Prietenie

Liniștea de după furtună | prietenia între certare și iertare

todayJanuary 24, 2021 2

Background
share close

Eschimoșii nu au cuvântul „ceartă” în vocabular. Ei trăiesc într-o climă deosebit de aspră, așa că nimeni nu riscă să facă pneumonie (sau să moară) doar ca să arate că are dreptate.

Nu că dezacordul nu ar exista între eschimoși, doar că, pus în faţa lucrurilor care contează cu adevărat, se arată cât este de mic și neimportant cu toate pretenţiile lui. Sau, și mai mare dacă ar fi, tot devine neimportant în anumite condiţii – precum într-o climă extremă sau, de pildă, în vreme de război (văzut sau nevăzut). Am citit de curând o poveste al cărei înţeles se rezumă la cuvintele unui amiral către doi ofiţeri care se certau: „Nu știu care este motivul pentru care vă certaţi, dar știu că dușmanul stă la pândă.” Cred că tabloul acesta reprezintă destul de bine condiţia umană fundamentală.

Totuși, înainte de orice ceartă și de orice posibil dezacord, prietenia însăși este un acord profund asupra câtorva aspecte esenţiale și o coincidenţă a gusturilor fără de care nu și-ar putea găsi nici rostul, nici puterea de a exista. Iar, înainte de orice posibilă neînţelegere, există înţelegerea și o întreagă reţea de „subînţelesuri” și „de la sine înţelesuri”, ca un halou care cuprinde nu doar ce spun cei doi, ci și ceea nu spun, ceea ce vor să spună și sensul celor spuse și al celor nespuse. Acesta este și motivul pentru care – deși e un subiect vast – nu o să fie vorba aici despre dezacordul dintre oameni fundamental diferiţi care se numesc prieteni doar prin extinderea abuzivă a sensului pe care termenul de „prieten” îl are (mai ales în mediul online, unde uneori și termenul „cunoștinţă” e prea generos). Aici o să avem în vedere doar dezacordul manifestat ca formă a iubirii: ca iubire de celălalt, pentru că îţi pasă suficient cât să-ţi asumi disconfortul de a vorbi, și ca iubire de sine, pentru că ai curajul să-ţi spui părerea când o știi bine intenţionată.

Și lipsa de consens are un sens

Există numeroase studii[1] care s-au aplecat cu toată seriozitatea asupra subiectului, iar concluziile sunt cât se poate de utile: prietenia, ca validare și susţinere emoţională reciprocă, stă sau cade în funcţie de felul în care conflictele reușesc să fie rezolvate atunci când apar. Pentru ca dialogul să aibă cu adevărat loc între doi oameni, el trebuie să vizeze și acele probleme în privinţa cărora nu există consens; dar felul în care rezolvăm lipsa consensului și tonul abordat în discuţie vor hotărî dacă, la sfârșit, vom avea o relaţie mai bună și mai plină de încredere sau o relaţie deteriorată (sau chiar o fostă relaţie). Am putea să spunem chiar că, până să-și găsească rezolvarea, conflictul în sine nu e bun sau rău, ci e simplă materie brută din care putem obţine și bine, și rău. Exprimarea și rezolvarea emoţiilor negative pot fi chiar sănătoase în contextul de încredere și susţinere emoţională pe care îl oferă prietenia (în mod deschis și sincer, fără cuvinte sau farfurii aruncate haotic și zgomotos), dar să nu uităm totuși că, oricât ar fi de necesar uneori, într-un conflict toată lumea suferă.

Răbdarea ca formă pasivă a curajului

De aceea, înainte de a vorbi despre cum gestionăm un conflict atunci când apare, e bine să ne aducem aminte că nu conflictul e prima opţiune pe care o avem. Desigur, nici indiferenţa, ci poate o privire onestă și nepripită asupra motivelor reale pe care le-am avea ca să ne punem pe harţă. Ce vreau să spun: de multe ori se întâmplă să nu fim de acord pentru că punem propria părere mai presus de cea a celuilalt. Sau propriul gust. Uităm, mai ales în relaţiile cu cei dragi, că oricâte lucruri am avea în comun și oricât ne-am simţi de îndreptăţiţi, tot suntem două persoane diferite: fiecare are propriile păreri, propria viaţă și propriul destin asupra căruia nimeni, oricât de apropiat, nu se poate pronunţa pertinent.

Dragostea înseamnă mai degrabă să te dăruiești fără să te impui, să-i permiţi celuilalt să fie și să gândească altfel decât tine, la limită chiar să greșească, nu fără să-l sfătuiești sau să-l mustri, ci fără să-l constrângi.

Și, bineînţeles, fără să uiţi că omul are datoria să se îndrepte pe sine înainte să se repeadă asupra celuilalt, oricât de aproape i-ar fi. De aceea cred că, înainte de orice dispută, e bine să rămânem puţin pe gânduri (cea mai incomodă poziţie, cum o numea Frédéric Dard) și să ne întrebăm dacă nu cumva, deși nu ne convine, celălalt are dreptul să fie sau să se poarte altfel decât am prefera noi.

Și dacă totuși motivul neînţelegerii nu e doar o problemă de gust? Dacă nu e doar o problemă imaginară? Neavând ca protagoniști niște îngeri, relaţiile umane se lovesc mereu de conflicte mari și mici, reale sau imaginare, de situaţii dificile și de întrebări retorice. Sau chiar de decizii categorice: ce facem, mergem înainte chiar dacă sensul lui „înainte” e altul, sau dăm un pas înapoi? Studiile[2] arată că, cel puţin în cazul căsătoriilor, pasul înapoi e opţiunea aleasă în aproape jumătate din cazuri (din diverse motive, unele reale, sfâșietoare, altele pendulând graţios între „nu e bine” și „e mai bine în altă parte”). Am luat căsătoria ca exemplu – ca formă specifică a prieteniei –, dar concluzia se poate extinde asupra prieteniilor în general: nu toate rezistă în toate condiţiile. Nu multe reușesc să treacă peste marile încercări și chiar mai puţine rezistă la frecușul zilnic al banalităţii. Nu e ușor să-i ierţi celuilalt nici marile derapaje, nici micile și enervantele apucături, pe care le repetă de câte șaptezeci de ori câte șapte și pe care n-ai puterea sau nu vrei și nu ţi se pare acceptabil să le ierţi de atâtea ori, deși ar trebui. Poate că de-abia în faţa neajunsurilor oricărei relaţii posibile între oameni imperfecţi devine mai clar singurul fundament sigur, supra-uman, al legăturii dintre ei: iubirea divină și, greșiţi cum suntem, iertarea divină.

Iertarea, sau cum să renunţi la nostalgia unui trecut mai bun

Subiectul iertării este mai ușor de abordat în teorie decât în practică, la fel cum e mai ușor să îndemni la iertare și la împăcare atunci când rana nu se află în piept la tine. E un subiect asupra căruia nu ne putem apleca decât cu maximă precauţie, fără concluzii pripite și fără generalizări facile: fiecare om rănit de pe pământ iartă sau nu iartă după niște criterii pe care nu e treaba noastră să le înţelegem sau judecăm. Cert este că, în cele mai multe situaţii, iertarea e calea cea mai bună și n-aș vrea să uităm, prin aceasta, cât poate să fie de grea.

Faptul că iertarea este atât de grea mă duce cu gândul și la confuzia (analizată mult mai detaliat de C.S. Lewis[3]) pe care o facem de obicei în legătură cu ea: a ierta nu înseamnă a scuza. De fapt, într-un anumit sens, termenii sunt aproape antonimi. Iertarea spune: „Da, ai făcut acest lucru, dar te iert și nu-ţi port pică, iar între noi totul va fi exact cum a fost mai înainte”, iar a scuza înseamnă: „Văd că a fost fără intenţie și fără voia ta, deci nu e vina ta.” Dacă un lucru n-a fost cu adevărat din vina cuiva, atunci nu mai este nimic de iertat; a scuza nu implică dragoste creștinească, ci doar corectitudine. Bineînţeles, în cele mai multe cazuri e vorba despre o combinaţie între cele două: de regulă există niște scuze, anumite „circumstanţe atenuante”, dar și o parte de vină reală. Dar suntem atât de concentraţi să invocăm scuzele atunci când greșim și atât de nerăbdători să le auzim când greșește celălalt, încât uităm de partea cea mai importantă: iertarea nu înseamnă să vedem care sunt scuzele și, dacă sunt suficient de bune, să iertăm, ci vizează mai degrabă ce a rămas după ce nu mai e nicio scuză de invocat.

Nici Iisus nu ne spune că trebuie să iertăm greșelile celorlalţi în cazul în care nu sunt prea groaznice sau dacă există scuze rezonabile, ci doar să le iertăm.

Când adevărul rămâne gol, când privim ţintă la greșeală și o vedem în toată murdăria și josnicia ei nescuzabilă, de-abia atunci putem să vorbim despre iertare și, dacă avem puterea să o oferim, despre împăcarea deplină cu omul care a făcut-o.

Astfel de iertare primim de la Dumnezeu și astfel de iertare trebuie să le oferim celorlalţi. Și așa trebuie să ne iertăm și pe noi înșine, ca să-i putem ierta apoi pe ceilalţi.

M-aș opri la gândul acesta simplu, care a fost exprimat cel mai frumos în evanghelii: că trebuie să pornești de la tine pentru a ajunge la altul, că trebuie să te iubești și să te ierţi mai întâi pe tine însuţi pentru a-l iubi și a-l ierta apoi pe altul „ca pe tine însuţi”. Diavolul (diabolos, gr., „cel care separă”) ne îndeamnă mai ales în două direcţii: fie să ne găsim scuze și să justificăm prea repede greșelile noastre, fără a-i înţelege și celuilalt nevoia de iertare și compasiune pe care o avem îndeobște faţă de noi înșine; fie să uităm să ne iubim pe noi înșine ca pe cel mai bun prieten, prieten căruia nu i-am spune niciodată „nu ești bun de nimic!” dacă s-ar întâmpla să greșească. Răul – din noi și din celălalt – trebuie înţeles și iertat. Și poate că de-abia aceasta este minunea iubirii: să putem privi, fără dezamăgire, la noi și la celălalt și să ne iubim exact așa cum suntem, ca să avem apoi curajul să devenim mai buni.

Carmen Alina Nedelcu este licenţiată în relaţii publice de Universitatea București și are o dipomă de master în managementul afacerilor de la Academia de Studii Economice. Este expert în tehnologii cloud și pasionată de cărţi.

„Marie-Claude Salvar, Frank Vitaro et al., «Friendship Conflict and the Development of Generalized Physical Aggression in the Early School Years: A Genetically Informed Study of Potential Moderators», în Developmental Psychology, vol. 50, nr. 6, iunie 2014, p. 1798-1807.”

„C.S.Lewis – «Ferigi si elefanti si alte eseuri despre crestinism», Humanitas, 2011=”.

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Carmen Alina Nedelcu

Rate it

Previous post

Devoțional

Ioan Ciobotă: Muntele care se ridică și se aruncă în mare

„Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: „Ridică-te şi aruncă-te în mare” şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut.”(Marcu 11:23) În 22 Ianuarie 1939 a fost divizat atomul de uraniu. Energia incredibilă care este eliberată în urma spargerii unui atom a dus la tot ceea ce înseamnă domeniul atomic și nuclear de atunci încoace – centrale nucleare, arme atomice, etc. Chiar dacă […]

todayJanuary 24, 2021

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%