Credință

Merg prin credinţă

todaySeptember 25, 2021 1

Background
share close

Nu știu vreun timp în care să mă fi îndoit că, dincolo de limitele lumii vizibile, atât de acaparatoare, există o altă realitate, la care are acces doar cel care silabisește alfabetul credinţei.

Credinţa autentică nu stă doar în intelect, afirma scriitorul creștin Louis Évely, adăugând că, atunci când iubim pe cineva, „o mie de argumente nu fac nici măcar cât o dovadă, după cum o mie de obiecţii nu dau naștere nici măcar unei îndoieli“[1].

Într-un alt pasaj uimitor, analizând promisiunea lui Iisus cu privire la faptul că oricine poate ajunge să cunoască originea învăţăturii Lui[2], scriitoarea Ellen White nota că, în înţelegerea adevărului, nu intelectul primează, ci disponibilitatea omului de a cunoaște voinţa divină și de a o împlini.

Departe de a fi o cutie de rezonanţă pentru o viziune de tipul „crede și nu cerceta“, aceste afirmaţii accentuează de fapt rolul pe care îl joacă deschiderea inimii în faţa revelaţiei divine, în procesul plămădirii și consolidării credinţei.

Ori de câte ori am întâlnit astfel de afirmaţii, oricât de familiar mi-ar fi fost mesajul lor, acesta nu a contenit să mă frapeze. Pentru că dezvăluie, dincolo de coaja oricărei scuze, ceea ce ar putea fi adevăratul sâmbure al necredinţei. Dar și pentru că, atunci când crești înconjurat de credinţă, este ușor să uiţi că adeziunea intelectuală la un adevăr absolut nu înseamnă credinţă în sensul deplin al cuvântului.

Nu îmi amintesc să fi avut vreodată îndoieli despre existenţa lui Dumnezeu sau despre autenticitatea Bibliei, lucru oarecum firesc atunci când credinţa înseamnă totul în familia în care te naști (deși nu toţi cei care împărtășesc această experienţă au aceeași convingere). Ceea ce nu înseamnă, totuși, că am moștenit credinţa pur și simplu, nici că drumul de la convingerile părinţilor mei la construirea propriei mele credinţe a fost întotdeauna lin. Provocarea cea mai mare a fost – și continuă să fie – „prăpastia dintre cunoaștere și trăire“[3], călătoria de la convingerile religioase la credinţa care transformă viaţa din temelii.

Așadar, primul motiv pentru care cred este acela că m-am născut într-o familie care crede, oricât de subiectiv și de fragil ar putea fi un motiv ca acesta. Nu exclud posibilitatea ca, în final, să fi ajuns la aceleași convingeri, chiar dacă circumstanţele ar fi fost cu totul diferite, însă realitatea este că nu a fost nevoie să trec prin acest travaliu.

Versurile lui Marin Sorescu („Am zărit lumină pe pământ/ Și m-am născut și eu“[4]) ar putea sintetiza istoria nașterii credinţei mele. În nopţi de tăciune, cu mult înainte ca zorile să mijească, în camera mamei era mereu lumină. Iar spaţiul acela devenea o catenă între umbrele nopţilor tăcute și strălucirea unei împărăţii nepământene, limbajul căreia mama părea să-l vorbească tot mai fluent, cu fiecare oră petrecută în rugăciune. Pentru noi, copiii de atunci, Dumnezeu n-a fost niciodată un personaj straniu, distant sau greu de cunoscut; ea reușise să dea viaţă prezenţei Lui, iar credinţa noastră, care abia înmugurea, a găsit un mediu propice în această întrepătrundere firească a lumii invizibile cu lumea vizibilă.

Al doilea motiv pentru care cred este acela că am auzit eu însămi, din ce în ce mai limpede, ecoul chemării lui Dumnezeu, prin mijlocirea rugăciunii și a textului Scripturii. Nu știu să fi fost o vreme în care scopul studierii dovezilor despre inspiraţia Bibliei să fi vizat creșterea robusteţii credinţei mele. Știu însă că ceea ce m-a fascinat de la început a fost descoperirea că aveam și eu acces la acea linie directă cu Dumnezeu, că El nu era un interlocutor tăcut și că textele Scripturii, deși scrise cu mii de ani înainte, erau exact mesajul potrivit nevoilor și provocărilor zilei respective. În ceasurile liniștite ale dimineţii (fereastra cea mai favorabilă de timp pe care am descoperit-o pentru racordarea la frecvenţa Cerului) am constatat, aidoma scriitoarei Corrie ten Boom, că Biblia părea abia scrisă, ca și cum cerneala încă nu s-ar fi uscat pe slovele ei, ca și cum eu aș fi fost unicul și privilegiatul ei destinatar.

În al treilea rând, eșecurile de a înfăptui ceea ce știam că este bine, mult mai numeroase decât mi-ar plăcea să admit, au reprezentat cel mai adesea un motiv de zidire a încrederii mele, mai degrabă decât de destrămare a ei; ele au reușit să deplaseze centrul de interes de la limitele mele la atotputernicia Singurului care deţine antidotul pentru tendinţa umană spre rău. Studierea istoriei deloc îndepărtate mi-a întărit convingerea că mult clamata bunătate umană este falimentară la nivel individual și colectiv. De la iadul lagărelor naziste sau sovietice la genocidul din Rwanda sau la drama musulmanilor rohingya, deveniţi apatrizi fără voia lor, am găsit nenumărate dovezi care cimentează un adevăr rezumat cu amărăciune de scriitorul Czeslaw Milosz: în vremuri de restriște, calităţi profund umane devin greu recognoscibile, iar comportamentele dezirabile social capătă consistenţa aburului.[5]

Sâmburele putreziciunii umane nu e adus la lumină doar de împrejurări excepţionale; el transpare din noi în fiecare zi, făcând tot mai tranșantă distincţia dintre bunătatea de origine divină și cea care cedează la primele incizii ale suferinţei sau oportunismului.

În timp ce tendinţa noastră este de a miza totul pe educaţie și pe eforturi umane, Biblia prezintă o soluţie pentru păcatul care „pândește la ușă“ (Geneza 4:7), cu mult mai simplă și totodată cu mult mai complexă decât orice plan de obârșie umană: „Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou“ (Ezechiel 36:26).

În al patrulea rând, cred pentru că nu găsesc sens decât în viziunea despre lume și viaţă pe care o conturează creștinismul. Cu fiecare zi, descopăr că truda omului modern de a găsi pe cont propriu un sens existenţei lui și de a reinterpreta moartea, catalogând-o drept parte firească a vieţii, nu rezonează cu dorul de veșnicie care pulsează în mine. Pot înţelege mai bine neprevăzutul, nedreptatea și tragedia, care se insinuează constant în ţesătura lumii de aici și de acum, abia atunci când aleg să cred în perfecţiunea creaţiei iniţiale, în drama pe care a pus-o în scenă păcatul și în Jertfa care face posibilă recuperarea a tot ce am pierdut. Nu am toate răspunsurile, dar încerc să deslușesc tot mai bine miezul Răspunsului oferit la cruce: un Dumnezeu care S-a lăsat străpuns de toate așchiile durerii umane, devenind păcat pentru mine, ca eu să pot primi desăvârșirea Lui, singura viză pentru viaţă.

În cele din urmă, aleg credinţa pentru că am certitudinea că ceea ce cred poate schimba lumea, chiar dacă perimetrul lumii mele ar rămâne mereu unul restrâns. Impresionat de tandreţea cu care un tânăr de înălţime mult peste medie se purta cu o fată de nici un metru înălţime, pastorul Jesse Jackson a fost curios să afle povestea lor. Cei doi erau fraţi, rămași orfani prea devreme, iar tânărul, care juca baschet, renunţase la câteva burse pentru a rămâne alături de sora lui. După cum afirma simplu tânărul baschetbalist, „aceia dintre noi pe care Dumnezeu i-a făcut de doi metri trebuie să le poarte de grijă celor pe care nu i-a făcut decât de unul“[6].

Fără a avea o credinţă gigantescă (dimpotrivă, luptând adesea pentru a atinge mărimea bobului de muștar) și fără a vedea în darul credinţei altceva decât o dovadă de har, cred totuși că aceia care au învăţat cum să respire în două medii distincte – cel fizic și cel spiritual – au datoria de a arăta luminile veșniciei și celor care au pariat totul pe ţărână.

Nu e niciodată ușor, pentru că este un demers care reclamă mai mult decât cuvinte. Care cere mai ales o trăire autentică, așa încât cel care mă întâlnește să aibă revelaţia unei întâlniri cu mult mai importante, de genul celei evocate cu entuziasm și mirare de un bătrân avocat: „Un lucru extraordinar mi s-a întâmplat astăzi: L-am văzut pe Iisus într-un om!“[7]

Carmen Lăiu reflectează la motivele care formează osatura credinţei sale, de la întâlnirea timpurie cu învăţătura creștină la responsabilitatea pe care o are faţă de cei nedeprinși cu exerciţiul credinţei.

 

„Louis Évely, The Man Is You, Paulist Press, Ramsey/Toronto, 1967, p. 144.”

„Brennan Manning, Semnătura lui Hristos, Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2008, p. 15.”

„Marin Sorescu, „Am zărit lumina“, Poeme, Ed. Electrecord, București, 1965.”

„Czeslaw Milosz, Gândirea captivă, Humanitas, București, 1999.”

„Philip Yancey, Zvonurile altei lumi, Aqua Forte, Cluj-Napoca, 2006, p. 212.”

„Brennan Manning, op. cit., p. 15.”

Sursa
semneletimpului.ro

Written by: Carmen Lăiu

Rate it

Previous post

Forum

A fost Sodoma distrusă de explozia unui meteorit? – ȘtiriCreștine.ro

Oamenii de știință au făcut recent cercetări pe teritoriul Iordaniei unde au descoperit dovezi conform cărora un meteorit gigant ar fi explodat în atmosferă în urmă cu aproape 4000 de ani, într-o zonă care ar putea fi o locaţie posibilă pentru oraşele descrise în Biblie drept Sodoma și Gomora. Oamenii de știință și-au publicat descoperirile în revista Nature, spunând că un „eveniment catastrofal extrem de neobișnuit” a avut loc acum […]

todaySeptember 25, 2021

Post comments (0)

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

0%