În cartea Sisif, sau limitele educaţiei, publicată prima dată în 1925, în germană, de Siegfried Bemfeld, se afirmă că educaţia este limitată de personalităţile adulţilor care se ocupă de copii/elevi, de personalităţile celor educaţi și de mediul social în care se petrece actul educaţional.
Așa se explică, de exemplu, situaţiile în care doi copii care au parte de condiţii, mediu și influenţe identice, reacţionează diferit la educaţia care li se oferă în familie sau în școală. Dar discuţia despre limite și educaţie poate și ar trebui să fie purtată și invers. Educaţia nu doar că are, dar și impune limite. Și este foarte posibil ca tocmai respingerea sau negocierea limitelor pe care educaţia le impune să limiteze, în mod ironic, efectele bune ale educaţiei.
În 1972, un grup de cercetători de la Universitatea Stanford din SUA au condus un studiu asupra a 32 de copii (16 băieţi și 16 fete) cu vârste cuprinse între 3 și 5 ani care s-a numit „testul bezelei”. Esenţa provocării pentru copii era să aleagă între a primi o bezea pe loc sau a aștepta 15 minute cu bezeaua în faţă (evident, fără să o mănânce) pentru a primi la final două. Pe baza studiului s-au scris mai multe cercetări. Una dintre descoperirile majore a fost că, în perioada adolescenţei, acei copii care au reușit să-și amâne dorinţa de a se îndulci pe loc au performat cu mult deasupra celor care nu au reușit să se abţină când au fost mici. În 2018, testul iniţial a fost replicat, iar cercetările vechi au fost mai degrabă confirmate decât infirmate. Mai mult, s-a sugerat că testul nu este numai despre puterea voinţei, așa cum se credea, ci și despre strategiile părinţilor de a dezvolta în copiii lor puterea de a întârzia recompensa. Căci, da, părinţii care le-au trasat anumite limite copiilor lor au făcut o investiţie durabilă.
În familia noastră, ne place să ne imaginăm educaţia ca un proces de creștere a unui pom fructifer. Scopul educaţiei este, în această metaforă, rodul. Acesta face ca viaţa copacului și a grădinarului să se împlinească. Deși „pământul rodește de la sine” (Marcu 4:28, EDCR), asta nu înseamnă că pomul nu are nevoie de intervenţie exterioară. De fapt, chiar are. Destul de repede, micul copăcel ne va arăta dacă tulpina se îndreaptă în sus sau este îndoită. În grădina din spatele casei, avem un gutui care a pornit strâmb. Câţiva ani la rând a trebuit să-i punem o proptea puternică împotriva înclinaţiei lui. Astăzi nu mai este nevoie de proptea. Gutuiul și-a luat direcţia care trebuie și se dezvoltă frumos, pe verticală. Aplicată la un copil, această imagine ne duce cu gândul la importanţa de a-i trasa un drum drept și clar unui suflet care este la începutul vieţii. Direcţia limitează tendinţele naturale, dar durerea îndreptării este suportată mai ușor la o vârstă fragedă. În pomicultură, grădinarul va avea grijă să retușeze crengile cu regularitate pentru că aceasta va stimula creșterea și rodul. Când fructele sunt deja formate, nu mai poţi tăia fără să le pierzi. Dacă totuși pomul arată semne de boală, ceea ce e afectat trebuie tratat, iar asta presupune uneori durerea tăierii.
Părintele creștin va impune limite copilului/copiilor și nu le va negocia într-un mod imprudent sau cu nepăsare.
Am probat în familia noastră câteva restricţii și am observat că au dat rezultat. Chiar și înainte de a deveni părinţi, hotărâserăm între noi, soţii, să păstrăm obiceiul de a nu mânca între mese, de a ne culca la ore rezonabile, de a citi zilnic. În primii ani de viaţă ai copilului am impus, prin exemplu și învăţătură, aceste obiceiuri. Am observat că băiatul nostru nu ne-a cerut niciodată să mănânce între mese, deși erau unii copii care mâncau în jurul lui. În primii ani de viaţă, au fost situaţii în care a mers la culcare și atunci când auzea zgomotul copiilor care încă se jucau afară. Cititul a devenit un obicei care nu mai are nevoie azi de impuls exterior. Disciplina aceasta l-a ajutat să aibă un stil de viaţă echilibrat și să înţeleagă importanţa regulilor. Nu demult, ne-a mărturisit că restricţiile pe care le-a avut le consideră azi principii de viaţă utile.
Un alt exemplu ilustrativ constă în utilizarea unui smartphone. Odată cu primirea acestui device (în clasa a cincea, în contextul apariţiei pandemiei), a primit și lista de reguli cu privire la utilizarea lui. În esenţă, acestea priveau conţinutul și durata celor urmărite. Impunerile de acest fel nu sunt pentru nimeni atractive, dar odată însușite, este mult mai ușor ca cel educat (copilul) să se dezvolte disciplinat, să depună eforturi intense și regulate pentru îndeplinirea unor sarcini, cum ar fi cele școlare, care nu sunt toate la fel de atractive. Avem, așadar, un cod comportamental acasă, unul la școală, altul la biserică etc., iar acestea conţin și restricţii. Câţi adulţi nu au sentimentul că era mai bine ca părinţii lor să le fi impus îndeplinirea unor sarcini în copilărie care aveau să dea un rezultat pozitiv pe termen lung (de exemplu, învăţarea unui instrument muzical)?
Am observat că aceste restricţii sunt mai ușor asimilate de copil atunci când părinţii înșiși subscriu, prin exemplu personal, la setul respectiv de principii. Aceasta înseamnă că restricţiile nu vizează numai copilul, ci și părinţii. Uneori aceasta presupune ca părinţii să-i ofere copilului opţiuni în care ei înșiși sunt implicaţi în mod activ. Mai sunt însă doi factori-cheie, pe lângă acesta. Este vital ca limitele de un fel sau altul să fie aplicate sistematic, explicate pe înţelesul copiilor, prezentate cu tact și compensate relaţional. Ne amintim de ultimele două componente fiindcă ele erau implementate într-o manieră de cooperare. Când copilul dădea semne că nu acceptă ușor o limită oarecare, atunci mama intervenea într-o manieră imaginativă și de joc, în așa fel încât copilul să accepte mai ușor, prin jocul de rol, ce trebuia să (nu) facă. Compensatoriu, tatăl era responsabil să planifice timp cu mama și copilul în joc și bună dispoziţie, în așa fel încât relaţia din sânul familiei să fie puternică și neafectată de eventualele neplăceri ale restricţiilor și corecţiilor care se impun.
Am resimţit și noi disconfortul părintesc de a impune reguli și suntem conștienţi, în același timp, de anumite tendinţe din zona de parenting de a-l lăsa pe copil „să-și trăiască copilăria”, „să descopere”, „să fie el însuși” etc. E mai comod ca părinte să manifești un comportament permisiv. Nu ai bătăi de cap, nu ești urmărit de priviri ciudate. Să nu uităm însă că a-l lăsa pe copil necorectat sau a nu-i impune limite sunt numai metode. Ceea ce dictează succesul educaţiei este rodul, singurul rezultat care este cuantificabil. Sunt importante și stima de sine, confortul, sentimentele copilului, dar acestea trebuie educate.
Biblia spune foarte clar că natura umană în starea ei pură nu e deloc „pură”, ci trebuie îndrumată. Sfaturi precum: „Fiule, nu dispreţui mustrarea Domnului” (Proverbele 3:11), „învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze” (Proverbele 22:6) sau „înduraţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă astfel cu voi fiindcă sunteţi fiii Lui” (Evrei 12:7, EDCR) demonstrează că educaţia conţine limite corective. Nu este, așadar, nicio problemă să croim actul educaţional al copiilor noștri învăţându-i foarte de timpuriu că nu pot face tot ce vor sau ce le vine și că abaterea de la aceste principii poate avea consecinţe. Ca să ne referim la metafora pomului fructifer de la început, dă libertate totală unui arbust tânăr, și vei moșteni mult mai puţin decât ar putea el să-ţi ofere! Taie-i ramurile rebele, și vei avea ca rezultat o tulpină dreaptă, o coroană bogată și un rod pe măsură!
În educaţia familială, cel mai important rod este caracterul și transferul spiritual de la părinţi la copii. Dacă Dumnezeul lui Avraam devine și Dumnezeul lui Isaac și Cel al lui Iacov, înseamnă că educaţia și-a atins ţinta. Acest transfer vine cu limite, dar rodul merită tot efortul.
Adelina și Laurenţiu Moţ observă importanţa de a impune unele restricţii în educaţia parentală și sugerează că absenţa acestora limitează drastic efectele bune ale educaţiei.
Post comments (0)