Prietenie

Marile așteptări și împlinirea în prietenie

todayJanuary 23, 2021 1

Background
share close

Cum să ne protejăm de dezamăgire în prieteniile pe care le cultivăm? Putem face ceva pentru a ne pregăti să facem faţă dezamăgirii? Și ce înseamnă să îi facem faţă?

În apropierea decesului, cei care suferă de o boală cronică simt mai puţină durere, în parte datorită medicaţiei, dar și datorită faptului că procesul morţii implică închiderea organelor și a funcţiilor lor. „Lipsa durerii e un semn rău”[1], spunea psihoterapeuta Diane Langberg. Și îi cam dăm dreptate, mai ales dacă verificăm cu opusul și ne gândim ce dureri groaznice simte o femeie care naște și ce puternic resimte bebelușul impactul cu lumea, dacă pentru a fi considerat sănătos trebuie să anunţe acest impact cu un urlet! Se pare că pe pământul acesta acolo unde este viaţă este și durere, iar acolo unde nu este durere ceva nu este în regulă cu viaţa.

Ne-am aștepta poate ca lucrurile să stea altfel într-o prietenie, pe care o vedem ca pe un refugiu în mijlocul vieţii. Prietenii ni-i alegem, dintre nenumăraţi alţi oameni, pentru că îi considerăm speciali, pentru că îi admirăm, pentru că ne acceptă neajunsurile, în timp ce se concentrează mai mult pe potenţialul nostru, iar aceasta ne ajută și pe noi să credem în ei. Prietenii văd lucrurile la fel ca noi în aspectele vieţii pe care le considerăm esenţiale și ne îmbogăţesc perspectiva cu perspectiva lor, resursele emoţionale cu propriile lor resurse.

Ne adăpostim în prietenie atunci când suntem răniţi, lipsiţi de speranţă, descurajaţi și ne așteptăm să privim la prieteni ca și cum am privi într-o oglindă la acea variantă a noastră mult îmbunătăţită, cu dorinţa secretă ca ceea ce vedem în oglindă să se proiecteze și asupra noastră.

Însă durerea aceea despre care vorbeam la început este cusută în milioane de modele de căptușeala oricărui atașament pe care îl putem avea. Chiar și în prietenie. De aceea auzim atât de des că e mai bine „să nu ai așteptări de la nimeni, ca să nu fii dezamăgit”. Cu alte cuvinte, să nu te atașezi prea tare, ca să nu suferi. „Prieten îţi ești doar tu și Dumnezeu. În rest… ferește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă feresc singur!” Chiar și printre persoanele credincioase se aude de multe ori acest sfat, deși este foarte departe de filosofia creștină.

Stoicism relaţional

Ideea de a nu te atașa de nimic vine din stoicism. Stoicii considerau că „viaţa cu adevărat fericită, viaţa virtuoasă, este cea guvernată de raţiune, nu de emoţie sau pasiune”[2]. În aceeași ordine de idei, ei au încercat să atingă o stare a „minţii fără dorinţe”[3]. Cei mai mulţi adepţi moderni ai acestui ideal nu știu că el provine de la stoici și nici că era rezultatul unei anumite viziuni despre viaţă, potrivit căreia doar ceea ce este material există cu adevărat.[4] Sigur că acestea nu sunt motive suficiente pentru a considera că stoicismul relaţional e în conflict cu creștinismul. Există motive mai bune.

Cel mai adesea, lăudarea idealului stoic vine ca reacţie la durere. Lipsa așteptărilor este strategia omului deja rănit prin care se asigură că măcar în viitor nu va mai avea de suferit. Este relevant că planurile și acţiunile care subscriu lipsei de așteptări mai subscriu unui lucru: convingerii că viaţa care merită trăită, viaţa demnă de a fi numită „împlinită”, e doar aceea în care individul reușește să se pună la adăpost de durere. Suferinţa capătă astfel valenţă de reper, iar evitarea ei devine un scop în viaţă, dacă nu chiar sensul principal al vieţii. Și aici apare incompatibilitatea stoicismului cu creștinismul.

Creștinismul și suferinţa în relaţii

În creștinism, suferinţa ocupă un loc central, din multe puncte de vedere. Însă ea nu este niciodată reperul ultim. Frica de suferinţă nu primește în creștinism dreptul de a dirija viaţa cuiva spre o existenţă golită de cea mai mică bucurie. Din contră. Așadar, primul pas pentru a ne proteja de dezamăgire este să acceptăm că nu putem fugi de suferinţă. Ea este parte a jocului pe care îl numim viaţă. Dar, pentru creștin, durerea nu este niciodată capătul drumului. Mai degrabă, în contextul suferinţei, fericirea poate fi uneori sinonimă cu încăpăţânarea de a ne redresa sau de a ne adapta drumul către scopul nostru, chiar și atunci când pe acest drum apar obstacole. Suntem fericiţi nu fugind înapoi la start, la locul acela în care încă nu întâlniserăm bariere, ci continuând să alergăm spre ţinta pe care ne-am fixat-o.

Acest lucru este cu atât mai adevărat în cazul suferinţei relaţionale produse nu de o cauză externă și incontrolabilă precum o boală, ci și în cazul durerii provocate de celălalt. Pentru că păcatul din natura noastră are proprietăţile unei substanţe chimice instabile, este realist ca între nenumăratele noastre așteptări frumoase și luminoase să facem loc și uneia singure mai sumbre: că cel drag ne va dezamăgi. Aritmetica aici nu este întâmplătoare. Așteptările pozitive trebuie să fie și este sănătos să fie mai multe decât cele negative, pentru că ele ne vor ajuta ca o zonă tampon la contactul cu dezamăgirea. Pare paradoxal, dacă ne gândim că în mod normal dezamăgirea e cu atât mai mare cu cât așteptările sunt mai mari (și mai multe)… Dar aici este frumuseţea! Dacă plecăm de la premise creștine în prieteniile noastre, atunci așteptările ne devin aliaţi.

E în natura noastră să dezamăgim și e nerealist să trăim cu impresia că am putea să nu dezamăgim/să nu fim dezamăgiţi niciodată.

O primă premisă creștină am amintit-o deja. Într-o prietenie nu intră doi roboţi programaţi să își apese unul altuia butoanele potrivite, ci doi oameni de carne, cu nenumărate și necunoscute porniri egoiste, care, deși sunt controlate prin educaţie și prin eforturile susţinute de a ne iubi unii pe alţii ca pe noi înșine, tot vor ieși la iveală. E în natura noastră să dezamăgim și e nerealist să trăim cu impresia că am putea să nu dezamăgim/să nu fim dezamăgiţi niciodată. Biblia e directă pe subiectul acesta: „Inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9). Dar, dacă dezamăgirea nu poate fi evitată, cum facem să ne pregătim pentru ea?

Răspuns la impact

Atunci când știm că dezamăgirea și durerea îngemănată cu ea sunt firești, ele nu ne mai iau prin surprindere. O parte semnificativă din durerea dezamăgirii este șocul: „Cum ai putut să faci asta?”; „Tocmai tu să…?”. Prin urmare, dacă integrăm între așteptările noastre posibilitatea de a fi dezamăgiţi, șocul nu va lovi la fel de puternic.

„Dar ce prietenie e aceea cu cineva de la care te aștepţi să te dezamăgească?” E o prietenie onestă. Oricare dintre noi poate și va dezamăgi pe cineva drag la un moment dat în viaţă. Ne va desfiinţa lucrul acesta ca oameni? Ne va face nedemni de a mai fi iubiţi și potriviţi mai degrabă pentru groapa de gunoi a societăţii? Cu siguranţă, nu. Noi nu suntem doar suma minusurilor noastre. Nimeni nu este. Și dacă, în ce ne privește, reușim să ne vedem ca pe mai mult decât neajunsurile noastre, creștinismul, prin porunca de aur, ne cere să facem același lucru și faţă de ceilalţi.

Prietenia nu înseamnă doi imperfecţi privind unul la altul, așteptând să vadă perfecţiunea, ci înseamnă doi imperfecţi privind în aceeași direcţie. Adică nutrind așteptări similare. Cu cât avem mai multe așteptări comune, cu atât obiectivul nostru comun este mai bogat, mai de dorit, mai demn de a lupta pentru el. De aceea orice prietenie beneficiază de pe urma hrănirii realiste a așteptărilor. Și, sigur, o condiţie importantă este ca ambii prieteni să cultive așteptările, pentru că lucrul acesta întărește importanţa pe care ambii o acordă relaţiei. De raportarea la relaţie depinde și pregătirea pentru dezamăgire, dar și răspunsul nostru la ea.

Căsătorie minus beneficii

Cei mai mulţi se raportează la o prietenie ca la un fel de căsătorie minus „beneficii” (cum zic americanii) și fără angajamentul acela înfricoșător „până când moartea ne va despărţi”. Un fel de relaţie de convenienţă: „Eu am ceva de câștigat de la tine, tu ai ceva de câștigat de la mine. Cât câștigăm amândoi, suntem super-prieteni. Când unul începe să nu mai aibă de câștigat, prietenia se dizolvă și asta e.” O astfel de prietenie, spunea pastorul american Timothy Keller, nu își merită numele. Potrivit Bibliei, „prietenul adevărat iubește oricând și în nenorocire ajunge ca un frate” (Proverbele 17:17). O prietenie este un angajament la fel de puternic precum o căsătorie, altfel nu este prietenie, ci networking, socializare bazată pe troc. Angajament înseamnă că amândoi privim la relaţia noastră și ne este preţioasă, indiferent de circumstanţele celuilalt (dacă nu mai face glume așa bune, nu se mai îmbracă așa bine ca înainte, nu i-au mai mers afacerile, relaţiile lui de serviciu nu îmi mai sunt utile, nu mai e așa popular etc.)

Prietenie necondiţionată

Prietenia, ca și iubirea, este un angajament necondiţionat. Aceasta înseamnă și că ea nu depinde de contextul celuilalt, dar și că nimeni nu ne-o poate impune. Iar, ca să facă faţă intemperiilor, ea trebuie cultivată. Stoicismul ne lasă iar fără umbrelă în ploaie, pentru că în faţa greului soluţia stoicului e să strângă din dinţi. Dacă prietenul te dezamăgește, ca un virtuos ce ești(?), îţi mături singur cioburile din inimă și mergi mai departe. Creștinismul prost înţeles pare că spune același lucru: întoarce obrazul, iartă de șaptezeci de ori câte șapte, ca și cum iertarea oferită de un om finit ar putea fi o resursă infinită. Observaţi? Tot fără umbrelă în ploaie!

Exemplul

În esenţa sa însă, creștinismul are cel mai convingător și cel mai încurajator argument pentru iertare: are Exemplul! Învăţăm să îi iertăm pe ceilalţi de la Cel care ne-a iertat pe noi. Vedem că iertarea Lui nu a fost ieftină, chiar dacă am primit-o gratis. Iertarea întotdeauna costă, dar întotdeauna îl costă pe cel care o oferă, nu pe cel care o primește. Cel care iartă se uită la inima lui, vede pagubele, dar spune: „OK, mă ocup eu de asta.” Iertarea pe care o învăţăm de la Dumnezeu nu așteaptă ca celălalt să încerce să lipească el cioburile pe care le-a produs, ci își asumă pierderea și acoperă pagubele din propriile resurse.

Nu degeaba psihologii de la Institutul Gottman au descoperit că amabilitatea și generozitatea sunt, de departe, cele mai importante atitudini care fac căsniciile să dureze.[5] Sunt aceleași care fac și prieteniile să reziste.

Cine achită nota pentru dezamăgire

Din creștinism învăţăm că celui iertat nu i se cere să plătească cu nimic: nici cu regrete amarnice, nici cu promisiuni că nu mai face, nici cu eforturi vădite de a compensa, nici cu autoumilirea continuă pentru greșeala comisă. În prieteniile noastre, deși pretindem că iertăm, facem adesea opusul: vrem ca celălalt să plătească totuși paguba, uneori doar în mintea noastră (atunci când iertăm, dar ne lăudăm singuri pentru generozitatea noastră). Tot din creștinism învăţăm că iertarea nu este o virtute pe care o producem, ci un instrument care ne ajută să ne reparăm pe noi înșine, astfel încât să putem urmări în continuare acel scop pe care îl împărtășim cu prietenul care ne-a greșit. Reparaţia aceasta la noi înșine trebuie să aibă loc, indiferent dacă scopul comun mai există sau nu. Prietenia însă, fără un scop comun, nu poate supravieţui.

Alina Kartman este senior editor la Semnele timpului și ST Network.

„Jonathan Hill, Istoria gândirii creștine, Casa Cărţii, Oradea, 2019, p. 15.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Alina Kartman

Rate it

Previous post

Important

Sorin Cigher: Reconfigurarea… – ȘtiriCreștine.ro

Suntem capacitați de Creator cu abilitatea de a ne adapta ușor la orice condiție. Avem în natura noastră această înclinație, pe care nu o putem nega! În condițiile actuale, pe scară largă, nu facem o tragedie din faptul că nu a ieșit în fruntea țării cine am vrut noi. Ne adaptăm și ne reconfigurăm! Ne-am fi dorit să fie altcineva, dar se pare că adevăratul Stăpân a hotărât altceva! Nu știm de ce este așa, dar știm că El nu […]

todayJanuary 23, 2021 2

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%