criteriile Judecatii

La ceasul judecăţii

todayNovember 28, 2020 3

Background
share close

Judecata lui Dumnezeu este cea mai mare demonstraţie a dreptăţii lui Dumnezeu în univers – cealaltă parte a medaliei care poartă efigia Crucii. La Dumnezeu, „harul și adevărul se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută”[1] (Psalmii 85:10).

„Domnul este Judecătorul nostru, Domnul este Legiuitorul nostru, Domnul este Împăratul nostru, El este Mântuitorul nostru!” (Isaia 33:22).

Dumnezeul Creator este, în esenţa Sa, dragoste (Ioan 3:16; 1 Ioan 4:8,16). Dreptatea nu este latura întunecată sau nefavorabilă a fiinţei Lui, ci este cea mai consecventă atitudine a dragostei Lui. Harul (graţia) lui Dumnezeu este însă o prelungire a iubirii Lui care depășește dreptatea fără a o desfiinţa. Judecata de Apoi reflectă această imagine extraordinară a caracterului iubitor, drept și plin de har al lui Dumnezeu.

Rostul judecăţii lui Dumnezeu

Dumnezeu îi tratează pe oameni ca fiinţe responsabile și astfel se manifestă respectul Lui faţă de creaturile făcute după propria Lui imagine. Pentru că Dumnezeu este drept, iar noi nedrepţi și trăitori într-o lume nedreaptă, este necesară Judecata lui Dumnezeu.

De-a lungul istoriei au existat intervenţii drepte ale lui Dumnezeu, care a pedepsit exemplar indivizi, popoare sau o lume întreagă (Geneza 8:11-13; 19:24) sau care i-a răsplătit pe unii, de asemenea, în mod exemplar (Iov 42:10; 2 Samuel 6:11-12).

Aceste judecăţi au fost parţiale, incomplete, simple avertizări sau promisiuni, prin care dreptatea nu pare să fi fost deplin satisfăcută (Psalmii 73:2-14; 94:3).

Chiar judecata ispășitoare, făcută de Dumnezeu în Hristos la Cruce (Ioan 12:31-33) și care a asigurat victoria definitivă a dreptăţii și a harului în univers, nu a adus încă sfârșitul răului. Numai Judecata de Apoi va aduce sfârșitul răului, când Crucea – altarul lui Hristos – se va „răzbuna” (Evrei 10:29; Apocalipsa 16:7), aducând urgia lui Dumnezeu celor nepocăiţi și răscumpărarea definitivă celor pocăiţi (Romani 8:23; Evrei 9:28).

Judecata este promisă în Scriptură în modul cel mai solemn: „Ci se va face odată judecata după dreptate și toţi cei cu inima curată o vor găsi bună” (Psalmii 94:15); „Dumnezeu va aduce orice faptă la Judecată, și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 12:14; cf. Faptele apostolilor 17:31).

Când vorbim despre judecată, ne gândim de obicei la un proces, care implică procurori, avocaţi, grefieri, judecători și inculpaţi. Este o acţiune de durată, care include adunarea de probe, examinarea probelor, acuzaţia, apărarea, deliberarea, rostirea sentinţei, aplicarea sentinţei.

Când ne gândim însă la Dumnezeu, avem o prejudecată, și anume, că judecata lui Dumnezeu ar fi fără… judecată: o simplă trimitere la pedeapsă. Această prejudecată este favorizată și de faptul că, în limbile biblice, termenul pentru judecată este folosit și cu sensul de proces, și cu sensul de pedeapsă, și cu sensul de pronunţare a verdictului ca sentinţă de condamnare sau ca achitare și despăgubire etc.

Este adevărat că Dumnezeu știe totul chiar înainte de a se întâmpla, astfel că nu are nevoie de probe ca să Se edifice, nici de timp de gândire înainte de a decide (Iov 34:23-24). Totuși Biblia arată că Dumnezeu nu face această judecată pentru Sine, ci pentru întregul univers al fiinţelor inteligente. Fiinţele cerești învaţă despre harul și dreptatea lui Dumnezeu din felul în care Dumnezeu ne tratează pe noi (1 Corinteni 4:9; Efeseni 3:10). Când omul a păcătuit, Dumnezeu a cercetat cazul ca și când n-ar fi știut nimic (Geneza 3:8-13). La fel a procedat în prezenţa îngerilor când i-a cercetat pe liberii zidari de la Babel (Geneza 11:5), pe Avraam și pe Lot (Geneza 18:1-2,20-21) etc.

Răul își are originea în lumea cerului, acolo au apărut primele îndoieli și primele acuzaţii la adresa dreptăţii lui Dumnezeu (2 Petru 2:4; Apocalipsa 12:7-8). Prin urmare, judecata finală trebuie să le aibă în vedere pe toate fiinţele implicate în acest conflict cosmic. Dumnezeu nu guvernează ca un despot luminat. El este un monarh constituţional (Isaia 42:4; Iacov 2:8,12).

Judecă-mă, Doamne!

Întrebarea „Până când?” (Daniel 8:13; Apocalipsa 6:10) a fost strigătul dintotdeauna al celor care iubesc binele şi dreptatea. Cei ce sunt de partea lui Dumnezeu văd în anunţarea judecăţii o încoronare a Evangheliei veşnice şi nu un blestem. Numai cine e certat cu legea nu iubeşte judecata.

În profeţia din Daniel 7:9-10, judecata lui Dumnezeu apare ca o intervenţie cerească în conflictul dintre „sfinţii Celui Preaînalt” și fiara încornorată. În urma judecăţii, fiara este aruncată în foc (Daniel 7:11,26; Apocalipsa 19:20), iar sfinţilor li se dă împărăţia veșnică și autoritatea de a judeca lumea (Daniel 7:18,22). Doi împricinaţi, două sentinţe. La fel și în Daniel 8:13-14: sanctuarului lui Dumnezeu (care cuprinde și oastea lui de slujitori, și jertfa necurmată) i se face dreptate, iar cornul nelegiuit este înfrânt (Daniel 8:25).

Cea mai bună dovadă că judecata lui Dumnezeu înseamnă adevărată dreptate și milă este că Judecătorul Suprem este „apărătorul orfanului şi al văduvei”. El este invocat ca Judecător tocmai pentru faptul că judecata, din perspectiva lui Dumnezeu și a părţii vătămate, este un act salvator (Psalmii 7:8; 35:24; 54:1).

După obiceiul antic israelit, avocatul legitim al apărării era însuşi judecătorul. Prin funcţia lui avea datoria de a-l apăra pe cel acuzat până când reuşea să îi învingă pe pârâşi şi să-i condamne pentru intenţii rele sau până când el însuşi era învins de dovezile martorilor acuzării. În primul caz, judecătorul pronunţa achitarea („îndreptăţirea”) celui acuzat. În ultimul caz pronunţa sentinţa condamnării, potrivit Legii.

Doctrina care susţine că mântuiţii (credincioșii adevăraţi de astăzi) nu vor fi judecaţi nu este biblică. Ea se sprijină pe un singur text, interpretat greșit[2], în timp ce ignoră o mulţime de texte care afirmă că și credincioșii sunt examinaţi la judecată.[3] „Astfel s-a desăvârşit iubirea printre noi, ca să avem îndrăzneală în Ziua Judecăţii” (1 Ioan 4:17). Ba încă Dumnezeu are obiceiul să-i judece mai întâi pe cei din Casa Lui (1 Petru 4:5-6,17-18). Parabola robului ingrat (Matei 18:21-35) ar trebui să ne fie suficientă pentru a înţelege că, deşi păcatul este iertat complet şi din toată inima de bunul Dumnezeu, iertarea este condiţionată.

Este natural ca spiritul păcatului să se teamă de judecata cerească a lui Hristos, la fel cum fuge și de judecata făcută de Dumnezeu la Golgota. Evanghelia adevărată este veste bună pentru sufletul care tânjește după împăcarea cu Dumnezeu, dar, pentru păcatul care locuiește în noi, Evanghelia este cea mai proastă veste.

Curtea de judecată

Dumnezeu este, în mod legitim, Judecătorul Suprem (Evrei 12:23; 1 Petru 2:23). Dar, așa cum El ne-a creat prin Hristos (Isaia 9:6; Ioan 1:3,10; Coloseni 1:16; Evrei 1:2-3) și ne-a mântuit prin Hristos (Isaia 63:8-9,16; 1 Timotei 1:1; Iuda 1:35), El va și judeca lumea prin Hristos: „Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5:22); Dumnezeu „a hotărât o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit” (Faptele apostolilor 17:31, cf. Daniel 7:13-14).

Iisus este singurul Judecător pe care Dumnezeu L-a desemnat, atât pentru ai Lui, cât şi pentru rebeli. El singur are cheile paradisului şi ale pierzării (Apocalipsa 1:17-18; 3:7-8, Faptele apostolilor 4:11-12). Hristos este numit Judecător de către Dumnezeu Tatăl tocmai pentru că El este Om (Ioan 5:27), a trăit o viaţă de om – ispitit în toate, dar fără păcat –, dovedindu-Se un Mijlocitor jertfitor și milos pentru oameni (1 Timotei 2:5; Evrei 2:17-17).

Judecătorul ceresc Și-a asociat la judecată și sfatul îngerilor, delegându-le autoritatea de a controla diverse situaţii ale lumii (Daniel 4:17; 7:10; 10:13,20-21). Într-un asemenea scenariu, nu se poate imagina că Dumnezeu ar putea trișa. S-ar răscula și celelalte două treimi ale îngerilor (Iov 34:17; Apocalipsa 12:4,7).

În același fel, Dumnezeul întrupat, căruia I s-a dat toată autoritatea, inclusiv aceea de judecător (Matei 28:18), împărtășește această autoritate cu prietenii Lui, introducându-i în completul de judecată ca judecători-asociaţi, sau asesori. Nu numai apostolii (Matei 19:28; Luca 22:30), ci și biruitorii creștini din Laodiceea (Apocalipsa 3:13) și cei din Tiatira (Apocalipsa 2:26-27) și din Corint (1 Corinteni 6:2), cei care au suferit pentru cauza lui Dumnezeu din toate generaţiile (Daniel 7:18,22,27), precum și martirii și biruitorii din ultima generaţie (Apocalipsa 20:4; Obadia 1:21) și toţi mântuiţii vor primi autoritate regală și judecătorească.

Ba încă sfinţii vor judeca nu doar lumea, ci și pe îngeri (1 Corinteni 6:3). Apostolul folosește acest termen general pentru fiinţele supraomenești, ca să înţelegem că el nu se gândea numai la demoni. Dacă numai la aceia s-ar fi referit, i-ar fi numit demoni sau duhuri rele. Într-adevăr, aceștia vor trebui judecaţi, ca să plătească din plin pentru relele făcute. Dar, dacă judecata are și verdicte pozitive, de răsplătire, și dacă cei pocăiţi sunt nu doar iertaţi, ci și răsplătiţi? Oare îngerii care, în loc de a se răscula după exemplul fraţilor lor, s-au pus în slujba oamenilor, în ascultare de Dumnezeu (Matei 18:10; Evrei 1:14), nu trebuie și ei judecaţi și răsplătiţi?

Măsurile și criteriile judecăţii

Ne place sau nu, judecata divină are la bază legea talionului. O altă măsură a dreptăţii nu există. Biblia este uniformă în această privinţă: „Cum ai făcut, aşa ţi se va face; faptele tale se vor întoarce asupra capului tău” (Obadia 15). La bune și la rele, „cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura” (Luca 6:37-38).

Ceea ce contează, atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru îngeri, este caracterul persoanei și, în primul rând, aspectul interior al caracterului: credinţa, motivaţiile ascultării, spiritul în care facem sau nu facem ceva. Fără un caracter sigur, nimeni nu va avea acces la cer. De aceea, fără credinţă, pocăinţă și renaștere, nimeni nu va putea forţa judecata divină. Rebeliunea a fost aruncată jos definitiv și nicio sămânţă de rebeliune nu va reuși să intre din nou în cer.

Judecata va fi echitabilă în toate sensurile posibile. Cei pierduţi vor fi judecaţi cu aceeași corectitudine și cu aceeași milă ca și cei pocăiţi.

Am auzit adesea spunându-se că „toate păcatele sunt la fel”. Este adevărat, dacă nu te pocăiești, rămâi pierdut, indiferent de mărimea păcatului. Dar un mare păcătos pocăit este nevinovat, în timp ce un mic păcătos nepocăit este pierdut dacă nu se pocăiește (Ezechiel 18:4-25; 33:11-20). Dar nici cei pierduţi nu vor suferi toţi la fel. „Fiecăruia i se va plăti după faptele lui” atât în calitate, cât și în măsură.[4]

Plata va fi diferită și după gradul de cunoștinţă, libertate și responsabilitate. Celor mai responsabili li se va plăti mai mult, atât celor buni, cât și celor răi (Romani 1:16; 2:9-11). Cei care au știut mai mult vor fi mai răspunzători în faţa Legii lui Dumnezeu (Luca 12:47-48). Vor fi unii care, deși păcătoși, „vor pieri fără Lege” (Romani 2:12a), adică fără a mai fi pedepsiţi după Lege, deoarece au fost și foarte dezavantajaţi, pe lângă faptul că au suferit destul în viaţă. În schimb, cei responsabili de dezavantajele și suferinţele lor vor plăti și pentru păcatele lor.

Cei care nu au avut o „lege” (revelaţie, educaţie), dar au dat pe faţă un caracter în armonie cu „legea împărătească” (Romani 2:13-16; Iacov 2:8), pe care Dumnezeu a gravat-o în conștiinţa fiecărui om, prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt, nu vor fi pedepsiţi, pentru că au ascultat glasul conștiinţei și au dovedit dragoste de semeni. Este vorba nu de dragostea naturală, ci de caracterul care vine de la Duhul (Romani 8:9; Galateni 5:22-23). Dar cei care au avut ocazia să cunoască adevărul și nu l-au acceptat, ci au preferat rătăcirile, vor fi pedepsiţi pe măsura ocaziei. Cei care au respins Evanghelia vor răspunde pentru această insultă la adresa lui Dumnezeu (1 Petru 4:17-18; Apocalipsa 14:6-7).

Cea mai mare pedeapsă însă va fi nu suferinţa fizică, ci suferinţa morală, la vederea fericirii veșnice a mântuiţilor, împreună cu conștienţa că paradisul era atât de accesibil, dar ocazia s-a dus pentru totdeauna (Matei 8:11-12; Luca 13:28-30).

Soarta celor pierduţi

Plata păcatului este „moartea” (nefiinţa, inexistenţa), în contrast cu viaţa veșnică (Romani 6:23). Este numită în Apocalipsa „moartea a doua” (Apocalipsa 2:10-11; 20:6,14), dispariţie pentru totdeauna, fără nicio speranţă de recuperare. Pedeapsa este echitabilă, dar ameninţătoare. Este veșnică – nu prin durata execuţiei, ci prin durata urmărilor. Este descrisă foarte viu într-un limbaj suprarealist și contradictoriu, care intenţionează mai degrabă să impresioneze decât să ne informeze în mod realist: focul veșnic este pedeapsa pregătită pentru diavoli, dar unde, din nefericire, merg și alţi blestemaţi (cei care n-au făcut binele pe care-l puteau face [Matei 25:41]). Focul veșnic este metaforic: cum nu pot fi în paradis mântuiţi mutilaţi, tot așa nu poate fi veșnic focul celor vinovaţi (Matei 18:8). Focul veșnic este metafora blestemului și a dispariţiei pentru totdeauna (Iuda 1:7). Focul este de asemenea echivalentul „întunericului de afară” (Matei 8:12; 22:13; 25:30), unde nu este nicio lumină, niciun foc. Fumul care se înalţă în vecii vecilor (Apocalipsa 14:1) este o imagine preluată din poezia lui Isaia, unde ţara dușmanilor este prefăcută într-o întindere de foc și de smoală (Isaia 34:9-10), care arde în veci; totuși acolo vor locui vieţuitoarele pustiei (Isaia 34:11-15). Fumul arderii Babilonului este semnul pieirii veșnice (Apocalipsa 18:18; 19:3). Unde este fum, acolo este mistuire, nu veșnicie. Doar din rugul aprins la Sinai nu ieșea fum (Exodul 3:2).

Gheena (ebr. Ghe-Hinnom, „valea lui Hinom”) de lângă Ierusalim a fost prefăcută în groapă de gunoi, a devenit simbolul pedepsei finale a celor răi (2 Împăraţi 23:10; Neemia 11:30). Isaia descrie soarta lor ca fiind mai întâi arși de foc (66:15-16), apoi ca niște leșuri căzute în valea gunoiului (Isaia 66:28). Viermele lor nu moare până nu termină de mâncat, iar focul nu se stinge până nu termină de ars. Iisus a preluat metafora lui Isaia (Marcu 9:49).

Dacă vrea cineva să citească această metaforă în cheie realistă, mai degrabă ar fi nemuritori viermii și focul. Iisus a spus clar că în Gheenă dispare și sufletul (Matei 10:28; Ezechiel 18:20). Focul care nu se stinge este o veche metaforă a distrugerii sigure (Ieremia 17:27).

Modelul Hadesului (Locuinţa morţilor) ca iad se întemeiază pe Luca 16:19-31, o poveste fariseică servită de Iisus, în mod ironic, fariseilor care erau lacomi de avere. Iisus o folosește ca pe o parabolă pentru a ilustra cele spuse anterior (v. 13-15). Doar tâlcul ei contează, restul este retorică. Părintele Avraam nu era o fiinţă reală în Hades (Isaia 63:16). În sânul lui Avraam nu încăpuseră bine nici cele două neveste, unde să mai încapă și Lazăr? Flăcările dogorâtoare sunt o apariţie mai târzie în iudaism, ca și sânul lui Avraam. Iniţial, Hadesul (Șeolul) biblic era un tărâm imaginar subteran al morţilor, loc al tăcerii, al întunericului, al viermilor, al umbrelor și al nefiinţei, în care nu mai există viaţă conștientă.

Hadesul fariseic, descris de Iisus, are însă și două spaţii de viaţă conștientă, unul fericit și altul nefericit. Sunt spaţii vecine, ceea ce pare să nu-i deranjeze pe cei din sânul lui Avraam. În văpaie însă, sufletul imaterial al bogatului are limbă și deget care suferă și gâtlej care simte nevoia de apă. Această parodie a răsplătirilor învaţă doar că soarta nu mai poate fi schimbată. O fi bine în sânul lui Avraam? Când adevăratul Lazăr a înviat din morţi nu a avut nimic de povestit, nici despre subteran, nici despre empireu. Dar Lazăr cel înviat a devenit un mesaj viu.

Lacul de foc și pucioasă – Acolo sunt aruncaţi la venirea lui Iisus fiara și falsul profet, două instituţii ale răului (Apocalipsa 19:11-20), iar la sfârșitul împărăţiei mileniale este aruncat și șeful lor, diavolul, deși este spirit și nu arde într-un foc obișnuit (Apocalipsa 20:10). Acesta este focul răscolitor al geloziei sau al mâniei lui Dumnezeu (Deuteronomul 32:22). Este numit veșnic (Ieremia 17:4), totuși consumă complet (Ţefania 1:18; 3:8). Iar pucioasa amintește de soarta Sodomei (Geneza 19:24-25), al cărei „foc veșnic” (Iuda 1:7) s-a stins demult. Pucioasa este „suflarea Domnului” (Isaia 30:33), nu sulf real, de care diavolul nu s-ar teme.

Lacul de foc pare și ca o speranţă, întrucât nu este numit ocean sau mare, ci un spaţiu mult mai puţin încăpător.

Expresia „vor fi munciţi zi și noapte în vecii vecilor” (Apocalipsa 20:10) poate fi observată ca parte din acest scenariu mitologic fariseic, folosit în viziunea lui Ioan ca material didactic, ca și conceptul despre Tartar (2 Petru 2:4), preluat din „Cartea lui Enoh”, ca și fluviul de sânge din Apocalipsa 14:20 și multe altele. Această „veșnicie” a torturilor din lacul focului este însă contrazisă mai întâi de imaginea focului care îi consumă pe asediatorii Cetăţii (Apocalipsa 20:9; Isaia 33:11; cf. Leviticul 10:2; 2 Împăraţi 1:10) și de imaginile care urmează.

Lacul de foc este o metaforă care semnifică „moartea a doua”, adică moartea pentru totdeauna (Apocalipsa 20:14b; 21:8); Hadesul, care în poveștile fariseice a devenit „iadul”, este și el aruncat în focul iadului (Apocalipsa 20:14a); tortura veșnică este contrazisă de înnoirea universală și absolută care urmează (Apocalipsa 21:1, 4-5). Nu va mai fi nimic vrednic de blestem (Apocalipsa 22:3). Dacă și iadul este „aruncat în iad”, unde se va mai găsi vreo urmă de suferinţă?

„Textele biblice sunt în traducerea autorului (n.r.).”

„Ioan 5:24 «…cine …crede ….are viaţa veșnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă». Aici, ca în multe alte cazuri, «judecata» nu se referă la examinarea cazului, ci la pedeapsa morţii veșnice, în contrast cu viaţa veșnică (cf. v. 29). Vezi și traducerile englezești: KJV, NIV, NET; spaniole: LBA, RVA, R95; românești: Bălgrad 1648; NT pe înţelesul tuturor etc.”

„Eclesiastul 3:16-17; 12:13-14; Romani 2:3-16; 14:10; 1 Timotei 5:24; Iacov 2:13.”

„Psalmii 24:12; Isaia 59:18; Ieremia 17:10; 32:19; Matei 16:27; Romani 2:6; 1 Petru 1:17; Apocalipsa 2:23; 20:13; 22:12.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Florin Lăiu

Rate it

Previous post

Devoțional

Cum te vei prezenta în ziua lui Cristos? – ȘtiriCreștine.ro

În ziua revenirii Sale, când cei morţi în Cristos vor învia (1 Cor. 15:23)? Ei bine, Pavel se ruga pentru o sfinţenie susţinută de credinţă care să îmbrace pe creştini. Această sfinţenie (pe care o mai numeşte şi starea „fără pată”, „fără vină”, „fără reproş”, „curăţie”) este sigură datorită credincioşiei lui Dumnezeu, condiţionată de credinţă şi dependentă de rugăciune. 1. Este sigură datorită credincioşiei lui DumnezeuPavel are certitudinea că Dumnezeu va lucra în credincioşi această credinţă şi sfinţenie perseverentă până […]

todayNovember 28, 2020 2

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%