Tăcerea e cea mai rea dintre toate – atât pentru rudele cu lacrimi îngheţate, cât și pentru salvatorii epuizaţi. Câtă vreme se mai aud voci sub dărâmături, câtă vreme un străin e scos viu din mormântul lui și câtă vreme se mai îngână rugăciuni, speranţa încă rămâne vie.
Disperarea, teama și nădejdea au pâlpâit împreună ore, zile și nopţi îngheţate, în ochii și în sufletele supravieţuitorilor cutremurului care a lovit Turcia și Siria. Să scape de furia pământului devenit mișcător și de greutatea ucigătoare a caselor zdrobite de violenţa seismului, dar mai ales de nepăsarea constructorilor, nu a fost lucrul cel mai greu. Cu mult mai greu le este să facă faţă fiecărei clipe care se scurge fără o veste de la familie. Fiecărei respiraţii care a urmat momentului în care li s-a oferit primul ajutor chiar acolo, lângă trupurile înfășurate în pături ale oamenilor pe care i-au iubit cel mai mult.
E frig tăios și zăpada cade nepăsătoare pe orașele în ruină ale Turciei. Sunt prea multe istorii dramatice pentru ca să le mai povestească vreodată cineva, și prea puţine cuvinte pe care martorii acestei tragedii mai reușesc să le împletească într-o rugăciune. „Doamne, ai milă de noi. Ai milă, Doamne!” – aceasta e singura rugăciune a creștinilor din Turcia, mărturisește Gokhan Talas, fondatorul revistei Miras Publishing Ministry din Istanbul.
Talas se pregătește să meargă într-una din regiunile devastate de cutremur, unde să ofere ajutor, dar și să colecteze informaţii și istorii pe care să le depene în următoarea ediţie a revistei. Scopul lui e să găsească motive de speranţă și să le împartă oamenilor flămânzi după ea, dar scopul lui Dumnezeu e mai măreţ, crede Talas. Așa că se așteaptă ca, dincolo de jalea și de întunericul de acum, să găsească, ici și colo, frânturi de miracol, mărturii mișcătoare, povești care să aprindă speranţa.
Astfel de istorii răsar deja în mijlocul suferinţei de nedescris, chiar dacă unele sunt dulci-amare. Sunt acele povești care fac echipele de salvatori să aplaude, străinii să se îmbrăţișeze și inimile frânte să se bucure de salvarea unor necunoscuţi și să păstreze licărul de speranţă că vor trăi și ele un miracol.
Poveștile care aprind speranţa
„Un moment rar de speranţă și de fericire în mijlocul devastării” a fost trăit de salvatorii și martorii salvării unei femei de 50 de ani. O mamă singură al cărei fiu a urmărit cu sufletul la gură misiunea de salvare, într-o mulţime de vecini, prieteni și necunoscuţi. Aceasta a fost prima persoană găsită în viaţă sub dărâmăturile unui bloc de șase etaje din orașul Iskenderun, din care salvatorii extrăseseră, doar cu câteva minute înainte, cadavrul unuia dintre locatari.
Poate că inima cuiva drag mai bate încă, poate că salvatorii vor reuși să o ia înaintea frigului, foamei sau rănilor suferite de ai lor.
Chiar dacă nu exista nicun semn care să arate că există supravieţuitori în clădirea prefăcută în ruine, atenţia salvatorilor a fost atrasă de zgmotele care răzbăteau de sub grămezile uriașe de moloz. Au cerut să se facă liniște, iar prietenii, rudele și vecinii au tăcut, în timp ce utilajele din jur au fost oprite. După minute de tăcere, în care supravieţuitoarea a fost reperată și apoi salvată din blocul devenit mormânt pentru atâtea familii, mulţimea a izbucnit în urale și în lacrimi de bucurie. Câţiva au mărturisit că și-au redobândit speranţa: Poate că inima cuiva drag mai bate încă, poate că salvatorii vor reuși să o ia înaintea frigului, foamei sau rănilor suferite de ai lor.
Așteptarea lângă ruinele clădirilor e foarte grea, dar la fel de agonizantă este și așteptarea de la distanţă. Unii dintre cei care locuiesc în alte părţi ale ţării sau în afara graniţelor ei, vin de la sute sau mii de kilometri distanţă ca să afle vești despre cei dragi. Uneori reușesc să-i întâlnească nevătămaţi și rămân cu ei o noapte sau mai multe, la temperaturi sub limita îngheţului, fără apă, alimente sau energie electrică, simţindu-se totuși binecuvântaţi că pot să-i îmbrăţișeze pe cei pentru care și-au făcut atâtea griji.
Erau împreună și în viaţă – visul oricărui supravieţuitor care își caută familia în zilele acestea.
Aylin Pulat este studentă la medicină și a călătorit peste 1000 de kilometri până la casa familiei ei din Adiyaman, îngrijorată că nu a obţinut nicio veste despre soarta lor. A descoperit, la capătul unui drum lung, că 20 dintre membrii familiei muriseră în timpul cutremurului, dar fraţii și părinţii ei erau în viaţă. Fără să le fi rămas nimic în afară de pijamalele de pe ei. Au îngheţat în noaptea rece, într-un oraș în care nu mai avea niciun loc de adăpost. Erau însă împreună și în viaţă – visul oricărui supravieţuitor care își caută familia în zilele acestea.
Un băiat de 14 ani a fost salvat în orașul Kahramanmaras, iar în Gaziantep, doi copii și doi adulţi au fost salvaţi din ruinele unei clădiri cu șapte etaje – astfel de istorii au dat curaj celor care sperau că rudele și prietenii lor ar putea supravieţui condiţiilor de îngheţ până ce vor fi găsiţi.
Alptekin Talanci, profesor de engleză din Gaziantep, și martor la operaţiunea de salvare a celor 4 persoane din blocul de șapte etaje, le-a povestit reporterilor că își face griji pentru un prieten prins sub dărâmături. Condiţiile meteo erau rele, iar șansele ca prietenul lui să mai fie găsit în viaţă scădeau cu fiecare oră, dar Talanci a spus că rugăciunea îl ajută să-și păstreze speranţa.
În dimineaţa zilei de miercuri, salvatorii români aflaţi în Turcia au identificat sub dărâmături un adolescent de 16 ani. După câteva ore de intervenţie, o replică cu magnitudinea de 4,2 grade pe scara Richter a modificat poziţia elementelor prăbușite. Cu ajutorul unui excavator care a susţinut partea superioară a construcţiei, echipa a reușit să creeze un tunel de acces și, după 20 de ore de intervenţie, adolescentul a fost salvat de sub dărâmături și predat echipajelor medicale.
Val de solidaritate cu Turcia și Siria
Iranul, Libia și Emiratele Arabe Unite au trimis Siriei ajutoare în valoare de sute de milioane de dolari. Șase camioane cu ajutoare din partea Naţiunilor Unite sunt așteptate astăzi în nord-vestul Siriei, unde 90% dintre locuitori depindeau de acest tip de ajutor înainte de producerea seismului. Acesta este primul ajutor care a sosit prin Turcia în Siria, folosind punctul de trecere a frontierei Bab al-Hawa. Singurul coridor de ajutor umanitar dintre Turcia și Siria a fost închis după cutremurul de luni, din cauza drumurilor avariate, dar 300 de cadavre ale sirienilor morţi în cutremurul din Turcia au fost totuși expediate zilele trecute folosind această rută.
Situaţia din Turcia este diferită: 70 de ţări și 14 organizaţii internaţionale au oferit prompt echipe de salvatori, donaţii și ajutor.
Uniunea Europeană a activat Mecanismul de protecţie civilă, iar centrul de coordonare a răspunsului în situaţii de urgenţă este în contact direct cu autorităţile din Turcia pentru a organiza operaţiunile de salvare. A fost activat, de asemenea, Sistemul de sateliţi Copernicus al UE, pentru a furniza servicii de cartografiere de urgenţă.
Agenţia de gestionare a situaţiilor de urgenţă din Turcia (AFAD) a declarat că a instalat peste 70.000 de corturi care vor fi folosite pentru adăpostirea temporară a sutelor de mii de persoane strămutate în urma cutremurului.
Speranţă pentru Turcia și Siria
Agenţia Adventistă pentru Dezvoltare, Refacere şi Ajutor (ADRA) – care oferă asistenţă de tip dezvoltare, refacere și ajutor în mai mult de 130 de ţări – face un apel la solidaritate cu Turcia și Siria. ADRA România organizează primul convoi umanitar în Turcia, oferind ocazia donatorilor să contribuie cu produse alimentare sau nealimentare, în conformitate cu listele puse la dispoziţie de autorităţile guvernamentale turce (mai multe detalii aici). De asemenea, pot fi făcute donaţii financiare în contul ADRA sau direct pe site-ul adra.ro/doneaza, cu precizarea „Speranţă pentru Turcia și Siria” sau donând 2 Euro prin sms la numărul 8845 cu textul „ADRA”, pentru proiectul „Speranţă pentru Turcia și Siria”.
Un articol publicat de France 24 prezintă scene mișcătoare care au loc în orașul turc Kahramanmaras, unde salvatorii și localnicii deopotrivă sapă printre dărâmături – unii chiar cu mâinile goale – în speranţa că vor mai găsi supravieţuitori. Unul dintre lucrători folosește un dispozitiv care detectează sunetele cele mai slabe, căutând indicii ale vieţii sub mormanul de beton și strigând la rândul său cu putere: „Mă aude cineva?”.
De o parte și de alta a zidului de beton și de sticlă, oamenii strigă unii spre ceilalţi și miracolele scânteiază atunci când reușesc să se audă.
Chiar dacă este estompat de miile de kilometri care ne despart și de liniștea falsă în care ne legănăm atunci când lumea noastră rămâne încă pe temeliile ei, strigătul de ajutor al celor cărora dezastrul le-a schimbat viaţa rămâne la fel de sfâșietor.
Așa cum spunea Gokhan Talas, criza care se derulează în faţa ochilor noștri e un test pentru creștini. Un test ca multe altele, pe care doar inima noastră știe dacă le-am trecut sau le-am ratat. Pentru că, deși suntem tentaţi să credem că semenii noștri care se zbat în suferinţe fără nume sunt cei încercaţi, adevărul este că, ori de câte ori ne numărăm pe degete de humă binecuvântările pe care le păstrăm și după ce alţii le pierd, noi înșine suntem cei din sala de examen, fie că o recunoaștem sau nu.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.
Post comments (0)