi arată că poate privi dinspre cer spre (un bulgăre de) pământ.

De fapt, dacă ar trebui să formulez o singură concluzie a tuturor experienţelor consemnate în jurnalul meu de rugăciune, aș putea spune, la fel ca rabinul Heschel: „I-am cerut lui Dumnezeu să mă uimească, iar El m-a uimit”.[1]

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.

„Brennan Manning, Evanghelia vagabonzilor, Ed. Aqua Forte, 2006, p. 69”.

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Carmen Lăiu

Rate it

Previous post

Iisus

Povești cu final fericit | Cum să nu abandonăm drumul în ciuda obstacolelor

Dacă pentru anumiţi oameni, confruntarea cu suferinţa este tangenţială, pentru alţii însăși viaţa poate fi un șir îndelung de lovituri dureroase. Cu toate acestea, experienţa demonstrează că reabilitarea este posibilă chiar și atunci când omul pare a fi ajuns la capătul puterilor. Ce anume creează, însă, rezistenţa? Ce au în plus indivizii care merg mai departe în ciuda furtunii? Posedă o putere ascunsă, o supervoinţă prin care doboară orice obstacol […]

todayJuly 17, 2023

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%
https://upm.fatek.unkhair.ac.id/include/slotgacorhariini/ https://baa.akfarsurabaya.ac.id/inc/-/slotgacorhariini/ https://marumanfiore.xsrv.jp/