Mary Dyer

Acea fatidică zi de 1 iunie 1660 nu era prima când Mary Dyer făcea drumul spre spânzurătoare. Data anterioară, cu mâinile legate și faţa acoperită de batista fostului ei pastor, reverendul John Wilson, scăpase de moarte ca prin urechile acului, după ce un decret de pedeapsă capitală care îi ucisese deja doi prieteni dragi fusese revocat.

Nimeni nu bănuia atunci că moartea ei pe eșafodul din Boston avea să contribuie la sfârșitul teocraţiei puritane.

Cine a fost Mary Dyer? Despre locul nașterii lui Mary Dyer nu se știe mai nimic. Biografiile ei încep de la documentele care dovedesc că a fost căsătorită în Londra cu un negustor de pește devenit pălărier, William Dyer. Mary și William erau puritani, adică membri nonconformiști ai Bisericii Anglicane, convinși că practicile acesteia trebuie curăţate de influenţele romano-catolice.

Puritanii refuzau să se conformeze viziunii autorităţilor cu privire la închinare, într-o vreme în care liderul suprem al bisericii era chiar monarhul Angliei, și doreau să se închine așa cum credeau ei că este mai bine: să omită părţi din liturghie pentru a economisi timp pentru predică și imnuri, să nu își facă semnul crucii, să nu poarte verighete, să nu folosească orga bisericii, iar clerul lor să se îmbrace mai degrabă cu haine negre, de profesor, decât să îmbrace hainele preoţești albe tipic catolice.

Majoritatea puritanilor încercau să reformeze Biserica Anglicană din interiorul ei. Alţii, disidenţii, nu mai credeau că lucrul acesta este posibil, așa că au îmbrăţișat dorinţa de a se separa și de a forma biserici independente. Mary și William Dyer nu se numărau printre aceștia din urmă. Însă în 1630, pe fondul unor presiuni înnoite din partea monarhului englez asupra puritanilor din ţară, cei doi au găsit oportun să emigreze în Noua Anglie, unde au fost primiţi cu braţele deschise în biserica organizată de puritanii din Boston, colonia Massachusetts Bay.

Să te refugiezi într-o colonie americană în 1660 nu avea nimic în comun cu ce ar însemna astăzi emigrarea în SUA. Sălbăticia neospitalieră a locului era la fel de periculoasă precum atacurile frecvente din partea nativilor. Iar puritanii, aveau să descopere cei doi Dyer, scăpaseră de sub apăsarea deciziilor monarhiste doar ca să se arunce în vâltoarea unor dispute interne și mai aprige.

Marea controversă

Criza antinomiană din 1636-1638 a contagiat și teologic, și politic comunitatea puritană din Boston, împărţind-o între susţinătorii reverendului John Wilson, propinent al doctrinei conform căreia „îndreptăţirea este dovedită prin sfinţire“, și susţinătorii reverendului John Cotton, sosit mai târziu în Boston și adept al doctrinei „inevitabilităţii voii lui Dumnezeu“.[1] Cotton îi acuza pe liderii religioși puritani ai coloniei că sunt adepţi ai legalismului, în timp ce Wilson îi acuza pe Cotton și susţinătorii lui tot mai numeroși că sunt antinomiani (că nesocotesc/ dispreţuiesc Legea lui Dumnezeu).

Deși istorici precum Francis Bremer consideră că disputa nu avea un fundament teologic consistent (niciunul dintre reverenzi nu susţinea că mântuirea este pe baza faptelor sau că Legea a fost abolită, ci alegeau doar să sublinieze predominant aspecte diferite ale mântuirii), tensiunea a fost alimentată și politic și a căpătat proporţiile unei veritabile crize. Această criză l-a pus pe Cotton, împreună cu o reputată susţinătoare a sa, Ann Hutchinson, într-un veritabil război cu liderii religioși și magistraţii coloniei, al căror formalism și ipocrizie erau frecvent obiectul criticii vehemente din partea celor doi.

Când William și Mary Dyer s-au îmbarcat teologic de partea lui Cotton, iar conflictul dintre autorităţile coloniei și Cotton/ Hutchinson a ajuns la apogeu, soţii Dyer au fost luaţi în vizor ca adepţi ai doctrinelor indezirabile ale acestora, judecaţi și condamnaţi pentru erezie și izgoniţi din colonie. După ce s-a aflat că Mary dăduse naștere unui copil diform (istoricii au apreciat retrospectiv că e posibil să fi fost vorba de un bebeluș anencefalic), puritanii „legaliști“ au considerat că Dumnezeu Însuși Și-a arătat nemulţumirea faţă de convingerile familiei Dyer, iar acest lucru le-a întărit decizia de a-i izgoni împreună cu familia Hutchinson (fiindcă Ann ajutase la naștere).

O convertire costisitoare

La 14 ani după încheierea crizei antinomiene, Mary și soţul ei (care între timp a contribuit la fondarea coloniei Rhode Island) au călătorit în Anglia, unde Mary a descoperit că Societatea Religioasă a Prietenilor (quakerii) predică aceleași idei pe care ea și Ann Hutchinson le susţineau de ani de zile. Mary s-a alăturat astfel quakerilor, convinsă ca și ei că în fiecare om există ceva divin și că de aceea orice discriminare – socială, rasială, sexuală – nu are nicio bază. De altfel, quakerii de secol XVII se află la originea ideilor aboliţioniste creștine, cei din Pennsylvania parafându-și oficial opoziţia faţă de importul de sclavi din Africa în America.

Quakerii nu depuneau jurăminte și refuzau să își descopere capul în faţa magistraţilor, ceea ce le-a adus dizgraţia autorităţilor vremii. Potrivit unor estimări, circa 6.000 de quakeri au fost condamnaţi la închisoare pentru credinţa lor între 1662-1670. Însă Mary Dyer nu a mai apucat să afle nimic din toate acestea.

Revenită în Noua Anglie în 1657 ca misionar quaker, Mary Dyer s-a lovit de legislaţia din Massachusetts, potrivit căreia credinţele quakerilor erau considerate atât de eretice încât magistraţii din Boston considerau că orice quaker merita pedepsirea cu expulzarea și, în final, dacă insista să pătrundă pe teritoriul coloniei, chiar cu moartea.

Extrădată iniţial din New Haven și Boston și ameninţată cu pedeapsa capitală în caz că avea să revină, Mary nu s-a lăsat intimidată și a continuat să predice și să protesteze împotriva legilor discriminatorii. De trei ori a fost expulzată și a revenit în Massachusetts, îndemnată de propria conștiinţă și de ceea ce considera a fi vocaţia ei.

A fost condamnată la moarte împreună cu doi prieteni quakeri: William Robinson și Marmaduke Stephenson, însă, spre deosebire de aceștia, a scăpat de execuţie datorită intervenţiei guvernatorului, care era prieten cu soţul ei. Exonerarea aceasta nu i-a provocat însă nicio bucurie, Mary susţinând că „mâinile voastre nelegiuite care i-au trimis la moarte mă fac să simt că mila celor nelegiuiţi e pură cruzime; mai degrabă aleg să mor decât să trăiesc“[2].

„Ca să ascult de voia lui Dumnezeu“

Cu următoarea ocazie când a revenit în Boston a fost arestată și dusă în faţa guvernatorului, care, confruntând-o cu perspectiva execuţiei, i-a dat prilej să își reconsidere poziţia. Dyer i-a spus însă: „Am venit aici, ca și data trecută, ca să ascult de voia lui Dumnezeu și dorind ca voi să retrageţi legile nelegiuite care condamnă la moarte. (…) dacă veţi refuza să le retrageţi, Domnul va trimite alţi slujitori ai Săi să mărturisească împotriva lor.“[3]

Și de data aceasta, soţul lui Mary, care nu a devenit niciodată quaker, a încercat să intervină pentru exonerarea ei, însă nu a mai avut succes. La 1 iunie 1660, Mary Dyer a fost executată prin spânzurare. Reverendul John Wilson era acolo, cerându-i să se pocăiască de „amăgirea de la Diavolul“. „Nu, omule, nu trebuie să mă pocăiesc acum“[4], a venit răspunsul celei care avea să fie descrisă drept unul dintre martirii de la Boston.

Vestea morţii lui Dyer s-a răspândit în coloniile americane și în Anglia ca focul în miriște. Un an mai târziu, regele Angliei dădea un decret împotriva executării și chiar a arestării quakerilor în colonii, cerând ca orice quaker inculpat să fie extrădat în Anglia pentru judecată.

Quakerii au mai îndurat însă cel puţin un deceniu de biciuiri, umiliri și torturi până ce societatea colonială și directivele monarhice să pună capăt definitiv persecuţiei împotriva quakerilor, în anii 1670.[5] După alţi zece ani, un quaker, Williams Penn, avea să facă din Pennsylvania paradisul libertăţilor religioase pentru toţi cei persecutaţi de către puritani, catolici sau anglicani, din Europa și Lumea Nouă.

Cum a ajuns Mary Dyer să fie ucisă de cei alături de care se închinase cândva? Felul în care a murit vorbește despre consecinţele intoleranţei și ale autosuficienţei. Felul în care a trăit vorbește însă despre curajul de a merge până la capăt pe drumul încă închis al libertăţii religioase.

Te-ar putea interesa și: Creştinii şi instinctul persecuţiei (I)