Educatie

Lecţii de parenting de la părinţi imperfecţi

todayFebruary 11, 2021

Background
share close

În urmă cu câţiva ani am avut bucuria de a cunoaște o tânără pricepută la toate. Deși avea puţin peste două decenii, era expertă în bucătărie, pasionată de curăţenie, atentă la nevoile copiilor, obișnuită cu munca în agricultură și cu creșterea animalelor, capabilă să susţină un discurs articulat în domeniul ei de activitate. Faptul că părinţii o implicaseră zi de zi în treburi gospodărești nu a împins-o să neglijeze studiile. Dimpotrivă, terminase o facultate, se înscrisese la master și voia să continue cu un program de doctorat.

La vârsta ei, eu mă puteam lăuda cel mult că știu să curăţ o ceapă, performanţele mele domestice fiind rodul direct al prejudecăţii că odorul trebuie lăsat să înveţe și să se joace, nicidecum să fie pus la treabă. Având totul pe tavă (la propriu, de obicei în porţie dublă și în faţa televizorului), devenisem comodă, neîndemânatică și dependentă. Foarte târziu, când vârsta din buletin îmi sancţiona intens conștiinţa, am început să recuperez lecţiile pierdute: să am grijă de locuinţă, să îmi administrez cu grijă bugetul, să nu mai fug de bucătărie, să renunţ la pretenţia ca alţii să-mi rezolve problemele.

Din păcate, părinţii hiperprotectori joacă frecvent cartea „este prea mic, nu vrem să îi răpim copilăria”. Refuză să își responsabilizeze copiii, să le traseze sarcini separate de școală, inhibându-le numeroase oportunităţi de dezvoltare. Se plâng apoi că este tardiv. Și greşelile nu se opresc aici.

Știinţa creșterii unui copil înseamnă mai mult decât ascultarea instinctului matern sau patern, iar practica demonstrează că părinţii au multe de învăţat. Copiii, de asemenea. Astfel, dincolo de părerea experţilor în parenting-ul modern, putem desprinde lecţii valoroase din modul în care am fost crescuţi noi înșine, din reuşitele şi din erorile părinţilor noştri, nepunându-i totuşi la colţ pentru ceea ce considerăm a fi fost rău, insensibil sau nepotrivit – perfecţiunea pe planeta Pământ nu le este destinată nici măcar lor. Înainte de a avea, la rândul nostru, urmaşi (şi pe tot parcursul etapelor viitoare) ne putem pregăti din manuale și cărţi, dar și explorând cea mai importantă resursă aflată la îndemână: experienţa personală.

În ceea ce mă privește, exemplul propriilor părinţi m-a ajutat să ajung la concluzia că există anumite practici tabu în creșterea, îngrijirea și educarea copiilor.

Lipsa responsabilizării

După cum s-a citit printre rânduri, singurele mele obligaţii din copilărie au fost să învăţ, să mă joc şi să mănânc tot din farfurie. Departe de a contura cel mai strașnic model, imaginea părinţilor gravitând în jurul copilului-bibelou caracterizează multe familii.

familiea fericita

Ca să fim drepţi, există și motive obiective pentru această stare de fapt, unul dintre ele fiind lipsa timpului liber: orele de curs, temele pentru acasă, activităţile extracurriculare durează ore în șir și pot împiedica intenţia de a cultiva spiritul practic al celui mic. Nu mai este timp și nici energie.

Cu pași firavi se pot face, însă, minuni. Încă dinainte de clasa 0, copilul trebuie familiarizat cu anumite sarcini ușoare: să strângă jucăriile, să facă patul, să ude florile ș.a.m.d. Pe măsură ce înaintează în vârstă, pot fi adăugate noi îndeletniciri pe lista sarcinilor zilnice și săptămânale, în funcţie de disponibilitatea celor mici, de rezistenţa fizică, de gradul de maturitate. Indicaţiile trebuie să fie simple și clare, iar încurajările – la înălţime. Copiilor le place să se simtă utili și să primească verbal confirmarea importanţei realizărilor lor.

Cărţile de specialitate (și, bineînţeles, internetul) abundă de recomandări și fișe de lucru adaptabile fiecărui caz în parte. Câtă vreme nu vor fi prezentate ca o corvoadă, ci ca elemente firești din rutina zilnică, activităţile casnice îi vor învăţa pe copii răbdarea, disciplina și perseverenţa; le vor crește stima de sine, precum și capacitatea de a duce la bun sfârșit ceea ce și-au propus; le vor întări sentimentul independenţei personale, un ingredient atât de necesar echilibrului nostru emoţional.

Importanţa notelor (și comparaţia cu ceilalţi)

Fiecare părinte își dorește ce este mai bun pentru copilul său. Unii dintre părinţi confundă acest bine suprem cu 10 pe linie. Cu calificativul „Foarte bine”. În ultima perioadă, multe voci tinere din mediul online s-au aliniat pentru a denunţa falimentul învăţământului românesc neadaptat la realitatea curentă, precizând că școala pregătește elevii pentru olimpiade, și mai puţin pentru viaţă. Este just, cine învaţă are șanse în plus la succes profesional. Ce omit să menţioneze cadrele didactice este că succesul mult râvnit la maturitate depinde și de alţi factori, nu doar de infailibilitatea notelor maxime.

Raportarea la standardele majorităţii favorizează gândirea convenţională, conformismul, iar teama de critică preschimbă copilul în ceea ce vor alţii să fie.

Personal, mă număr printre copiii care au resimţit presiunea atingerii performanţei școlare. De prisos să menţionez că peste 80% din informaţiile acumulate s-au evaporat ca prin farmec. De fapt, s-au evaporat în mod perfect explicabil: fie au fost asimilate superficial, adică memorate mecanic, fie au vizat chestiuni pur teoretice, fără corespondent direct în viaţa reală, fie nu au reprezentat subiecte de interes care să mă însoţească pe termen lung. Singurele momente în care primeam circumstanţe atenuante pentru rezultatele slabe era când și alţi elevi „buni” eșuau.

Între timp am descoperit că anumite lucruri din ecuaţia învăţării sunt mai importante decât lista râurilor din România sau bătălia de la Termopile. Privind retrospectiv, aș fi preferat implicarea mea în activităţi extrașcolare, benefice dezvoltării personalităţii, imaginaţiei și creativităţii decât falsa asigurare a unei medii generale de vârf.

Pe lângă faptul că afectează interesul natural al copiilor de a descifra universul, importanţa acordată notelor și comparaţia permanentă cu ceilalţi le induc impresia că sunt simple trofee, că au valoare doar atunci când știu pe de rost lecţiile. În plus, vânătoarea exclusivă de note și premii creează frustrări, complexe de inferioritate sau de superioritate, epuizare fizică și psihică.

Potrivit experienţei personale, cea mai bună strategie de parenting la capitolul educaţie pleacă de la premisa că motivaţia intrinsecă, stimularea curiozităţii și aprofundarea domeniilor de interes sunt prioritare în procesul de învăţare. Abia apoi vin rezultatele.

Invocarea standardelor majorităţii

Ce va spune lumea? Iată o formulare aparent inofensivă care mușcă avid din oameni.

Această lume, la care unii părinţi se raportează ca la o veritabilă instanţă morală, trăiește cu certitudinea deţinerii adevărului absolut. Altfel, de ce ar emite judecăţi de valoare despre aspecte care nu o privesc: despre ce a întreprins X, despre căsătoria lui Y, despre copiii lui Z? Societatea este plină de judecători pe care obișnuinţa, lipsa de ocupaţie sau incapacitatea de a-și gestiona frustrările îi împinge să scruteze ograda vecinului. Pe ei îi invocau odinioară bunicii, cu frica oprobriului public în sân, și părinţii, care aveau grijă să mă avertizeze că lumea veghează mereu pentru a depista cine încalcă normele din ghidul copilului bun.

Raportarea la standardele majorităţii favorizează gândirea convenţională, conformismul, iar teama de critică preschimbă copilul în ceea ce vor alţii să fie. Cu adevărat benefic este ca cel mic să aprecieze părerea oamenilor importanţi, nu să își regleze conduita de dragul oricui.

Sub o formă sau alta, toţi căutăm validare: vrem să fim acceptaţi, să ni se spună că suntem pe drumul cel bun.

Totuși, etaloanele de comportament nu depind de opinia intruzivă a unor străini încredinţaţi că le știu pe toate, ci de sistemul valoric al grupului de referinţă, al familiei și prietenilor apropiaţi. Provin din propriile credinţe și nevoi.

Ca strategie ideală de parenting în ceea ce privește protejarea identităţii și autenticităţii copiilor, părinţii trebuie să îi înveţe cum să gândească pe cont propriu, fără a căuta aprobare în jur.

Afișarea emoţiilor negative

O glumă ilustrată pe reţelele de socializare sună în felul următor: Nu este adevărat că fug de probleme. Stau pe canapea, mă joc pe telefon și le ignor, așa cum fac toţi adulţii. Rezonez cu această observaţie ilară pentru că și eu tratez adesea dificultăţile apelând la tradiţionalul comportament de evitare. Și atunci fug instinctiv cu gândul la mama, la cum resimţea greutăţile când eram eu mică, la răul așezat mereu înainte, la neliniștea ei generală.

Sunt convinsă că scenariul este comun, că mulţi copii asistă la dramele părinţilor, trăgând concluzii dure despre lume și viaţă. Din nefericire, se întâmplă des ca adulţii să își verse năduful în prezenţa copiilor, să vorbească despre temeri și provocări fără a se gândi că excesul de pesimism dăunează grav sănătăţii. În lipsa unui filtru personal, cei mici privesc realitatea prin ochii figurilor parentale și o trăiesc asemenea lor.

Permisivitatea afișării emoţiilor negative trebuie evitată. Încărcătura emoţională îi copleșește pe cei mici, îi îndepărtează de universul lor ludic, plin de bucurii specifice vârstei. Îi transformă în fiinţe sumbre, rezervate și temătoare.

Copiii nu au forţa necesară asimilării problemelor de oameni mari. Astfel, pentru a avea parte de empatie și un umăr solid pe care să plângă, adulţii pot apela cu succes la cei de o seamă cu ei.

Învăţând din exemplele pozitive

Părinţii sunt oamenii cel mai ușor de judecat din lumea întreagă. Orice fac și spun este deseori folosit împotriva lor de către alţi oameni convinși că deţin adevărul suprem cu privire la creșterea copiilor. Fie ei și ai altora. Afirmaţia este, desigur, generalizatoare, dar surprinde esenţa unei tendinţe, aceea de a privi realităţi străine prin propriii ochelari, fără a ţine cont de ceea ce ne face reali și unici: liberul-arbitru.

Însă nu vulnerabilitatea părinţilor în faţa judecăţilor de valoare ne interesează acum, ci utilitatea acestor judecăţi atunci când vin din partea copiilor, beneficiarii direcţi ai eforturilor parentale.

Ajunși la maturitate, copiii își critică sau își laudă părinţii, dorind să calce pe urmele lor. Cei mai mulţi se poziţionează la mijloc, semn că trecutul familial implică suișuri și coborâșuri, trăiri negative împletite cu bucurii. Sigur, există lucruri pe care ne-am fi dorit ca ei, ocrotitorii noștri, să le fi făcut diferit. Dar există și sacrificii pentru care le suntem recunoscători.

Referindu-mă la exemplul personal, pot spune că, alături de lecţiile deja menţionate, stau principalii-piloni ai copilăriei, adevăratele strategii de parenting de la care am preluat învăţături pentru viitor. Dacă teme preţioase ca importanţa responsabilizării copiilor, descurajarea fixării pe note, cultivarea stării de bine și relativitatea standardelor majorităţii au fost predate prin contraexemplu, altele s-au desprins natural, dintr-o practică pozitivă.

Răbdarea rezolvă orice situaţie; copilul poate fi disciplinat și fără nuia; fraţii nu trebuie trataţi preferenţial; afecţiunea se arată prin cuvinte, gesturi și fapte; flexibilitatea este cel puţin la fel de convingătoare ca stricteţea; permisivitatea nu înseamnă răsfăţ; blândeţea estompează multe defecte – sunt doar câteva dintre principiile călăuzitoare ale iubirii părintești necondiţionate.

Posibilitatea de a explora părţile bune și părţile rele din comportamentul părinţilor, bunicilor și al altor figuri importante stă la îndemâna oricui. Ce am putea face pentru ca demersul să fie roditor? Un răspuns pertinent se găsește foarte aproape de noi: „Păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5:21).

GENIA RUSCU consideră că parenting-ul este un domeniu care ne permite să fim autodidacţi. Înţelese corect, lecţiile practice desprinse din succesele și din greșelile părinţilor noștri ne ajută să perfecţionăm modelul primit.

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Genia Ruscu

Rate it

Previous post

Biserica

Ministerul de Interne din Franța admite că expresiile folosite de ministrul Gérald Darmanin împotriva evanghelicilor „au fost nepotrivite”

Președintele și directorul general al Consiliului Național al Evanghelicilor din Franța (CNEF) au fost primiți marți, 9 februarie de consilierul pentru culte al ministrului de interne, Louis-Xavier THIRODE, pentru a discuta despre declarațiile recente făcute de către Gérald Darmanin, cu privire la evanghelicii din Franța. În urmă cu câteva zile, acesta a declarat că „creștinii evanghelici sunt o problemă majoră în Franța”. Remarci controversate și comentate de publicul larg, în timp ce deputații examinează în prezent proiectul de lege (deja […]

todayFebruary 11, 2021


Similar posts

Consiliere

Vlad Schlezak: „Oala urâtă e frumoasă”

Una din marile minciuni păgâne luate în serios ca fiind adevăr spune că pentru a fi oameni compleți trebuie să depindem de modul cum arătăm, de performanță și statut social. Așadar, în conceptul lumesc, omul trebuie să muncească din greu pentru cele 3 variante: a) Felul în care arătăm + […]

todayFebruary 25, 2021 2

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%