Păcat

Lumina care este întuneric. Amintirile unui tânăr nord-coreean din lagărul natal

todayMarch 14, 2021 2

Background
share close

Motto: „Ia seama, dar, ca lumina care este în tine să nu fie întuneric.“ (Evanghelia după Luca 11:35)

Festivalul Internaţional de Film Cinepolitica, desfășurat în aprilie 2013 la București, a premiat cutremurătorul documentar „Lagărul 14 – Zonă de control total“.[1] Filmul redă povestea adevărată a lui Shin Dong-huyk, singurul om care a reușit să evadeze dintr-un lagăr de tip gulag, de deţinuţi politici, care în mod oficial nu există în Coreea de Nord.

Premiul a fost acordat „pentru realismul și răbdarea cu care filmul pătrunde în universul mental al unui tânăr născut într-un lagăr nord-coreean“.[2] Povestea se construiește din amintirile lui Shin. El apare simplu, în faţa camerei de filmat, în câteva interviuri și declaraţii publice. Mărturiile sunt încadrate în lungi tăceri grăitoare și în vagi licăriri de lacrimi. Autocontrolul e puternic dresat în cei 23 de ani petrecuţi acolo și numai acolo, într-un loc menit să-i găzduiască nașterea, creșterea, munca, moartea și atât.

Se remarcă imediat lipsa vocabularului necesar pentru a exprima sentimente; cuvinte precum „regret“, „suferinţă“, „groază“, „remușcare“ sunt înlocuite cu expresia „am obosit“, iar subiectele prea dureroase sunt uneori amânate și se fac pauze de filmare.

Mijloacele tehnice folosite suplinesc cu mare expresivitate absenţa imaginilor din interiorul lagărului, prin animaţie computerizată, în alb-negru.

Filmul are capacitatea de a trezi conștiinţele adormite și de a reeduca spiritul de apartenenţă la umanitate. La fel reușește și cartea inspirată de aceeași istorie adevărată, scrisă de jurnalistul american Blaine Harden și apărută la noi anul acesta, cu titlul Evadare din Lagărul 14. Despre ea s-a spus că ar trebui să facă parte din bibliografia oricărei programe de liceu și a orelor de educaţie civică din facultăţi“ (The Seattle Times), iar autorul a primit, în Franţa, Marele premiu pentru biografie politică.

Relatările și evaluările lui Shin sunt completate, prin contrast, de cele ale altor doi nord-coreeni. Ei emigraseră în Coreea de Sud, dar făcuseră parte din aparatul represiv. Dezvăluirile celor trei sunt cutremurătoare.

Lumina cenușie a detenţiei

Printre pauze tensionate și gesturi reflexe de apărare a feţei sau a capului în faţa unui agresor nevăzut – propria memorie – personajul principal vorbește despre realităţile cenușii ale lagărului natal. Shin și-a închipuit, de-a lungul întregii sale copilării, că întreaga lume arată ca acel conglomerat de 15.000 de deţinuţi supravegheaţi la sânge, chinuiţi, mereu flămânzi, muncind până la epuizare ori moarte în mină sau în fabrici, într-un loc de mărimea unui oraș, izolat printre munţi.

Tatăl, mama și fratele mai mare nu formau o familie, ci doar o legătură biologică, pentru că în lagăr nu sunt permise relaţii de familie sau de prietenie, relaţii care să trezească sentimente de afecţiune, blândeţe, înţelegere sau solidaritate. Dimpotrivă, toţi cei născuţi acolo se supun obligaţiei – pe care o cred legitimă! – de a denunţa pe oricine face sau spune ceva nepermis de regulamente. Copiii muncesc în mină de la vârsta de șase ani și au parte de aceleași tratamente abominabile ca și adulţii, chiar dacă ei au doar vina de a se fi născut acolo.

Altfel spus, vina lor e de a se fi născut din mame deţinute și din taţi gardieni ori deţinuţi recompensaţi pentru câte ceva. Condamnarea lor este, însă, pe viaţă.

Dorm direct pe cimentul barăcilor, se spală în râu, iar mâncarea și porţiile sunt aceleași în fiecare zi, în toţi anii – două linguri dintr-un fel de păsat de porumb și ciorbă de varză. Singurele ocazii de a gusta carnea sunt vânătorile de șobolani, devoraţi în totalitate. În acest context, motivul pe care Shin îl dă evadării lui este halucinant: nu dorinţa de libertate, despre care nu înţelegea ce este, ci dorinţa nestăvilită de a gusta carne de pui. Despre ea auzise la un deţinut venit de curând din afară. Tot acolo, afară, se aflau culorile. Era un miraj. Era ceva altfel decât cenușiul lagărului, ce se întindea de la uniforme și construcţii la feţele obosite.

Întunericul absolut al detenţiei

Pe fundalul obișnuitelor condiţii mizere de trai și de muncă se ţese, însă, prezenţa răului pur, răul fără urmă de bine și fără speranţă de încetare. Nu numai că gardienii se poartă discreţionar și ucid din plictiseală pentru că, așa cum declara un fost gardian, viaţa unui om acolo este „ca și viaţa unei muște“; nu numai că toţi deţinuţii, inclusiv copiii, sunt obligaţi să asiste la execuţiile publice; dar chiar și profesorii copiilor au libertatea de a-și chinui elevii, așa cum relatează Shin. O fetiţă a fost bătută de profesor cu băţul, în faţa clasei, pentru vina de a fi avut în buzunar câteva boabe de grâu. După cinci ore de bătaie, fetiţa a murit în urma traumatismului la cap. Nimeni nu a regretat nimic, pentru că aceste practici au devenit obișnuinţă, iar obișnuinţa trece drept normalitate.

Crezând că își face datoria și că va fi recompensat cu o porţie mai mare de mâncare, Shin i-a denunţat pe mama și pe fratele lui. I-a raportat profesorului său că aceștia pun la cale o evadare.

Îi auzise vag discutând, dar, în momentul intervievării sale în libertate, nu mai era sigur pe ce auzise. Pentru că profesorul și-a însușit întregul „merit“ al delaţiunii, pentru Shin rezultatul a fost un lung șir de torturi într-o închisoare, pentru a declara ce amănunte știa despre complot. Abia într-un târziu s-a aflat că el nu făcea parte din complot, ci doar îl raportase.

Shin își amintește că singura urmă de bunătate a întâlnit-o la un bătrân cu care fusese închis în aceeași celulă și care i-a îngrijit rănile infectate de la tortură. La plecare, urarea de bine a bătrânului l-a impresionat cum nu i se mai întâmplase până atunci. Pur și simplu nu știa că oamenii se pot purta cu bunătate.

coreea-de-nord-taramul-tenebrelor-vegheat-de-soarele-umanitatii_exp

Citește și: Coreea de Nord: tărâmul tenebrelor, vegheat de Soarele umanităţii

Shin a fost eliberat din închisoare și readus în Lagărul 14, la fel ca tatăl său, în ziua în care au fost executaţi public mama (prin spânzurare) și fratele (prin împușcare). Declaraţia lui e șocantă: „Nu am simţit nimic.“

O nouă tortură: conștiinţa

Regretul pe care Shin l-a mărturisit în libertate, când conștiinţa sa morală începea să se nască, a fost că nu îi zâmbise niciodată tatălui său. După evadare, nu știa ce se mai întâmplase în Lagărul 14, dar presupunea că tatăl lui a fost executat.

Shin a fost asiduu verificat la intrarea în noua ţară, testat cu detectorul de minciuni și, în cele din urmă, acceptat ca azilant politic. În prezent, participă la conferinţe internaţionale pe tema drepturilor omului și dă mărturii despre cele trăite și văzute. Corpul său e el însuși o mărturie mută a atrocităţilor. Spatele îi este ars, iar oasele picioarelor și braţelor sunt crescute nefiresc, curbat, în urma torturii de la vârsta de 13-14 ani. Fiecare duș, fiecare oglindă îi trezesc amintiri crispante.

Mutilarea sufletească e și mai profundă, însă. Shin nu are prieteni, trăiește izolat, cazon, într-un apartament modest. Doarme mult, ca să nu se gândească la nimic, dar încă mai are coșmaruri.

Uneori, la cumpărături, rămâne ameţit și gânditor în faţa munţilor de produse variate. Se declară dezamăgit de goana după bani a lumii civilizate în care trăiește. Banii îi fuseseră total necunoscuţi când era prizonier, iar acum nu înţelege marea lor putere asupra oamenilor. Se arată mirat de rata mare a sinuciderilor din Coreea de Sud, în vreme ce sinuciderile în Lagărul 14 erau aproape inexistente.

Shin se duce uneori la graniţă pentru a privi peste gardul de sârmă ghimpată, spre ceea ce numește „căminul lui“. Privește cu nostalgie. Spune că ar vrea, dacă s-ar putea, să se întoarcă într-o zi și să trăiască acolo! Singura explicaţie pe care o poate formula este că „îi e dor de inima lui inocentă“. Nostalgia paradisului pierdut este, pentru Shin, nostalgia perioadei în care nu știa că greșește. Nu deosebea între bine și rău, chiar dacă trăia într-o lume terifiantă. Acum suportă traumele conștiinţei lui, care îi oferă puterea de discernământ. Îi arată faptele într-un alt context moral, al normalităţii, iar aceasta este mai greu de suportat decât chinurile fizice. Cu ele se obișnuise, iar ceea ce este familiar este mai suportabil decât noutatea apăsătoare a lucidităţii.

Noaptea raţiunii

Consternarea pe care ţi-o produce iniţial documentarul se transformă apoi în întrebări obsedante: care e limita până la care o ideologie presupusă a fi luminoasă și generoasă poate transforma viaţa oamenilor, dacă s-a trecut deja, de mult, pragul animalităţii? Care e noima oricărei viziuni despre o lume mai bună, despre înălţarea omului, dacă ea nu mai are cui să-i fie aplicată pentru că, între timp, a făcut ca omul să decadă sub condiţia lui? Până unde se rostogolește mașinăria seacă a unei politici care, pretinzând că luminează masele, nu face decât să gestioneze agonia unor organisme umane? Pentru că, în comparaţie cu lumea celor care trăiesc chiar astăzi în Lagărul 14 din Coreea de Nord, lumea animalelor pare tărâmul libertăţii. Până și soarta rozătoarelor de acolo e mai blândă, conţine mai puţină cruzime și suferinţă decât cea a deţinuţilor.

Aberaţia învinuirilor și suspiciunilor avansează în această societate totalitară ca un bulgăre de zăpadă. Diversitatea motivelor și metodelor de persecuţie se multiplică până la absurd într-un asemenea mediu bolnav. Unul din foștii paznici exemplifică motivele pentru care oamenii erau acuzaţi și condamnaţi ca deţinuţi politici: fumatul unei ţigări cu hârtie de ziar ce conţine poza iubitului tovarăș conducător este o gravă ofensă, de pildă, și e plătită cu libertatea.

Despre scopul persecutorilor, Soljeniţîn scria, în Arhipelagul Gulag: „Scopul nici nu era ascuns: ocnașii trebuiau exterminaţi. Era un homicid făţiș, dar în tradiţia GULAG-ului, prelungit în timp, pentru ca deţinuţii sortiţi pieirii să sufere cât mai multă vreme și să mai lucreze o perioadă de timp.”[3]

Ideologia în numele căreia s-a ajuns aici rămâne doar o perdea justificatoare pentru toate atrocităţile comise. De fapt, ideologia călăuzitoare de la care s-a pornit nu mai poate lumina un drum pe care l-a întunecat iremediabil, rătăcind destinaţia. Convingerile, idealurile și valorile sociale în numele cărora s-a acţionat apar, toate, ca un imens ambalaj de sârmă ghimpată, în interiorul căruia se petrece totul la nivelul animalităţii și al forţei brute. În acest ambalaj nu există un singur tiran, un singur dictator, ci sute, mii, zeci de mii, toţi cei ce alcătuiesc aparatul represiv și care acţionează după placul lor, fără a răspunde de faptele comise.

Eliberarea și nevoia de sens

Mustrările de conștiinţă târzii, tristeţea și nostalgia pe care le are Shin, poate chiar unele gânduri suicidare, arată că eliberarea nu se poate produce doar trecând o graniţă. Că lanţurile memoriei pot fi mai înrobitoare decât lagărul. Că libertatea se învaţă și cere adaptare pentru supravieţuire la fel ca și detenţia. Că adevărata eliberare nu se rezumă la social și politic, chiar dacă aceste aspecte sunt cele mai evidente sau au fost singurele cu care s-a confruntat. Aspectul psihic și apoi cel spiritual sunt singurele zone ale conștiinţei care pot oferi, după analize și zbateri profunde, o izbăvire, un liman al sufletului. Altfel, singura impresie pe care o lasă totul este că absurdul e atotstăpânitor, înghiţind fără oprire și fără deosebire vieţile oamenilor. Că numai absurdul, ca lipsă de sens, eliberează de chinul libertăţii.

Însă absurditatea lumii apare ca ipoteză care să explice mersul ei strâmb doar într-o viziune atee. Pentru un credincios, oricare ar fi el, absurdul nu există. Există doar unele cauze necunoscute, motive inaparente, raţiuni încă necuprinse de mintea omenească, dar pe care lumina cea adevărată le va dezvălui atunci când vor putea fi înţelese.

orice-iad-are-un-loc-de-refugiu_exp

Citește și: Orice iad are un loc de refugiu

Există o dificultate majoră în a admite lipsa de sens a lumii: viziunea aceasta lezează implicit dorinţa de viaţă – din cât se pare, fiinţa umană are nevoie de sens pentru a trăi, pentru a face alegeri, a lua decizii, a acţiona, pentru a căuta fericirea sau măcar pentru a spera. Căci, așa cum ilustra Dante în Divina Comedie, cei care ajung să abandoneze orice speranţă se află în plin întuneric, la porţile infernului.

Care ar fi, așadar, echilibrul posibil între viaţa într-un regim totalitar, într-un univers concentraţionar și nevoia de sens și de speranţă? Cum ar fi posibilă salvarea? Îndreptăţirea de a da răspunsuri o au, în acest caz, numai cei ce au trecut ei înșiși prin experienţa închisorii, a opresiunii care le-a afectat direct destinul, dar care au ieșit din această experienţă mai buni, mai umani. Nicolae Steinhardt, intelectualul agnostic care, după anii de închisoare politică, a devenit blândul și înţeleptul monah de la mănăstirea Rohia, nota în cartea sa de rememorări ale detenţiei numită sugestiv Jurnalul fericirii:

„[…]totalitarismul nu e atât închegarea unei teorii economice, biologice ori sociale, cât mai ales manifestarea unei atracţii pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viaţa, nu moartea. Moartea, însă, cine, Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat.“[4]

Într-adevăr, modelul celui ce „moartea a călcat”, Iisus Christos, apare ca singurul model luminos care nu dezamăgește niciodată. El dă sens lumii dincolo de limitele ei geografice, istorice și politice. El indică adevărata valoare a omului dincolo de limitele lui biologice și sociale. El dă speranţă în cele mai întunecate vremuri. Numai ancorarea în transcendenţă poate da curajul de a înfrunta opresiunea, de a nu iubi viaţa cu orice preţ, de a nu dori supravieţuirea dezumanizantă, de a salva nu trupul, ci sufletul. Îndemnul Mântuitorului a luminat veacurile și temniţele: „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (Evanghelia după Ioan 16:33)

„O coproducţie Germania – Coreea de Sud, din 2012, în regia lui Marc Wiese.”

„Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, București: Editura Univers, 1998, partea a 5-a, cap. I, p. 6-7”.

„Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Rohia, Editura Mănăstirii Rohia, 2005, p. 16-17”.

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Corina Matei

Rate it

Previous post

Externe

Procurorii solicită patru ani de închisoare pentru un grup de predicatori germani acuzați că au provocat panică într-un metrou din Valencia, Spania

Procesul celor 9 predicatori germani, care fac parte din grupul Werde-Licht (o asociație creștina din Germania) a început săptămâna această la Curtea Provincială din Valencia, Spania. Aceștia sunt acuzați de tulburarea liniștii publice și răniri, în urmă unui incident care a avut loc în august 2018, în al treilea oraș ca mărime al Spaniei, pe coasta de est. Acuzații și-au susținut nevinovăția înca de la primele înfățișări. Avocatul lor, Andrés Zapata, a cerut achitarea acestora pe motiv că „nu au […]

todayMarch 14, 2021 3

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%