Libertate religioasă

Libertatea religioasă la români de-a lungul istoriei

todayJune 19, 2022

Background
share close

Subiectul libertăţii de conștiinţă în istoria teritoriilor românești este unul delicat și paradoxal. Românilor le place să se considere o naţiune tolerantă, inclusivistă și ospitalieră. Istoriografia, mai ales cea comunistă, ne-a determinat să credem că la noi nu a existat niciodată persecuţie religioasă, Holocaust și nici vreo altă formă de discriminare pe criteriul religiei.

Evident, în domeniul libertăţii de conștiinţă avem în istorie cu ce să ne mândrim, dar avem și multe episoade care nu ne fac cinste, dar care nu ar trebui, din acest motiv, evitate sau ignorate. Doar vorbind deschis despre ce a fost putem cere iertare și putem încerca să trăim altfel.

Primii din Europa

Nu putem vorbi despre libertatea de conștiinţă din România fără să începem cu Transilvania. Edictul de la Turda, din 13 ianuarie 1568, este socotit de mulţi prima lege din lume care a garantat în mod explicit libertate religioasă. În document se spunea că „predicatorii să propovăduiască Evanghelia pretutindeni, fiecare după credinţa lui, și obștea dacă-i vrea, bine, dacă nu, nimeni să nu-i oblige. (…) Nimeni să nu fie ocărât pentru religie de nimeni, așa cum am hotărât în constituţiile precedente.“

Edictul, emis de Dieta Transilvaniei sub conducerea prinţului, oferea astfel libertate atât predicatorilor, cât și laicilor să își exercite convingerile religioase fără a fi persecutaţi sau discriminaţi din această cauză. Totuși edictul nu trebuie judecat după înţelegerile contemporane ale ideii de libertate de conștiinţă.

Cele patru religii recunoscute erau: cea romano-catolică, cea calvinistă, cea luterană și cea unitariană. În schimb, credinţa ortodoxă, de altfel cea mai răspândită în principat, era doar tolerată, un statut care astăzi pentru unii pare totuși un câștig, iar pentru alţii, o ofensă. Iar ortodoxia nu a fost singura religie neinclusă oficial în Transilvania printre religiile acceptate. Sabatarienii transilvăneni urmau să aibă într-un timp scurt o soartă și mai amară.

Organizaţi în jurul anului 1580 în sânul comunităţii secuilor unitarieni, sabatarienii nu aveau să fie niciodată recunoscuţi oficial în principat, ci urmăriţi și persecutaţi cu îndârjire, până când cei mai mulţi au ales să treacă la religia mozaică, urmând să-i însoţească pe evrei în lagărele de exterminare naziste.

Când trebuie să arăţi și tu toleranţă

Dincolo de câteva încercări firave de aducere a luteranismului în Moldova, Ţara Românească și Moldova nu au avut frământări majore legate de subiectul religiei, până la sfârșitul secolului al XIXlea și începutul secolului al XX-lea. Apariţia baptiștilor și a adventiștilor de ziua a șaptea în această perioadă a fost o surpriză deloc plăcută pentru autorităţile religioase și politice românești, care credeau poporul român legat pentru totdeauna de ortodoxie.

Prezenţa acestor noi confesiuni religioase a fost văzută ca o ameninţare de unii ierarhi și politicieni și a pus autorităţile statului în faţa unor dileme destul de greu de gestionat, pendulând mereu între respectarea libertăţilor și protejarea tradiţiei.

Într-un discurs memorabil rostit de la tribuna senatului, Octavian Goga, pe atunci ministru al cultelor și artelor, a afirmat în primăvara anului 1921, după mai multe ordine în care ba se interziceau, ba se acceptau noile confesiuni religioase, că „exerciţiul Cultelor Baptist și Adventist este liber, propaganda este liberă“. „Eu nu pot, domnilor senatori, în chestiuni de propagandă sufletească să răspund din partea bisericii decât cu contrapropagandă.“[1] Decizia a fost consfinţită prin mai multe ordine circulare și apoi prin legea cultelor din 1928.

Dar de la a zice până la a face era totuși un drum uimitor de greu. În multe localităţi, misionarii adventiști sau baptiști erau bătuţi cu bestialitate, casele de rugăciune – incendiate, copiii erau botezaţi cu forţa sau pedepsiţi pe coji de nucă, alţi credincioși fiind opriţi zile întregi să își îngroape morţii, iar altora le-a fost oprit dreptul la căsătorie. Și acestea sunt doar câteva dintre multele abuzuri pe care mulţi creștini sinceri le-au avut de îndurat din partea confraţilor lor creștini de altă confesiune.

De departe, cel mai tragic eveniment a fost cel relatat de ziarul Dimineaţa din 25 ianuarie 1932, de unde aflăm că în comuna Frătăuţi din Bucovina a fost asasinat predicatorul adventist Gheorghe Oresciuc, la 22 ianuarie. Acesta nu a fost însă decât o extremă, care nu s-a generalizat. În ciuda suferinţelor nenumărate îndurate de cei ce nu făceau parte din religia majoritară, faptul că legile erau croite în direcţia libertăţii le-a permis multora să își găsească dreptatea apelând la puterea judecătorească.

Dorin Dobrincu afirmă pe bună dreptate: „Autorităţile române au dat dovadă de duplicitate între 1919/1921-1938: pe de o parte a existat un discurs liberal în Constituţie, în unele declaraţii pentru străinătate, iar pe de altă parte au existat numeroase ordine (unele confidenţiale, chiar orale) de represiune în interior. Persecuţiile au crescut în intensitate în mod special după instituirea dictaturii lui Carol al II-lea, aceasta și în condiţiile schimbării Constituţiei și instituirii unor reglementări tot mai restrictive pentru libertăţile cetăţenești.“[2]

Legea cultelor din 1928 nu recunoștea însă libertatea tuturor confesiunilor noi – acestea erau recunoscute ca asociaţii religioase, nu cu statut de culte, multe dintre aceste noi mișcări religioase fiind trecute în categoria cultelor interzise.

Această ofensivă amintită de Dorin Dobrincu avea să culmineze cu Legea 927 din 30 decembrie 1942, semnată de mareșalul Antonescu, în care se spunea: „Asociaţiile religioase (sectele) existente, de drept sau de fapt, sunt și rămân desfiinţate.“ Toate proprietăţile care au aparţinut cultelor au fost închise, sigilate și apoi confiscate de stat și transformate în ceea ce primăriile locale au considerat potrivit.

În privinţa evreilor, situaţia a fost și mai complicată. În perioada antonesciană au murit peste 300.000 de evrei în teritoriile românești, dintre care peste 64.000 au fost uciși de soldaţi români.[3]

Doar pentru a-și lua zborul

Libertatea religioasă avea să se întoarcă în România după 1944, după căderea regimului antonescian, dar numai pentru o foarte scurtă perioadă. Anii 1945-1947 au fost pentru toate cultele religioase un timp uimitor de creștere și dezvoltare. S-au deschis școli, s-au înfiinţat instituţii, clădirile confiscate au fost retrocedate și părea că greul trecuse pentru totdeauna.

Era însă doar o iluzie. Chiar dacă iniţial au fost recunoscute și unele culte care aveau un mic număr de membri (adventiștii reformiști sau anumite grupări penticostale), treptat regimul comunist avea să impună restricţii activităţii cultelor și să meargă inclusiv până la desfiinţarea unora dintre ele, chiar și dintre cele cu o veche tradiţie pe teritoriul românesc. Desfiinţarea cultului greco-catolic, care număra peste un milion de membri, adică 7,9% din populaţia ţării, este doar un exemplu.[4]

Iniţial, autorităţile comuniste au încercat desfiinţarea cultelor religioase, doar că treptat au înţeles că aceasta este o utopie. Mulţi credincioși din toate confesiunile creștine au fost deportaţi, închiși, persecutaţi, chemaţi la audieri obositoare, șicanaţi, supuși la presiuni greu de imaginat, în încercarea de a-i face să colaboreze cu sistemul. Unii au cedat, alţii, nu. Totuși, în ciuda acestor presiuni, multe culte au continuat să își desfășoare activitatea, aducând lumină și speranţă credincioșilor lor. Pentru mulţi, biserica era o formă de libertate, un loc în care Dumnezeu continua să existe în ciuda celor ce Îi negau existenţa în fiecare zi.

Tocmai de aceea, Revoluţia din decembrie 1989 nu a găsit biserica slăbită sau aproape să moară, ci plină de viaţă și gata de acţiune. Lecţiile învăţate în tăcere ne-au convins că libertatea „e mai bună ca toate“, dar și că uneori este la fel de greu să ceri cum este și să oferi libertate. Este o lecţie pe care se pare că foarte greu o învăţăm din istorie.

Te-ar putea interesa și: Reforma și Contrareforma | Originile diversităţii și ale libertăţii religioase (III)

Libertatea religioasă la români Reforma și Contrareforma | Originile diversităţii și ale libertăţii religioase (III)orma și Contrareforma | Originile diversităţii și ale libertăţii religioase (III)

„Monitorul Oficial, 9 iul. 1921, p. 2355.”

„Dan Dobrincu, „Religie și putere în România: politica statului faţă de confesiunile (neo)protestante, 1919 – 1944“, în Romanian Political Science Review, vol. III, nr. 3, 2007, p. 590.”

„Grant T. Harward, Romania’s Holy War, Cornell University Press, Ithaca, New York, 2021. (Cartea urmează să fie lansată pe 15 nov. 2021, dar am avut plăcerea să primim manuscrisul înainte de publicare pentru evaluare în vederea traducerii în limba română).”

„Pentru detalii suplimentare, vezi Gheorghe Modoran, Biserica prin pustiul roșu, vol. I, Editura Viaţa și Sănătate, Pantelimon, 2013.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Adrian Neagu

Rate it

Previous post

Libertate religioasă

Sebastian Castellio | Libertate religioasă în creștinism

Când reformatorul scoţian John Knox, discipolul lui Calvin, scria în 1560 în favoarea pedepsei cu moartea pentru eretici, el îl ataca mai ales pe Sebastian Castellio. John Knox nu știa atunci că îl ataca pe părintele ideii de libertate religioasă în creștinism. Pentru Knox, Castellio era „campionul“ separatiștilor englezi care nu credeau în predestinarea descrisă de Calvin, ci în liberul-arbitru. Knox făcea asocierea probabil pentru că acești separatiști contemporani afirmau […]

todayJune 18, 2022 2

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%
https://upm.fatek.unkhair.ac.id/include/slotgacorhariini/ https://baa.akfarsurabaya.ac.id/inc/-/slotgacorhariini/ https://marumanfiore.xsrv.jp/