ST februarie 2021

Mentori pentru schimbare

todayAugust 7, 2021

Background
share close

În afară de sursa primară de iubire și grijă – familia mea de origine –, de copil am avut privilegiul ca oameni de valoare, în mare parte pastori și muzicieni, să îmi dea atenţie, să mă înveţe ce știau mai bine, să mă îndrepte spre valori și să îmi fie exemple de viaţă.

Așa mi s-a trezit interesul faţă de limbi străine, știinţă și istorie, am ajuns să apreciez muzica clasică, am ajuns să iubesc natura și drumeţiile prin munţi. Exemplul și îndrumarea unor oameni pe care îi admiram m-au ajutat să iau hotărâri bune pentru viaţă și să îmi depășesc unele limite. Una dintre aceste legături a continuat pe parcursul câtorva decenii și a reprezentat o sursă nepreţuită de orientare morală și înţelepciune practică.

Nu voi uita niciodată discuţia în care m-a avertizat că, în mod sigur, voi fi căutat de ofiţeri de securitate care să facă din mine un colaborator. Acea conversaţie și sfaturile primite atunci mi-au deschis ochii și m-au pregătit atât de bine, încât am putut rezistat cu succes încercărilor insistente de a fi racolat. Pe măsură ce trece timpul, sufletul meu este tot mai plin de recunoștinţă pentru toate aceste daruri fără preţ.

Deși natura mea este mai retrasă, cred că și eu am transmis mai departe ceva din ceea ce mi se dăruise. Cred că am ajutat câteva persoane să descopere bogăţia emoţională și intelectuală care se degajă din muzica clasică. I-am ajutat să iubească muntele pe unii care nu avuseseră privilegiul acesta, cum a fost chiar soţia mea, Adriana. Am avut șansa să-i pot călăuzi pe câţiva, în relaţii de durată, să descopere adevărurile Bibliei și să facă din ea centrul de comandă al vieţii lor.

Câţiva dintre colegii mai tineri cu care am colaborat au confirmat foarte frumos calităţile lor de conducere și acum au răspunderi majore. Am ajutat tineri aflaţi la răscruce și familii în criză. Deși toate aceste lucruri mă bucură, sunt conștient că nu am dat înapoi decât puţin din ce am primit. Și nici atunci când am primit de la cineva, nici atunci când am dat altora nu a fost vorba exact de ceea ce anunţă titlul acestui articol. A fi mentor presupune ceva mai mult, mai profund, explorează teritorii mai personale.

Psihologul Urie Bronfenbrenner ne-a lăsat această definiţie succintă:

Un mentor este o persoană mai în vârstă, cu mai multă experienţă, care caută să ducă mai departe dezvoltarea caracterului și a competenţelor unei persoane mai tinere.“ Urie Bronfenbrenner

Dr. Bronfenbrenner a dedicat foarte mult timp examinării celor mai bune practici ale mentorilor din cultura japoneză și a constatat că dezvoltarea tinerilor fusese influenţată într-un mod profund de aceste relaţii om la om dintre un tânăr și un adult care nu face parte din familie.

Dr. Patty Alper, care a adunat într-o carte[1] cercetările și experienţa sa din cursul a două decenii, consideră că sunt șase mesaje subliminale care se întrepătrund în raporturile dintre mentor și discipol.

„Dacă eu am reușit, poţi și tu.“ Transmise direct, aceste cuvinte pot să ruineze șansele de a-l influenţa pe tânăr. Dar un mentor care devine vulnerabil și vorbește despre frământările, greșelile și nereușitele sale îi transmite discipolului că și el va avea suișuri și coborâșuri, dar se va putea bucura de reușită.

„Sunt aici ca să te ajut – poţi să contezi pe mine.“ Un mentor are răbdarea și perseverenţa ca să se întoarcă la discipol și după un eșec dezamăgitor. Fără cuvinte, el spune că poţi să ai încredere în oameni.

„Uite cum fac eu – acum încearcă și tu.“ Am văzut adesea această metodă în acţiune, atunci când luam lecţii de vioară și, recent, când am participat la un program de formare pentru capelani de spital. Este mai mult decât o demonstrare a deprinderilor sau competenţelor care trebuie însușite – este un mesaj nonverbal care inspiră curaj, perseverenţă și voinţă de dezvoltare.

„Întrebările tale, oricât de provocatoare, sunt binevenite.“ Dacă discipolul are încredere să-și exprime gândurile care-l frământă, nu numai că își va clarifica la timp îndoieli și temeri care mai târziu l-ar stânjeni, dar va învăţa să interacţioneze cu un adult într-un mod care este respectuos, deschis și productiv, va ști cum să aibă un schimb de idei agreabil, fără ostilitate sau rezerve mintale.

„Pentru tine nu sunt nici judecător, nici șef, nici profesor, nici părinte. Nu îţi dau note și nu pot să te trec sau să te pic. Aceasta este o formă nouă de relaţie, între adulţi – îmi poţi spune consultant. Când discut cu tine ideile tale, ai libertatea să respingi sugestiile mele. De ce? Pentru că acesta este proiectul tău; sunt aici numai ca să te susţin și să te sfătuiesc.“ Discipolul învaţă o formă superioară de colaborare, este dispus să raporteze cu francheţe ceea ce a făcut și își depășește dorinţa de a ascunde ceea ce nu îl avantajează. În final, el ia decizii proprii și își asumă răspunderea pentru ele.

Și, prin însuși faptul că îl ascultă, mentorul îi spune discipolului său: „Ești important, vreau să ascult ce ai de spus.“ Acest angajament și dispoziţia de a petrece timp împreună îi conferă tânărului respect de sine, și acesta îi sporește motivaţia și încrederea.

Mă întorc la propria mea viaţă. Privind în urmă, cred că am fost în preajma unor persoane care au manifestat aceste atitudini și care ar fi putut să îmi fie mentori într-un sens mai bogat decât s-a întâmplat. Cred că nu am valorificat așa cum ar fi trebuit șansele avute. Iar acum mă întreb care ar putea fi explicaţiile. Am gândit că nu sunt la înălţimea așteptărilor lor și nu m-am mai lăsat cunoscut?

Acum îmi dau seama că, datorită experienţei de viaţă pe care o aveau, ei vedeau oricum și ceea ce eu nu voiam să le descopăr, și asta nu le-a modificat atitudinea faţă de mine. Mi-am format părerea că, dacă m-ar cunoaște cu adevărat, nu m-ar mai iubi sau respecta? Acum îmi dau seama că ei văzuseră destule defecte, dar asta nu i-a făcut să mă deteste. Poate că preluasem din jur ideea că trebuie să ne rezolvăm singuri, doar cu Dumnezeu, problemele de gândire și de caracter, ceea ce, în ultimă instanţă, este adevărat.

Dar interacţiunea onestă cu o altă persoană scoate defectele noastre dintr-o zonă de penumbră și le aduce în plină lumină, le extrage dintr-o imaginară categorie neînsemnată („Asta nu contează așa de mult!“) și duce la recunoașterea realităţii dureroase („Asta mă va distruge!“), le mută din teritoriul dorinţelor bune fără substanţă („Am să mă ocup odată și de asta!“) într-o actualitate importantă și urgentă („Asta este șansa mea, până nu va fi prea târziu.“).

Numai Dumnezeu știe la ce nivel ar fi ajuns viaţa mea și cu cât mai rodnică ar fi fost activitatea mea dacă aș fi folosit cum trebuie șansele pe care mi le-a dat. În ultimă instanţă, întrebările care decid cât de onest tratez relaţia cu un mentor sunt: Chiar vreau să depășesc acest defect? Chiar vreau să dobândesc această calitate? În lipsa unui angajament personal fără rezerve, nu este nimeni care să determine schimbarea mea în bine.

Când examinez și relaţiile în care am avut rolul privilegiat de mentor, cred că au fost unele în care am avut încredere în ceea ce am observat și în discernământul meu moral, așa că am depășit rezervele și am avut curaj să vorbesc. Dar regret șansele pierdute în alte relaţii. Am în minte momente în care nu am crezut în dorinţa sau în capacitatea cuiva de a face schimbările necesare, așa că am tăcut, iar daunele au multe ramificaţii și sunt de durată. Îmi dau seama că aceasta a fost judecata mea, nu realitatea, că am ţinut mai mult la confortul meu sufletesc și la iluzia că sunt respectuos și delicat decât la nevoia de a interveni, asumându-mi riscul.

Apostolul Pavel a avut un simţ acut al responsabilităţii faţă de cei cărora le-a transmis mesajul creștin, ceea ce îl făcea să le scrie: „Copilașii mei, pentru care iarăși simt durerile nașterii până ce va lua Hristos chip în voi!“ (Galateni 4:19). Iar Iisus Însuși, într-o discuţie târzie cu apostolul Petru, i-a trasat o sarcină de maturitate: „Paște mielușeii Mei“ (Ioan 21:15). Repetarea însărcinării în alte două variante („oi“ și „oiţe“) subliniază importanţa ei atât pentru discipolii care aveau nevoie de dezvoltare sănătoasă, cât și pentru apostol, care altfel nu ar fi ajuns la maturitate.

Este un act de înţelepciune să ne recunoaștem nevoia de mentor, este o binecuvântare să găsim o persoană care transmite încredere, modestie, perseverenţă și dârzenie. Este un privilegiu să ne recunoaștem chemarea de a fi mentori și de investi în această misiune de maturitate a vieţii. Și e ferice de biserica și de societatea în care aceștia se întâlnesc unii cu alţii.

Adrian Bocăneanu rememorează propriile experienţe ca ucenic sau mentor și, evaluându-le cu o vulnerabilitate cuceritoare, le folosește ca punct de plecare în analiza principalelor contribuţii ale relaţiei mentor-ucenic la dezvoltarea și maturizarea amândurora.

„Patty Alper, Teach to Work: How a Mentor, a Mentee, and a Project Can Close the Skills Gap in America, Taylor and Francis, New York, 2017.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Adrian Bocăneanu

Rate it

Previous post

Important

Pastor își donează unul din rinichi unui credincios în nevoie – ȘtiriCreștine.ro

Un pastor din statul american Missouri îi încurajează pe creștini să „iubească cum iubeşte Isus”, după ce şi-a donat un rinichi unui membru al bisericii la începutul anului trecut. Pastorul Jack Coultas, care conduce Biserica Creștină Park Grove din oraşul Deepwater, și-a donat rinichiul lui Jeremy Whitman, în vârstă de 36 de ani, care avea nevoie de un rinichi nou din cauza diabetului. „Am vrut să fac ceva practic pentru […]

todayAugust 7, 2021

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%