Peste 300 de cadavre au fost găsite într-o pădure din Kenya, iar cel puţin 600 de persoane sunt dispărute. Victimele, printre care și copii, aparţin unei mișcări apocaliptice, care a urmat un plan de sinucidere în masă prin înfometare. Șocul produs de masacrul de la Shakahola a reverberat dincolo de graniţele Kenyei, trezind întrebări tulburătoare, inclusiv despre modul în care mesajul Apocalipsei, parte a veștii bune a Evangheliei, poate naște comportamente hazardate, crime și chiar genocid.
În a doua jumătate a lunii aprilie, poliţiștii kenyeni care au descins la ferma deţinută de pastorul Paul Mackenzie, găseau primele 65 de cadavre îngropate în morminte care nici măcar nu erau marcate, dar și zeci de oameni slăbiţi sau chiar pe moarte în urma postului îndelungat. Singurele persoane care nu începuseră postul erau pastorul bisericii, Mackenzie, și colegul său, pastorul Zablon Wa Yesu. Explicaţia ar fi fost aceea că misiunea lor consta, cel puţin deocmadată, în a ghida oamenii în acest post care le facilita întâlnirea cu Iisus.
Cercetările ulterioare aveau să descopere că numărul victimelor era mult mai mare și că unele fuseseră „ajutate” să moară. La autopsie, au fost descoperite semne de asfixiere, strangulare și lovire cu obiecte contondente.
Drumul de la „o biserică normală” la masacrul de la Shakahola
Iniţial șofer de taxi, Paul Mackenzie și-a format propria sa biserică în 2002, pe o proprietate care aparţinea lui Ruth Kahindi, o femeie care l-a cunoscut într-o biserică baptistă și, impresionată de calităţile lui oratorice, l-a invitat să-și expună ideile la ea acasă.
Așa a luat naștere biserica Good News International, „o biserică normală la început” – după cum susţine fiica doamnei Kahindi, care își amintește că pastorul predica mântuirea prin credinţa în Iisus și susţinea autoritatea supremă a Bibliei în materie de credinţă. În 2008, parteneriatul celor doi s-a încheiat, din cauza obsesiei pastorului pentru temele apocaliptice, dar și din cauza suspiciunilor că și-ar fi însușit zecimile dăruite de enoriași.
Biserica Good News International era „o biserică normală la început”, al cărui pastor predica mântuirea prin credinţă și susţinea autoritatea supremă a Bibliei în materie de credinţă.
Titus Katana, care s-a alăturat bisericii în 2015, devenind pastor adjunct, a povestit că s-a retras, la rândul lui, din colaborarea cu Mackenzie, în ciuda admiraţiei sale iniţiale pentru lucrarea acestuia. Motivele separării au fost legate de derapajele învăţăturilor lui Mackenzie. Acesta și-a încurajat credincioșii să nu aibă de-a face cu sistemul medical și să nu-și trimită copiii la școală. Mamele au fost sfătuite să nu apeleze la serviciile medicale pentru a naște și nici să nu își vaccineze copiii. De asemenea, multe dintre predicile sale au gravitat în jurul presupuselor pericole ale știinţei.
Deși susţinea că a primit instrucţiuni supranaturale cu privire la caracterul păcătos al educaţiei și medicinei, se pare că pastorul era mânat de anumite interese financiare. Mackenzie și-a deschis propria școală, care nu a fost acreditată, dar care percepea taxe, și a pretins că deţine darul vindecării, pe care l-a exercitat contra cost.
După diferendul cu Ruth Kahindi, pastorul și-a construit o biserică la periferia orașului Malinda și a devenit tot mai cunoscut datorită predicilor sale cu mesaj apocaliptic, transmise pe internet și în toată Africa prin canalul său de televiziune, Times TV.
În 2019, pastorul a anunţat că se retrage în pădurea Shakahola, unde urma să întemeieze, în așteptarea sfârșitului lumii, un așa-zis teren sfânt, împărţit în mici așezări care au primit nume biblice (Ierihon, Galileea, Betleem). Sute de adepţi l-au urmat pe proprietatea sa de 800 de acri (aproximativ 323 de hectare), cumpărând parcele de teren pentru a locui acolo. Aflată la două ore de mers cu mașina de orașul Malindi, zona este una izolată, iar drumul de acces destul de accidentat. Nu există acces la reţelele de telefonie mobilă și nici conexiune la internet.
În Shakahola, Mackenzie a declarat că a primit noi instrucţiuni divine – misiunea sa de a predica sfârșitul lumii urma să se încheie în curând, iar el trebuia să coordoneze un plan de sinucidere în masă, mai întâi a copiilor, apoi a femeilor și bărbaţilor.
Copiii, primii expuși înfometării, au fost obligaţi să postească în faţa soarelui, pentru a-și grăbi moartea.
Potrivit fostului predicator al cultului, Titus Katana, copiii, primii expuși înfometării, au fost obligaţi să postească în faţa soarelui, pentru a-și grăbi moartea, fiind ulterior închiși în colibe timp de 5 zile fără mâncare sau apă. Mai mult, unii dintre ei ar fi fost înfășuraţi în pături și îngropaţi cât timp încă mai respirau.
Arestat pe 15 aprilie, Mackenzie a intrat în greva foamei. Rudele celor dispăruţi așteaptă vești sau își caută cu disperare membrii familiei, sperând că aceștia se află încă printre supravieţuitori. Katana, care a reușit să părăsească așezarea din Shakahola înainte de ca planul de sinucidere să fie pus în aplicare, spusţine că și alţi membri ai mișcării au încercat să fugă, dar au fost etichetaţi drept trădători și atacaţi cu violenţă.
Masacrul din Shakahola, o tragedie analizată din multe unghiuri
Deaspre masacrul din Shakahola s-a scris și se va mai scrie încă, pentru că circumstanţele în care s-a produs tragedia și numărul mare de victime a oripilat opinia publică și a stârnit discuţii aprinse legate de cauzele și vinovaţii pentru această tragedie.
Oamenii sunt furioși pentru că au convingerea că masacrul ar fi putut fi oprit. Katana, fostul asociat al lui Mackenzie, spune că a raportat poliţiei faptul că secta înfometează copiii și că există deja victime, dar că măsurile au venit prea târziu. Lentoarea cu care au acţionat autorităţile e și mai greu de explicat având în vedere că Mackenzie mai fusese arestat de două ori anterior și eliberat din lipsă de probe. El fusese acuzat de moartea unor copii care fuseseră înfometaţi, la îndemnul său, de părinţii lor, și de radicalizare și promovarea convingerilor extremiste.
Tragedia a pus pe masă întrebări legate de limitele libertăţii religioase, garantate de constituţia Kenyei și despre despre condiţiile protejării libertăţii de exprimare, în contextul proliferării mesajelor extremiste.
De asemenea, se vorbește despre necesitatea de a dezvolta strategii de descurajare a liderilor care propagă acest gen de mesaje.
Până acum, președintele Keyniei, William Ruto, s-a dovedit reticent în a impune vreo restricţie activităţilor cu caracter religios. Ruto este primul președinte creștin evanghelic al ţării; el și-a mărturisit în public credinţa și a susţinut că este pasionat de citirea Scripturii, iar atitudinea sa faţă de religie a fost apreciată drept un factor important în câștigarea alegerilor prezidenţiale din 2022. Unii analiști poliști cred că și gafele principalului său contracandidat, Raila Odinga, l-au favorizat pe Ruto (Odinga a etichetat creștinismul drept spălare pe creier, iar soţia sa a ridicat problema reglementării activităţilor bisericii).
Recent, președintele Ruto a cerut liderilor religioși și experţilor juridici să vină cu propuneri de reglementare a sectorului religios (ţara are un peisaj religios divers, dar 83% dintre kenyeni sunt creștini, iar numărul predicatorilor independenţi este în creștere). Ruto a declarat că acţiunile lui Mackenzie sunt comparabile cu actele teroriste și a condamnat pe cei care se folosesc de religie „pentru a promova o ideologie obscură și inacceptabilă”.
Năucitoare rămâne obedienţa membrilor mișcării și receptivitatea lor la mesaje care nu doar că nu au nimic comun cu Evanghelia, dar care intră în contradicţie cu instinctul de autoconservare. Deși e foarte probabil ca unii dintre adepţii mișcării să se fi opus, în ultimul ceas, ordinelor lui Mackenzie, mulţi au acceptat de bunăvoie acest plan. Au fost persoane găsite în viaţă, dar în stare gravă, care au refuzat ajutorul și chiar și-au blestemat binefăcătorii, numindu-i dușmani ai lui Iisus.
Majoritatea adepţilor lui Mackenzie căutau să-și împlinească anumite nevoi, profund umane, de altfel – de alinare, sprijin, speranţă.
Chiar mai înainte ca să li se fi propus să se izoleze în pădurile din Shakahola, cei mai entuziaști adepţi ai săi și-au ars diplomele de studii și și-au părăsit locurile de muncă. Printre cei care l-au urmat în zona izolată din Shakahola s-au numărat și o însoţitoare de bord, un ofiţer de poliţie și mulţi absolvenţi de universitate, iar psihologul Susan Gitau crede că majoritatea adepţilor lui Mackenzie căutau să-și împlinească anumite nevoi, profund umane, de altfel – de alinare, sprijin, speranţă.
Tragedia ridică și problema ușurinţei cu care mase de indivizi pot fi controlate până în punctul în care accept sacrificul suprem. Psihologii analizează de multă vreme slaba rezistenţă (precum și slaba informare) a oamenilor la tehnicile de control al minţii. În timplul celor două decenii și jumătate în care a cercetat ceea ce s-a întâmplat la sinuciderea în masă de la Jonestown, din 1978, vorbind cu unii din supravieţuitorii tragediei, psihologul Philip Zimbardo a ajuns la convingerea că Jim Jones (fondatorul sectei Templul Popoarelor, care și-a convins și chiar forţat adepţii să bea cianură), a folosit unele tehnici de control al minţii prezentate în romanul lui George Orwell, 1984.
Cel mai îngrijorător este faptul că lideri precum Jones par să-și fi preluat tehnicile și din cercetările din domeniul psihologiei sociale. Profesorul Robert Cialdini observă, la rândul său, că principiile psihologiei sociale pot fi folosite de peroane fără scrupule în scopuri malefice, subliniind necesitatea ca oamenii de știinţă să se concentreze și pe ramificaţiile etice ale utilizării acestor descoperiri.
Plasarea într-un mediu social nou crește însingurarea, deconectarea, dar și nevoia oamenilor de a imita acţiunile celor din grupul lor.
Folosirea tehnicilor de control al minţii este cu mult mai eficientă dacă subiecţii sunt plasaţi într-un mediu social nou (așa cum s-a întâmplat cu adepţii lui Mackenzie, dar și cu cei ai lui Jones, care au fost ademeniţi în așezări izolate). Aceste schimbări generează incertitudine, spune Zimbardo, subliniind că un mediu nou crește însingurarea, deconectarea, dar și nevoia oamenilor de a imita acţiunile celor din grupul lor.
Dezbaterea despre tragediile provocate de lideri care promovează mesaje religioase extremiste (și care prind ca focul în miriște printre adepţi) atinge inevitabil, ori ar trebui să o facă, subiectul imaginii pe care mintea noastră și-o construiește despre Dumnezeu. Are legătură imaginea noastră despre divinitate cu tragedii cum este cea care a îndoliat Kenya.
Cum arată Dumnezeul căruia Îi slujim?
.Pe 15 aprilie 2013, a avut loc un atentat terorist în timpul maratonului din Boston, soldat cu 3 morţi și 264 de răniţi. Înainte de a pronunţa sentinţa, judecătorul George O’Toole l-a comparat pe autorul atentatului, studentul cecen Djohar Ţarnaev, cu Iago, personajul malefic din drama Othello, care încerca să-și justifice răutatea prin faptul că Dumnezeul său era, la rându-I, neîndurător. O’Toole a declarat că o persoană care se închină unui Dumnezeu care aprobă și chiar răsplătește atrocităţile comise asupra semenilor „crede într-un Dumnezeu crud. Acesta nu este și nu poate fi Dumnezeul islamului. Oricine a fost determinat să creadă astfel a fost înșelat”.
În ce fel de Dumnezeu cred creștinii? Ce fel de imagine despre Dumnezeu au avut cei care au murit de foame în pădurea din Shakahola sau cei otrăviţi cu cianură în Guyana? Cum este Dumnezeul celor care folosesc manipularea și violenţa pentru a-și convinge semenii să pășească sau să rămână pe calea care (cred ei că) duce spre Împărăţie? Cum arată Dumnezeul celor două bătrânici simpatice, pe care le-am întâlnit acum cu mulţi ani și care mi-au mărturisit că „își trăiesc credinţa” fără să aibă vreo siguranţă a mântuirii, doar nădăjduind că, în caz că o ratează, vor suferi mai puţin în timpul judecăţii finale? Cum arată Dumnezeul la care mergem cu nevoile, suferinţele și bucuriile noastre?
O persoană care se închină unui Dumnezeu care aprobă atrocităţile comise asupra semenilor „crede într-un Dumnezeu crud.”
În opinia preotului și scriitorului Richard Rohr, imaginea greșită despre Dumnezeu a fost clădită de-a lungul unei perioade istorice lungi, în care liderii religioși de diferite confesiuni au mizat mai degrabă pe puterea fricii decât pe cea a iubirii atunci când au încercat să convertească oamenii la creștinism. Prin urmare, mulţi au avut nevoie să se vindece de daunele produse de convingerea cu care au crescut, aceea că sunt urmăriţi de un Dumnezeu tiran, pe care trebuie să-l îmbunăm permanent. Uneori, distorsionăm atât de mult chipul lui Dumnezeu, încât El ajunge să pară mai puţin iubitor decât noi oamenii, iar această raportare la divinitate oferă, în opinia lui Rohr, o coerenţă bolnavă lumii noastre interioare.
Și totuși, în iubirea Sa pentru noi, Dumnezeu a făcut ca mântuirea să fie „minunat de simplă”[1], susţine pastorul Philip Dunham, observând totuși că mulţi dintre noi avem tendinţa de a o complica. Există o singură cale spre cer, potrivit declaraţiei lui Iisus: „Eu sunt calea” (Ioan 14:6). De asemenea, profetul Ieremia ne asigură că „Domnul (este) neprihănirea noastră” (Ieremia 23:6). Porţile cerului nu se vor deschide vreodată pentru cel care ascultă în mod imperfect sau cu intermitenţe, dar ascultarea lui Iisus a fost desăvârșită, așa încât, dacă Îl primim pe El, avem „totul deplin în El” (Coloseni 2:10).
Acesta nu este har ieftin, notează Dunham, subliniind că, în realitate, acest har a costat inimaginabil de mult – însăși viaţa Fiului lui Dumnezeu. Sunt multe categorii de creștini care au nevoie de acest mesaj simplu și tămăduitor al Evangheliei – cei care s-au concentrate doar asupra standardelor și regulilor, cei care nu au bucuria și siguranţa mântuirii, cei care cred că mântuirea se clădește (și) pe realizările umane sau cei care trăiesc gârboviţi de povara vinovăţiei, incapabili să înţeleagă cum ar putea vreodată standardul cerut – punctează pastorul.
„Pot fi desăvârșit în timp ce El mă desăvârșește. Pot fi gata în timp ce El mă pregătește. Pot fi salvat în timp ce El mă salvează.”
Dunham explică valoarea pe care a descoperit-o în acest adevăr magnific al unui Dumnezeu iubitor care este singura noastră cale spre Viaţă: „Înseamnă că pot fi acceptat în timp ce El mă face acceptabil. Pot fi desăvârșit în timp ce El mă desăvârșește (…) Pot fi gata în timp ce El mă pregătește (…) Pot fi salvat în timp ce El mă salvează”.[2]
Uneori, ne îndoim de dragostea lui Dumnezeu din cauza lucrurilor care (ni) se întâmplă, pentru că nu deţinem decât o piesă (sau poate mai multe) dintr-un puzzle complicat, dar nu vedem imaginea de ansamblu. Alteori însă, oamenii ajung la concluzia că Dumnezeu este crud după citesc Biblia, fiind nedumeriţi sau chiar șocaţi de modul în care Dumnezeu a tratat uneori persoane, grupuri sau popoare, notează autoarea creștină April Motl. Ceea ce trebuie să ne amintim este că există un dușman al sufletelor noastre a cărui misiune a fost, de la facerea omului, aceea de a pune bariere între noi și Creator. El a inoculat în mintea Evei ideea că Dumnezeu nu era vrednic de încredere și că-i ascunsese beneficiile care ar fi rezultat din consumarea fructelor pomului oprit. De atunci și până în ziua în care păcatul va fi eradicate, Satana rămâne „pârâșul” care ne învinuiește pe noi înaintea lui Dumnezeu și totodată distorsionează imaginea Lui în mintea noastră, scrie Motl.
Autoarea povestește că a rămas șocată să afle, din cursurile de Vechiul Testament din facultate, de cruzimea ritualurilor practicate de popoarele păgâne, pe care Biblia le amintește, fără a le detalia prea mult. Chiar mai izbitor I s-a părut faptul că Dumnezeu le-a oferit acestora un timp lung de har înainte de a pune capăt sacrificiilor umane și tuturor ororilor care însoţeau închinarea lor la idoli. Dacă am putea călători în timp, pentru a fi martori ai acestor atrocităţi, poate că am avea o cu totul altă perspectivă – ni s-ar părea nedrept faptul că Dumnezeu și-a amânat pedeapsa timp de mai multe generaţii, așteptând ca aceste popoare să răspundă avertizărilor Sale. În cele din urmă, Motl concluzionează că tot ce ne grăbim să catalogăm drept cruzime divină în Vechiul Testament poate fi mai degrabă un act de iubire, de stopare a unor acte teribile de violenţă.
Iar dacă Dumnezeu nu a fost nerăbdător niciodată să-și pedepsească fiii neascultători, El nu acţionează nici astăzi într-un mod diferit. El „are o îndelungă răbdare (…) şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3,9). Este adevărat, cartea Apocalipsei (și nu doar ea) arată spre un timp în care Dumnezeu va nimici păcatul din univers, și odată cu el, pe aceia care s-au alipit cu totul de el
De ce nu este Apocalipsa o colecţie de vești rele?
Pastorul Titus Katana povestește că momentul rupturii de asociatul său a început atunci când Mackenzie a început să predice „lucruri ciudate” și că, spre final, cele mai multe dintre predicile acestuia aveau ca subiect sfârșitul lumii. David Koresh, liderul sectei davidienilor, și-a convins membrii sectei să se retragă într-un complex din apropierea orașului Waco (în anul 1993), pentru a se pregăti pentru sfârșitul lumii. În final, atunci când autorităţile au intervenit pentru că existau informaţii despre deţinerea unui arsenal de arme în centrul respective și despre abuzuri asupra femeilor și copiilor, patru agenţi federali au fost uciși. După o confruntare tensionată, care a durat 51de zile, membrii sectei au incendiat complexul, în incendiu pierind 82 de persoane, mai mult de un sfert dintre ei fiind copii.
Putem imputa mesajului cărţii Apocalipsa tragedia care a avut loc în Kenya sau tragedia de la Waco ? Sunt numeroasele mișcările apocaliptice din istoria creștinismului, care „au determinat oamenii să ia decizii hazardate”?
Analizând evenimentele de la Waco, Ganoune Diop punctează câteva lecţii care pot fi învăţate de aici, subliniind că citirea (și interpretarea) greșită a Bibliei poate produce tragedii. David Koresh (numele său real era Vernon Howell) a preluat conducerea mișcării, controlând-o total din 1990. Declaraţiile și practicile sale erau în dezacord flagrant cu învăţăturile Bibliei (s-a declarat a fi „însuși mielul lui Dumnezeu” și a pretins unora dintre adepţii lui să-i cedeze soţiile pentru a avea 24 de copii care să fie prinţi ai unei noi împărăţii).
O credinţă biblică autentică susţine supremaţia și atotsuficienţa lui Iisus Hristos, punctează Diop. Nu mai avem nevoie de niciun mediator între Dumnezeu și om, Iisus fiind singurul rege, singurul preot și singura jertfă pentru păcat. Nimeni nu trebuie să controleze conștiinţa semenului său, și nimeni nu poate produce o reformă autentică în afară de Duhul Sfânt. Ar trebui să fim vigilenţi atunci când oamenii pretind că doar ei înţeleg Scriptura sau că deţin în mod exclusive cheia descifrării evenimentelor sfârșitului. Și de asemenea, comportamentul liderilor sectelor apocaliptice ar trebui să reprezinte un semnal de alarmă – prea adesea, ei își controlează adepţii prin mesaje care inspiră frică, domină și abuzează de autoritatea lor (deși Iisus a slujit tuturor) și se cred mandataţi să pedepsească pe cei care nu-i urmează până la capăt.
Pornind de la constatarea că, uneori, cartea Apocalipsei produce agitaţie și fobie mai degrabă decât entuziasm escatologic, ne-am putea întreba cum ar trebui să ne raportăm la mesajul ei.
„Predicarea biblică nu este Evanghelie versus Apocalipsă, ci Evanghelie și Apocalipsă. Apocalipsa înţeleasă corect este, de fapt, Evanghelie”.
Profesorul George R. Knight povestește că, la sfârșitul unei prelegeri despre educaţie și misiune, în care a subliniat faptul că viziunea apocaliptică este esenţială atât pentru existenţa bisericii, cât și pentru sistemul de educaţie, un participant a afirmat tranșant că adventismul are nevoie să se debaraseze de Apocalipsă și să se axeze pe predicarea Evangheliei. În analiza sa, Knight argumentează de ce ar trebuie să înţelegem că „predicarea biblică nu este evanghelie versus apocalipsă, ci evanghelie și apocalipsă. Apocalipsa înţeleasă corect este, de fapt, Evanghelie”.
Denaturăm mesajul pe care Scriptura ni-l transmite prin profeţiile apocaliptice atunci când ne axăm pe ceea ce Knight numește „predicarea bestiilor”. Adesea ne concentrăm într-un mod disproporţionat asupra balaurilor, fiarelor, dezastrelor care însoţesc sfârșitul lumii, uitând că Apocalipsa este, în realitate, o descoperire despre Cel care are mai multă putere decît toate forţele unite ale răului. „Jertfa lui Hristos ca ispășire pentru păcat este marele adevăr în jurul căruia se grupează toate celelalte adevăruri”, nota scriitoarea Ellen White. E nevoie de un echilibru între vestirea iubirii neasemuite a lui Dumnezeu pentru om și predicarea judecăţii dinaintea căruia niciun om nu se poate sustrage.
Iisus Hristos este personajul principal din Apocalipsa lui Ioan, concluzionează profesorul – El este Cel care biruiește moartea (Apocalipsa 1:18), Mielul care S-a jertfit pentru noi și Leul din seminţia lui Iuda (Apocalipsa 4 și 5), Mielul care deschide cele șapte peceţi (capitolul 6 din Apocalipsa), Pruncul născut de femeia învăluită în soare și cu o cunună de 12 stele pe cap (capitolul 12), Cel care vine pe norii cerului (capitolul 14).
Nu ar trebui să ne temem de cartea Apocalipsei, scrie autorul creștin Todd Temple, remarcând că unul dintre cele mai bune motive de a parcurge textul Apocalipsei este finalul fericit al cărţii.
Răul va fi învins, Dumnezeu va crea un Nou Pământ și va muta Noul Ierusalim pe planeta noastră refăcută, care devine cu adevărat nu doar un loc al păcii și bucuriei eterne, ci și capitala universului. Dumnezeu Însuși va coborî să locuiască aici împreună cu fiii Săi (Apocalipsa 21).
O dovadă a grijii iubitoare a lui Dumnezeu este aceea că l-a inspirat pe apostolul Ioan să scrie la un nivel accesibil înţelegerii noastre, folosind simboluri și lucruri cunoscute, pentru a descrie realităţi pe care omul nu este capabil să și le imagineze sau să le descrie. Același Dumnezeu iubitor a decis să tragă cortina viitorului și să ne lase să privim scene și bătălii care nu au avut loc încă, asigurându-ne că El le cunoaște ţi deţine controlul asupra lor.
Apocalipsa este despre Acela care bate la ușă
Este adevărat că unele dintre profeţiile apocaliptice prezintă scene terifiante, de la persecuţia nemiloasă la care vor fi supuși adevăraţii închinători la plăgile teribile care vor cădea peste locuitorii răzvrătiţi ai pământului.
Scriind despre lunga perioadă de har care precede evenimentele finale, scriitorul Marvin Moore subliniază că, atunci când evenimentele se vor precipita spre încheierea istoriei acestui pământ, vor rămâne doar două categorii de oameni – cei care Îl urmează pe Iisus și cei care au refuzat oferta veșniciei. În prezent însă, mai există încă o categorie, probabil cea mai numeroasă, a celor care nu au luat nicio decizie finală. Cartea Apocalipsei ne arată câr de valoroasă este fiecare clipă care ne este oferită, pentru încă ne putem alege tabăra.
De asemenea, ea prezintă într-o imagine mișcătoare ultimele eforturi pe care Iisus le face pentru salvarea celor indeciși, dar cărora El le-a plătit deja cu sânge biletul pentru o viaţă fără sfârșit.
În zilele din urmă, Apocalipsa Îl descrie pe Iisus bătând la ușă („Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.” –Apocalipsa 3:20), o imagine pe care profesorul Jacques Doukhan o compară cu așteptarea îndrăgostitului din Cântarea Cântărilor, care speră că iubita lui îi va deschide.
Această întâlnire intimă, în cadrul unei cine, „este, din cele mai vechi timpuri, simbolul dorului după întâlnirea finală”[3], scrie Doukhan, subliniind că ospăţul final, la care vor participa mântuiţii, este o temă centrală a cărţii Apocalipsa. Ceea ce este emoţionează în imaginea din Apocalipsa 3:20 este faptul că nu omul, ci Dumnezeu bate la ușă, speră, așteaptă să I se deschidă și să fie invitat înăuntru, punctează autorul. Mingea este în terenul nostru, pentru că chemările Lui nu ocolesc ușa niciunei inimi, oricât de ferecate, rănite sau rebele ar fi.
După ce scrie despre ușa la care Iisus încă bate, Ioan relatează, în următorul capitol al cărţii sale, despre o altă ușă care i se arată: „După aceste lucruri, m-am uitat și iată că era o ușă deschisă în cer” (Apocalipsa 4:1).
Până la urmă, poate între aceste două uși se găsește cea mai bună veste a cărţii Apocalipsa. Bătăile Lui, care se înteţesc pe măsură ce timpul curge necruţător spre marele final, cele mai mișcătoare dovezi de har. El tânjește să cineze cu noi aici, subliniază Doukhan, pentru ca să putem continua ospăţul și după ce vom păși peste pragul ușii pe care numai El o poate deschide.
Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.
Pentru mine, anul 2022 a fost anul așteptării. După multă vreme, cuvântul acesta a reușit să ne definească viaţa, gândurile și acţiunile într-o măsură neașteptat de mare. Pandemia, fenomenele naturale extreme, războiul de lângă noi și seceta ne-au transformat pe toţi într-o mare generaţie de așteptători ai unui mâine extrem de enigmatic și volatil. Optimiști incurabili La sfârșitul anului trecut, pe site-ul Forumului Economic Mondial a fost publicat rezultatul unui […]
Post comments (0)